Pelerinul

– Vorbele sunt înșelătoare ca umbrele înserării, prietene… prinse Petric șoapta tâlharului, tovarășul său de drum.

– Uite, urmă acela, cu gura lipită de urechea lui, adineaori ne lingeau tălpile ca târfele de pe Ulița Nevoiașilor, când le-arăți un gologan. Iar acum, s-au pitit printre copaci, părăsindu-ne sub Luna asta, cât o tipsie de aur de la masa regelui…

Petric ridică privirea, băgând de seamă că, deși abia trecuse miezul nopții, era lumină ca-n pragul zorilor. Întoarse capul spre zidurile crenelate ale cetății, dincolo de care soldații pândeau pelerinii cu puștile încărcate, atenți la orice mișcare a celor de jos.

Tânărul se întinse pe pământ, dându-i de înțeles hoțului că nu voia decât să doarmă, să-i treacă mai repede ceasurile până la deschiderea porților. De două zile, de când mergeau împreună, îl lăsase să-și depene spusele, ba înțelepte, ba zeflemitoare. Îi aruncase doar câte-o vorbă răzleață, să-l țină aproape.

Tăcerea lui nu păruse să-l tulbure pe tâlharul înalt, în floarea vârstei, înveșmântat cu zdrențe urât mirositoare. Se oferise să-l îndrume spre cetate, ba odată chiar ținuse piept unei cete de foști tovarăși, ieșiți la drumul mare cu gând de jaf și prăpăd.

Pâlcuri de oameni se strânseseră în jurul focurilor. Erau țărani în costume de pânză aspră, ologi învățați să trăiască din mila celorlalți, negustori în caftane, femei uscate de muncă și neajunsuri, cu copii atârnați de poalele rochiilor. Se risipiseră pe platoul sterp din fața porților, fără să se amestece între ei, fără să privească măcar unii spre ceilalți. Săracii se făceau că nu simt mirosurile ademenitoare din desagile celor cu dare de mână. Mamele își strângeau plozii la piept, încercând să-i adoarmă. Doar un murmur ușor răzbătea dinspre vetrele încropite. Pelerinii erau preveniți că, în apropierea Sfântului, trebuiau să fie smeriți și tăcuți. Altfel, riscau să aștepte cu toții următoarea deschidere a porților. Ori nimeni nu știa când avea să mai fie.

Petric desfăcu plosca pe care, vrând-nevrând, o împărțise cu tovarășul său. O scutură în aer și socoti că nu erau mai mult de trei înghițituri de apă. I se părea nedrept să se bucure singur de ele, așa că i-o întinse celuilalt. Tâlharul refuză zâmbind:

– Bea, prietene, nu te gândi la mine. Așa o foame m-a luat uitându-mă la îmbuibații ăștia, că-mi vine să le fac pagubă. Și-apoi, dacă i-oi șterpeli vreunuia o costiță de purcel, nu i-oi lăsa nici vinișorul din ploscă…

Urmă, neluând în seamă căutătura mustrătoare a tânărului:

– Uită-te la ei: plesnesc de sănătate, merg pe două picioare, au de mâncare, au de îmbrăcat! Ce caută aici? Averi? Femei mai frumoase? Pământuri mai mănoase? Ar trebui să facă ochii roată, să-i vadă pe amărâții care se târăsc în cârje, pe copiii abia ținându-se de foame! Chiar pe tine, cu încălțările legate cu sfoară ca să păstrezi galbenii pentru preoții templului. Apoi să facă drum întors, să mulțumească zeilor și să-și vadă de treburi.

Petric îndoi picioarele, ascunzându-le vederii celuilalt și închise ochii. Voia să fie lăsat în pace. Cu perechea aia de ghete trecuse sumedenie de ierni și ploi. Când mama lui căzuse la pat, iar vraciul dăduse din umeri, semn că n-avea ce să-i mai facă, pusese deoparte orice bănuț agonisit și se rugase să rămână în putere, să-l îndrume spre Sfântul, să ceară ajutor.

