Quentin Bates – Neliniştea verii (Summerchill)
traducere: Lucian Verona şi Bogdan Hrib,
2016, editura Tritonic, colecţia Mystery & Thriller, 166 pag.
Literatura poliţistă a intrat în sfera lecturilor mele cam în aceeaşi perioadă cu cea SF, cândva înaintea vârstei de 10 ani. O vreme, ele au mers în paralel – împreună cu literatura de aventuri, fireşte, şi cu aproape orice îmi cădea în mână pe atunci – apoi SF-ul a început să-mi acapareze tot mai mult atenţia. Deşi faptul că am găsit acolo tot ceea ce-mi doream de la literatură a avut un rol important în concentrarea mea tot mai constantă pe lecturi de gen, nu acesta a fost singurul motiv pentru care restul au intrat, treptat, într-un con de umbră. Pur şi simplu, celelalte genuri nu hrăneau demonul din mine, cel care mă împingea să citesc. Din acest punct de vedere, cred că cele două menţionate mai sus – literatura de aventuri şi cea poliţistă – au rezistat cel mai mult în competiţie, deşi au pierdut constant teren. Asta până când, undeva în jurul vârstei de 20 de ani, beletristica mea a ajuns să se rezume aproape exclusiv doar la SF, cu evadări ocazionale spre alte genuri – concretizate mai mereu cu insatisfacţii.
În vremuri recente, provocat fiind să scriu texte poliţiste, m-am văzut nevoit să-mi îndrept din nou atenţia asupra genului cu pricina. A fost ca o revedere a unui prieten cu care am copilărit împreună, dar viaţa ne-a dus pe căi separate. Există o nostalgie – aproape palpabilă – avem ce discuta, despre ce ne aminti, avem un viitor împreună. Mai mult ca sigur că nu va fi pasiunea mistuitoare care m-a determinat să fac din SF unul dintre stâlpii vieţii mele, dar convieţuirea dă semne că va fi plăcută.
Unul dintre autorii care mi-au ajuns în mână în ultima vreme este un britanic: Quentin Bates. L-am cunoscut cu ocazia Festivalului Mystery & Thriller desfăşurat la Târgu Mureş, mi-a plăcut ca om şi am fost curios să văd cum scrie, mai ales că acţiunea cărţii Neliniştea verii se petrecea în Islanda. Iar eu, din nu ştiu ce motiv, simt o atracţie aparte faţă de ţările nordice…
Mi-a plăcut încă de la început că autorul a avut grijă să-i dea cărţii aroma specifică locului. Nu idealizată, ci aceea a vieţii de zi cu zi, cu problemele ei. Iar problema lui Logi, un dulgher angajat în construcţii, este că se trezeşte la uşă cu un recuperator decis să-l facă să plătească – cu dobândă, chiar, contabilizată în suferinţă fizică. Iar Logi, în disperare de cauză, se apără cu ce poate. Şi lucrurile iau o întorsătură urâtă. Din acel moment intră în scenă ofiţerul de poliţie Gunnhildur Gísladóttir, protagonista seriei din care face parte cartea.
Un element aparte al textului îl reprezintă faptul că totul se petrece la vedere. Ştim cine e criminalul şi călătorim alături de el în încercarea de a scăpa. Însă, în paralel, vedem şi mişcările celor aflaţi pe urmele sale – fie ei dornici de a plăti poliţe, ori ofiţeri care încearcă să ancheteze toţi suspecţii. Quentin Bates mânuieşte abil multe personaje şi o face fără ascunzişuri. Ştim cine pe cine caută, ce face respectivul ca să scape, cum intervine un alt personaj în schemă…
Şi atunci, unde este misterul?
Tocmai aici survine, cred eu, marele plus al acestei cărţi. Pentru că niciun personaj nu e bun sau rău. Cititorul este pus în faţa unor dileme morale, nevoit să decidă dacă un personaj anume este răufăcător sau victimă. Autorul are grijă să prezinte detaliat conjunctura care a dus la o anumită situaţie, astfel încât să aducă în prim plan întrebarea: eu ce aş fi făcut în acel context? Tuşele care separă binele de rău se estompează, pe măsură ce noi şi noi elemente despre vieţile personajelor ies la lumină. Astfel, tensiunea cărţii este transferată cititorului – în funcţie de justificarea găsită la un moment dat pentru gesturile unui personaj sau altul, el îşi doreşte un anumit curs al acţiunii. Peste două-trei pagini, perspectiva se schimbă. Iar finalul vine, din punctul meu de vedere, ca o încununare a acestui proces. Mai mult ca sigur, unii cititori vor fi frustraţi de rezolvare, alţii încântaţi – adică exact în spiritul cărţii.
Minusul acestei cărţi este dat de gusturile mele. Ritmul e prea rapid, fără pauză, fără un timp dedicat descrierilor, creării atmosferei, depănării poveştilor. Da, autorul prezintă elemente specifice culturii islandeze, dat o face prin inserţii scurte, la obiect. Pentru mine, o carte trebuie să spună o poveste, nu doar să mă alerge pe câteva zeci sau sute de pagini într-o acţiune continuă, sărind de la un personaj la altul – oricât de interesant ar prezenta lucrurile.
Dincolo de gusturile şi preferinţele mele, sunt de părere că Neliniştea verii este o carte scrisă inteligent. Quentin Bates are experienţă, ştie cum să se joace într-un roman poliţist şi o face foarte bine. Nu pot decât să sper că vor apărea în limba română şi alte cărţi din seria Gunnhildur Gísladóttir.
