Doina Roman – Pragul 2: Umbra martor”
2015, editura Tracus Arte, 328 pag.
Nu am prea multe afinităţi cu literatura ce sondează absurdul. Alice în Ţara Minunilor şi Alice şi Lumea din Oglindă, sunt, din acest punct de vedere, excepţii notabile. Poate le-am citit la o anumită vârstă şi într-o conjunctură favorabilă receptării acestei forme de artă – cert este că, ulterior, genul acesta n-a reuşit să mă atragă.
De vină poate fi şi dorinţa mea de a găsi repere cât mai exacte, descrise inteligibil, preferinţa pentru autorul care-mi prezintă cu grijă detaliile şi implicaţiile dorite, în dauna celui care creionează sumar cadrul şi/sau preferă simbolurile, explicând parţial sau chiar deloc, în ideea că eu, cititorul, trebuie să caut firul călăuzitor într-un amalgam lipsit de ordine. Pe lângă alte motive, unul dintre lucrurile care mă îndeamnă să evit acest gen de texte este acela că scriitorul poate oricând scoate din pălărie absolut orice, schimbând acţiunea cu o sută optzeci de grade, justificând simplu că asta face parte din absurdul lumii sale. Iar eu, cititorul, mă simt păcălit, deoarece nu mi se oferă şansa de a urmări povestea prin propriile raţionamente.
Încă de la primul volum al seriei Pragul am sesizat incompatibilitatea dintre mine şi genul abordat de Doina Roman. Pentru că tocmai acesta este unul dintre elementele definitorii ale lumii imaginate de ea – absurdul, schimbările aparent ilogice, ca într-un vis sau o halucinaţie. Prin urmare, dornic de a căpăta repere palpabile, mi-a fost dificil să urmez calea intrigii, încercând continuu să-i confer o logică.
Umbra martor continuă, fireşte, în aceeaşi notă. Un tren care merge de nicăieri spre niciunde (amintind de un lift similar din primul volum), un om a cărui minte este partiţionată şi se regăseşte separată de propriul trup, cele două componente fiind nevoite să coabiteze despărţite fizic până la momentul reunirii, o femeie a cărei inimă este prizoniera altcuiva, umbre martor ce înregistrează adevărul întâmplărilor, locuri care-şi atrag victimele prin sunet şi culoare, doar pentru a le păstra captive pe vecie odată ce au păşit în ele şi aşa mai departe. Chiar şi numai din puţinele elemente descrise aici e clar că, dincolo de absurd, Doina Roman a imaginat o lume extrem de complexă. De altfel, consider că originalitatea este unul dintre lucrurile care dau valoare cărţii acesteia şi seriei, în ansamblul ei (spun asta deşi n-am citit al treilea volum, dar, ţinând cont că operează în acelaşi univers, intră sub incidenţa aceleiaşi stări de fapt).
Un alt element aparte al seriei îl reprezintă partea financiară. Doina Roman nu inventează monede exotice, ci recurge la un element tranzacţional extrem de accesibil oricui: sentimentele. Dacă în Pragul aveam de-a face cu depozite păstrate sub cheie în bănci, în Umbra martor întâlnim negustori tocmiţi de bogătaşi pentru a le procura emoţii, trăiri, amintiri. Un lucru bun, când eşti la ananghie sau doreşti să îndepărtezi din tine anumite stări ce te macină. Din păcate – iar ironia fină este extrem de bine introdusă aici – de lucrurile cele mai grele pe care le purtăm cu noi nu vom putea scăpa niciodată, deoarece nimeni nu le vrea. Cum ar fi, de exemplu, nostalgia unei iubiri neîmplinite…
Faţă de primul volum, am apreciat faptul că autoarea a redus considerabil nivelul înjurăturilor, deşi textul rămâne scabros pe alocuri. Ştiu, este o chestiune care ţine strict de gusturile mele în materie de literatură, dar nu pot să n-o remarc. Din păcate, însă, volumul de faţă mi s-a părut că scade un pic miza, în sensul că nu se ridică la verva celui dintâi.
Influenţa absurdului din roman se face simţită prin faptul că acţiunea – de fapt, acţiunile, pentru că sunt mai multe fire narative – este dificil de urmărit. Abia către final liniile se adună într-o imagine de ansamblu pe care am reuşit s-o înţeleg într-o oarecare măsură, deşi nu mi-am dat seama de ce anumite situaţii şi conflicte trebuiau neapărat să meargă în direcţia aceea şi nu în alta. Dar aici intervine una dintre caracteristicile absurdului (cea care-mi produce frustrări) – acţiunea poate merge în orice direcţie, iar eu n-am cum să-mi dau seama care va fi aceea.
Un alt lucru ce ţine tot de caracteristicile genului îl reprezintă imposibilitatea de a empatiza cu vreun personaj. Câtă vreme trecutul, acţiunile prezente şi aspiraţiile viitoare nu pot fi aranjate într-o structură a cărei coerenţă să-mi fie clară, nu pot înţelege de ce un anumit eveniment îi face bine unui personaj, iar altul rău. Mai mult, volumul de faţă adaugă la asta încă o dificultate, prin faptul că-şi uită protagoniştii cu zecile de pagini, introducându-i în scenă doar când are nevoie de ei şi apoi lăsându-i complet pe dinafară, sau menţionându-i ca simple note.
Dincolo de aceste aspecte care, repet, ţin de incompatibilitatea mea cu genul literar absurd, un mare minus al cărţii îl reprezintă tehnoredactarea. Înţeleg că, în format electronic, lipsa alineatelor şi spaţierea între paragrafe reprezintă o obişnuinţă la ora actuală (dată de norme acceptate, ori de specificul instrumentelor de lucru). Dar cartea tipărită are propriile reguli privind aspectul, iar neglijenţa din acest punct de vedere m-a deranjat foarte mult.
Pragul 2: Umbra martor reprezintă, fără îndoială, o lucrare originală în peisajul literar românesc. Deoarece inovaţia mi se pare un lucru esenţial, apreciez acest aspect, chiar dacă genul abordat de Doina Roman nu este pe gustul meu.