Dar treaba nu era atât de ușoară pe cât ar fi părut, pentru că acolo nu intra oricine, iar ca să ajungi în fața preoților și să fii ales, trebuia să plătești. Umbla vorba că ușa spre chilia lui se deschidea mai lesne cu o găleată de galbeni decât cu trei bănuți în colțul basmalei. Iar dacă darul era dus din timp de vreun locuitor al cetății, la intrarea templului dinspre mahalale, preoții erau binevoitori.

Numai că tânărul nu văzuse niciodată atâta bănet, iar dacă ar fi strâns de la toți sătenii, n-ar fi ajuns nici pe fundul găleții. Așa că, în ziua când mama se uitase neajutorată în ochii lui, refuzând zeama din ierburi de leac, Petric își anunțase frații și surorile că avea să plece pentru o vreme. Nu spusese nimănui unde, îi rugase doar să aibă grijă de femeie. Mersese spre Răsărit, după cum îi povestiseră niște călători cu ceva timp înainte. Pe-atunci nu-l interesau nici cetatea, nici minunile țăranului cu puteri divine, găzduit în templul zeului vindecător. Pornise peste deal, îl coborâse, ajunsese într-un sat vecin, unde un bătrân îi arătase cu de-amănuntul pe ce drumuri să apuce și cum să păstreze smerenia în fața porților. Pentru că Sfântul, se zicea, avea ochi și urechi chiar și dincolo de ziduri.

După o săptămână în care își îngăduise doar două-trei ore de somn pe noapte, se trezise strigat tocmai la marginea unei așezări părăsite. Un bărbat înalt, oacheș, îi făcea semne de după un perete pe jumătate prăvălit. Râdea cu gura și cu ochii, bucuros să vadă pe cineva. Petric cercetase hainele lucioase de mizerie, apoi chipul senin și palmele netede, nemuncite.

– Să trăiești, prietene! Încotro?

– Spre cetate, răspunsese Petric șovăind.

Știa c-ar fi trebui să fie cu băgare de seamă, însă ceva îl făcuse să se oprească la chemarea străinului, să-i răspundă. Poate fusese alinarea din tălpile destinse dintr-o dată, ca și cum n-ar fi avut nicicând bătături însângerate de-atâta mers. Ori brațele ușoare, de parcă ar fi scăpat de-o greutate covârșitoare. Dar singura lui povară erau galbenii cusuți cu dichis pe dedesubtul cămășii, o traistă pentru plosca de apă și pâinea. Atunci, ce greutate să-i fi zburat de pe umeri la vederea bărbatului care se purta ca un domn de la oraș, deși zdrențele îi fluturau la fiecare pas?

Sub razele lunii, Petric zâmbi, amintindu-și ziua în care tâlharul sărise peste ruina zidului și-i propusese să-l însoțească. Simți o mână scuturându-i umărul și obrazul țepos al tovarășului de drum zgâriindu-i lobul urechii:

– Trezește-te, prietene, am târguit câte ceva!

Tânărul deschise întâi un ochi, apoi pe celălalt, însă aroma cărnii fripte și-a pâinii albe, cu coajă maronie, crocantă, l-ar fi trezit chiar din somnul cel mai adânc. Se întoarse cu spatele, mormăind:

– Asta nu-i smerenie… Cum să furi când mâine poți fi dinaintea Sfântului? Cum să-i judeci pe bogați, cât timp ești întreg și sănătos, la fel ca ei? Lasă-mă-n pace!

Tâlharul se puse pe înfulecat. Petric îi auzea fălcile trosnind. Tot la două-trei înghițituri, sorbea cu sete o băutură ce părea vin după damf și râgâia tare, bătându-se în piept.

– Ei, nu-i nimic, prietene! Dacă te răzgândești, îmi pare rău! Hangița a strâns resturile și-a dat oasele la câini. Mai bine dorm sătul, decât flămând, cugetă înțelept tâlharul, întinzându-se pe iarbă alături de Petric.

– Iar pe drum încoace, mai spuse, am găsit și doi bănuți. I-auzi!

Și frecă monedele între ele, sperând ca zgomotul rece, metalic, să-l tulbure pe celălalt. Însă tânărul își strânse mai abitir cămașa în jurul trupului, vrând să simtă galbenii din cusătură. Cu palma deasupra lor, se sili să-și închipuie ceva plăcut, să-și vadă cu ochii minții mama ridicându-se din pat, umblând prin curte, frații și surorile venind cu nurori, gineri și nepoți. Ca prin vis mai auzi:

– Putem să-i facem pe din două. Nu ți-ar strica unul în plus. Bine, cum vrei…

Petric adormi, în cele din urmă, visând că porțile cetățiior se deschid în dimineața următoare, apoi ușa chiliei, apoi…

Numai că drugii de fier rămăseseră trași pe dinăuntru timp de o săptămână. Iar soldații se înmulțiseră. Unde fusese numai unul, se strânseseră doi sau trei.

Pelerinii începuseră să-și piardă răbdarea. O tânără desculță, cu pruncul legat la piept, în basma, se apucă urlând să bată cu pumnii în scândurile groase ce-i țineau departe de templu și de Sfânt. Unul din negustori văzu agitația paznicilor și, speriat că din cauza femeii disperate o să piardă prilejul de-a intra în templu, se dusese s-o ridice.

Cine știe ce vorbe meșteșugite îi șoptise la ureche. Tânăra se lăsă dusă spre focul omului. Un surâs chinuit i se ivi pe chip după ce înghițise o bucată mare de plăcintă și sorbise însetată dintr-un ulcior. Cu ultimele puteri, apropie gura pruncului de unul din sânii lipsiți de vlagă.

Și apoi, cu alte vorbe neștiute, negustorul o ademeni să-l urmeze în pădure, la adăpostul copacilor bătrâni. După o vreme, bărbatul se întorse singur. Își încheie caftanul, își frecă palmele și se întinse mulțumit pe iarbă, fără să-i pese de privirile curioase ale celo din jur. Iar vântul prinse să șuiere deodată, lovind între ele trunchiuri și uscături, ritmic, ca o bătaie de toacă.

Petric urmărise toată întâmplarea; revoltat, dădu să se ridice, să plece în căutarea femeii. Tâlharul îl prinse de cot, silindu-l să stea locului.

– Lasă-mă pe mine, prietene, că-s mai deprins cu de-astea!

După o jumătate de ceas, ieși din pădure cu capul în pământ și umerii plecați. Se așeză lângă Petric.

– Suntem cu unul mai puțini. Ba chiar cu doi…

Îngenunche, își prinsese palmele la ceafă și stătu așa, privind în iarba arsă de soare, vreme îndelungată. Iar tânărul îi împărtăși tăcerea.

Tâlharul mai aducea câte-o bucată de carne sau de brânză, își îmbia tovarășul, dădea din cap văzându-se refuzat și mânca singur. Celălalt plângea încet la adăpostul nopților, încovrigându-se de durere când burta îi cerea de mâncare și n-avea de unde să-i dea. Se ruga zeilor, Sfântului, oricui  l-ar fi putut ajuta, oricui i-ar fi pus mama pe picioare.

 

O rază de nădejde încolți în sufletele tuturor când sunetul unei goarne anunță într-o dimineață deschiderea cetății. Buimaci, abia treziți, cu cearcăne vinete de nesomn și așteptare, pelerinii dădură să se îmbulzească dinaintea porților. Îi opri apariția unui preot în rasă din mătase cenușie. Sprijinindu-se într-un toiag cu capătul aurit, încrustat cu pietre prețioase, bărbatul se legănă de pe un picior pe altul, apoi rosti încet, silindu-i pe toți să-l urmărească încemeniți.

– Oameni buni… Sfântul se roagă chiar acum, pentru noi toți, pentru fiecare din voi. Să-l respectăm cu smerenie și tăcere. Unii îi vor simți astăzi harul și ne vor rămâne veșnic recunoscători. Spiritul Lui este oriunde, oricând. Cea mai mică dovadă de necredință ori nesupunere din partea voastră poate atrage mânia veșnică a Celor de Sus! Cei îndemnați să plece sunt rugați s-o facă înălțând rugi pentru mântuirea sufletelor, pocăindu-se pentru păcatele vreodată înfăptuite…

Și degetul rotofei, purtând un inel cu piatră mare, roșie, se ridică spre cer. Privirile ațintiră soarele abia răsărit, ivindu-se dindărătul unui nor; piepturile se umplură cu aerul curat al dimineții dătătoare de speranță.

De după slujitorul templului, apăru un băiat în haine de un alb orbitor, cărând două căldări. Rămase la doi pași în urma preotului, care începu să se plimbe printre oameni, îndemnându-i cu toiagul aurit să arunce ofranda. Unora le arăta cetatea, atingându-le pieptul, altora doar drumul de întoarcere, mulțumind pentru darurile aduse templului.

Negustorii se îndreptau cu toții spre porțile mari, urmați de doi-trei nevoiași și câțiva țărani mai înstăriți. O bătrână, adusă pe brațe de cei doi fii ai ei, îngenunche în fața preotului, sperând să-i capete bunăvoința.

– Du-te acasă, femeie, îi spuse acesta. Zeii vor avea grijă de tine până la sfârșitul zilelor… Iar dacă timpul ți se va părea prea scurt, gândește-te la ispitele cărora nu le-ai făcut față, ori la semenii care vreodată ți-au cerut ajutor.

– Mie nu-mi place treaba asta, îi șopti tâlharul lui Petric.

Tânărul scutură capul. Nu voia ca prelatul să creadă că încălcase legea smereniei și să-i arate drumul spre pădure. Cu atât mai mult cu cât băiatul ajunsese în fața lui, iar el se pregătea să pună bănuții lângă monedele strălucitoare și bijuteriile scumpe oferite de cei dinaintea lui.

Ochii mici, ca două linii deasupra obrajilor puhavi, părură a se îngusta mai mult când preotul îl privi pe Petric. Văzuse galbenii lui, puțini. Îl văzuse și pe zdrențărosul din spate, care îi strecurase tânărului în palmă câteva obiecte strălucitoare. Numai că degetele acestuia se desfăcuseră ca arse, refuzând darul, iar bănuții se rostogoliră pe pământ. Bărbatul în rasă de mătase îi opri iute, cu talpa sandalei.

– A cui e ofranda asta?

– A lui! A lui! se repeziră Petric și tâlharul, arătând unul spre celălalt.

– Îmi puneți răbdarea la grea încercare. Doar unul din voi va merge la Sfântul. Alegeți!

Petric se dădu un pas în spate. Nu voia să cumpere sănătatea mamei cu bani furați. Îl opriră însă brațele puternice ale tovarășului de drum. Tâlharul îl prinse de umeri și-l împinse spre porțile cetății.

– Du-te, prietene! Ai mai mare nevoie decât mine… Eu mă pot întoarce oricând.

Tânărul șovăi. Atunci preotul bătu de două ori cu toiagul într-un bolovan.

– Dacă accepți voia zeilor, te alături lor! spuse, arătându-i pe cei mai nerăbdători, pe care soldații îi aliniau deja. Dacă nu, ești liber să lași locul altcuiva, continuă, îndreptând bățul spre mulțimea care-l implora din ochi, nădăjduind că Petric avea să renunțe.

Copleșit, mișcându-se ca o păpușă lipsită de viață, tânărul se alătură pelerinilor încolonați. Rămase cu ochii în pământ, fără a-și putea lua rămas bun de la fostul tovarăș, fără să privească gloata desculților ce luau drumul spre casă.

Se ruga necontenit și nu reușea să se bucure că se află printre norocoșii aleși să intre în chilia Sfântului, să-i ceară îndurare. Pășea deodată cu cel din fața lui, lăsându-se condus pe ulițele largi. Nu ridica ochii spre casele de piatră albă, cu balcoane pline de flori minunate, nici spre dughenele ai căror stăpâni scoseseră pe caldarâm tarabe doldora de mâncăruri și băuturi.

Grupul pelerinilor, în frunte cu băiatul care abia căra căldările cu ofrande, merse până la templul zeului vindecător. Sacerdotul și copilul urcară scările late de marmură și dispărură printre coloanele ivorii. Un preot tinerel le făcu semn celorlalți să-l urmeze. Abia atunci își aținti Petric privirea spre clădirea imensă.

De-o parte și de alta, casele începuseră să se rărească și-și pierdeau strălucirea. Mirosurilor amestecate, de piei tăbăcite, pâine și cărnuri fripte le luase locul un iz de apă stătută din bălțile de pe drumurile desfundate. Fură îndemnați să aștepte pe treptele de piatră, tocite de pașii miilor și miilor de oameni care își odihniseră speranțele acolo.

Unul câte unul, pelerinii erau chemați înăuntru. Niciunul dintre ei nu se mai întorcea. Pesemne fuseseră îndemnați să aleagă altă cale de ieșire.

Petric rămase singur o jumătate de ceas, încercând să-și orânduiască gândurile, să aleagă vorbe potrivite pentru întâlnirea cu Sfântul, să mulțumească așa cum se cuvenea, arătând cât de mult dorea ca mama lui să fie din nou pe picioare.

Se ridică șovăind, când preotul tânăr se așeză în fața lui cu picioarele depărtate, arătându-i dintr-o mișcare a capului intrarea. Petric merse de-a lungul unui hol lung. Îi era frig. Broboane de umezeală acopereau piatra pereților, iar lumina sărăcăcioasă abia îl lăsa să ghicească drumul.

Se trezi în fața unor scânduri legate cu sfoară groasă. Le împinse deoparte, cu ambele mâini, fără să stea pe gânduri. Clipi des de câteva ori, până când desluși întreaga imagine a încăperii.

Pe un așternut de paie mucegăite, agoniza un bărbat. Era întins pe o parte, lăsând la vedere spatele, cu pielea pe jumătate jupuită. Sângele se închegase de-a lungul tăieturilor drepte. Gâtlejul omului slobozea din când în când gemete îngrozitoare.

Petric dădu să iasă, încredințat că rătăcise drumul. Nu putea fi acesta locul în care trebuia să ajungă.

– Prea târziu… prietene… se auzi un șuierat dinspre mormanul de paie.

Încremeni. Numai tâlharul îl numise astfel, de-a lungul ultimelor zile. Se sprijini cu spatele de scândurile negeluite ale ușii, înghițind greu.

– Mama ta e bine… Tot satul s-a adunat să mulțumească zeilor…

Tânărul alunecă pe podea și rămase cu genunchii îndoiți, abia deslușind printre lacrimi cazna celuilalt, care încerca să se întoarcă. Apoi se repezi cu mâinile întinse, vrând să-l ajute.

– Nu mă atinge… Am toate bolile din lume…, gâjâi nenorocitul.

Petric fu martorul încercărilor chinuitoare ale celuilalt de-a-și schimba poziția. Mâinile slăbite abia împingeau trupul și istoveau repede, aducându-l pe bietul om aproape de leșin.

Deși fusese prevenit să nu intervină, pelerinul luă în brațe făptura purtând doar un brâu de pânză și-o așeză cu fața spre ușă, având grijă să nu-i atingă rănile. Ochii acoperiți de albeață păreau să-l fixeze. Era greu de crezut că puteau să-l vadă. Și era greu de închipuit cum se mișcau buzele crăpate, uscate de sete, care dezveleau câțiva dinți putrezi.

– Nu-ți vine să crezi?

– Nu știu… făcu Petric.

– Crezi în mine? stărui Sfântul.

Cu lacrimile șiroind pe obraji, tânărul dădu din cap:

– Cred și mi-e rușine. Am cerut fără să știu ce cer…

Îi păru că omul care zăcea lângă el râde icnit. Dar mai degrabă horcăia, în pragul morții.

– Toți suntem la fel… Unii cer prea mult, alții dau prea mult… Nici unii, nici alții, nu știu să se oprească. Timpul meu s-a dus.

Ridică un deget spre templu.

‒ Ei știu asta…

– Cine? Preoții?

– Da, ei… Au nevoie de pagini pentru scrierile lor sfinte. Le-am dat din pielea mea… Și le-oi mai da, cât se va putea. Apoi…

Petric sări în picioare.

– De ce, Sfinte?

– E voia Celor de Sus. Am vindecat piciorușul unui prunc… A doua zi șchiopătam. Am ajutat un bătrân țintuit de boală și am rămas cu degetele înțepenite. Au venit la mine unul câte unul, plânși, disperați… și n-am avut ce face. Luam boala, suferința, neputința, fericit pentru semenii mei.

– Toți cei care au ajuns la tine au aflat povestea? De ce nu i-au oprit pe ceilalți? De ce unii dintre ei s-au întors?

– Doar aleșii au cunoscut-o. Ceilalți s-au legat cu jurământ de tăcere, scânci arătarea, schimonosindu-se de durere.

– Eu sunt unul dintre aleși? Cum așa? bâigui Petric, uitându-se speriat spre spărtura din zid pe unde abia intra în odaie un fir subțire de aer.

Se înserase. De undeva, din apropiere, se auzeau vocile unor bărbați, clinchet de farfurii și pahare, pași grăbiți, chicote înfundate.

– Aici nu-i decât un trup… O coajă de oase, firimituri de carne… Zeii s-au îndurat și m-au lăsat să plec în lume… cu unul, cu altul…

– Nu înțeleg, Sfinte…

– Am visat odată că mergeam spre un oraș mare… cu străzi largi și case de piatră albă. Drumul până acolo m-a purtat prin păduri bogate, pe malurile unor râuri cristaline, acoperite de iarbă înaltă, verde ca smaraldele… M-am văzut dansând în piața mare, la un carnaval, cu femei frumoase și tinere…

Se opri, suflând greu aerul, cu un hârâit. Petric privi neputincios trupul cuprins de spasme ușoare. Se simțea vinovat ca și cum el însuși, aflându-se acolo, ar fi sporit suferința aceea pe care nu și-ar fi imaginat-o vreodată.

– Iartă-mă, Sfinte… eu…

– Trebuie să știi… Un an de zile am visat orașul acela. Într-o zi, picioarele m-au lăsat. Am înțeles că n-o să părăsesc niciodată cetatea. Zeii mi-au rupt o parte din suflet; cu ea pot merge oriunde doresc. Doar să găsesc un muritor dornic s-o poarte. Oamenii pot fi ajutați mai departe… preoții își capătă ofranda… și eu trăiesc cum vreau: ca un târgoveț, ca o bucătăreasă… ori un bătrân hangiu.

Vrăjit de poveste, Petric băgă de seamă abia într-un târziu ușurința cu care celălalt începuse să vorbească Și, de fapt, buzele vinete de frig și sete nici nu se mai mișcau. Tânărul auzea totul în mintea lui. Auzea gândurile altcuiva.

Se cutremură înfiorat, înțelegând că Sfântul se afla înăuntrul său și începu să suspine, copleșit de mirarea și bucuria ce-l cuprinseseră.

– Nu te teme, prietene… Nici măcar nu mă vei simți… Vreau să trăiesc, atât. M-a plimbat tâlharul tău pe unde nici n-am gândit. Acum m-aș întoarce cu tine, în sat, să mă bucur de o familie… Să muncesc pământul până cad lat de oboseală… Să beau vârtos cu prietenii, la crâșmă… Să-nghesui într-un colț o fată frumoasă…

– Și dacă o să vii cu mine, n-o să mai simți ce se petrece cu tine aici?

– Ba bine că nu… Însutit, înmiit…Fiindcă voi lăsa trupului doar o jumătate de duh. Dar asta e povara mea. Nu mai durează mult…Preoții or să se întoarcă, să le dau ce le trebuie pentru scrierile lor sfinte. Cine știe cât… câteva zile, o săptămână… mai rezistă hoitul ăsta…

– De ce nu te-au ajutat, Sfinte? Ce fac ei cu tot ce primesc?

– Clădesc alte temple… ori case pentru ei. Se ospătează și din rămășițe cumpără lumânări înmiresmate, să le ardă la altarul Vindecătorului.

– Bestiile… gemu Petric.

– Nu putem judeca noi, muritorii… Când nu voi mai fi… ei bine, atunci pelerinajul se va sfârși, ofrandele se vor termina, dar ei o vor lua de la capăt. Vor căuta o altă cale de a minți, de a înșela. Așa e rânduiala. Zeii știu că toate viețile sunt în balanță, iar talerele nu pot sta decât în echilibru.

Scândurile intrării fură îndepărtate cu un zgomot puternic, făcându-i să tresară. Preotul care-l adusese, îi făcu semn lui Petric să iasă. Tânărul se supuse ușurat. Nu îndrăzni să-l privească în față pe bărbatul masiv, cu șorț de piele, ce-l însoțea pe prelat, dar ochii îi alunecară câteva clipe lungi cât un an de-a lungul lamei tăioase din mâna acestuia.

Se îndepărtă iute, acoperindu-și urechile, însă nu era destul ca țipetele îngrozitoare să nu-l ajungă. Orbecăi ca prin vis pe coridoarele întortocheate. Tot ca în vis, jură la picioarele unor bărbați învăluiți în mantii cenușii că avea să păstreze tăcerea, ca nu cumva răul să se abată din nou asupra lui.

 

În sfârșit, afară! Petric își strânse brâul în jurul mijlocului, torturat de aromele ce răzbăteau dinspre uriașa sală de mese. Închise ochii la vederea tinerelor goale care purtau tăvile cu bucate și ulcioarele de vin pentru mesele preoțești.

Doar pentru el, un soldat din gardă dădu la o parte drugul de fier ce fereca una din porțile cetății. Petric păși dincolo de ziduri, izbăvit, dar confuz. Umbrele turnurilor cădeau peste jumătate din platoul pe care poposeau pelerinii.

– Vorbele sunt înșelătoare ca umbrele înserării, prietene! auzi Petric vocea Sfântului, în minte, acolo unde gândurile încercau să se așeze după grozăvia prin care trecuse.

– Ești cu mine, Sfinte? șopti.

– Sunt și voi fi aici până în ultimele tale zile.

– Spune-mi pe unde să merg, ce vrei să vezi, să știi…

– Vezi-ți de viața ta… Curând voi avea și eu o ofrandă pentru tine. Să nu te sperii…

– Ce fel de ofrandă? întrebă Petric neîncrezător.

– Am înțeles abia acum, spre sfârșit, că binele trebuie făcut în tăcere. Că de vei cere plată, vei plăti, la rândul tău. Am cerut zeilor harul înapoi și mi l-au dat. Voi folosi trupul tău ca să-l împărtășesc lumii. Nu va ști nimeni…

– Mi-e frică să-ți accept darul, Sfinte…

– N-ai de ce să te temi… Vei muri de bătrânețe. Nu vei cunoaște niciodată durerea cruntă care arde trecutul meu trup chiar în clipa asta. Doar gura să-ți fie ferecată, iar gândurile – ale mele. Curând, duhul meu se va întregi în tine. Nu ți-a rămas nimic de făcut decât să-ți duci mai departe viața. Iar când celălalt se va stinge, mă vei ajuta să împart…

– Dar cum vom face asta?

– Orice om aflat la nevoie va fi atins, ca din întâmplare, de mâna ta. Și nu numai că se va lecui, dar o fărâmă din mine va trece în el, apoi din dânsul în alții… și tot așa, până când oamenii vor înțelege cât și cum să ceară…

– Și dacă astfel stricăm balanța, Sfinte? Balanța de care vorbeai?

– Nu mă tem de asta… Gura lumii e slobodă. Mulți se vor lăuda cu harul lor și-l vor pierde. Alții vor cugeta îndelung cui să-și dăruiască atingerea… E greu să răspândești povestea balanței într-o omenire fățarnică…

Într-un târziu, Petric se întinse la umbra unui copac, din ce în ce mai ostenit de întrepătrunderea cu duhul Sfântului. Trebuia să prindă puteri, căci avea drum lung până în satul său. Neamurile aveau să-l certe pentru plecarea sa, între mustrări adăugând-o și pe aceea că pierduse momentul când mama lui se trezise din boală, ca dintr-un somn adânc…