Lucia Verona – „Crimă în Centrul Vechi”
2015, editura Tritonic, 120 pag., ISBN 978-606-749-068-8
Este interesant să cauţi asemănări între o persoană pe care o cunoşti şi ceea ce scrie ea într-o carte. Să vezi cât din ea este acolo, cum firea ei imprimă textului un ritm sau altul, cum felul de a privi viaţa conduce lucrurile spre un mesaj anume, ori în ce măsură protagoniştii sunt alter ego-uri ale sale.
Dacă la Bogdan Hrib am remarcat influenţa jurnalistului şi a fotografului în abilitatea de a suprinde în câteva cuvinte elementele esenţiale ale unui cadru, ale unei perioade, la Lucia Verona am fost curios să aflu în ce măsură dramaturgul s-a insinuat în povestirile poliţiste cuprinse în volumul Crimă în Centrul Vechi.
Protagonista povestirilor din această carte – şi din altele, deoarece ea face parte dintr-o serie – este o soprană de coloratură de origine română, Stella Marian-Harrington, căsătorită cu un lord britanic. Celebră în lumea operei, este pasionată de dezlegarea enigmelor – crime, în majoritatea cazurilor.
În povestirea care dă titlul volumului, ea asistă la moartea unui tânăr, într-un local – aparent o criză provocată de cine-ştie-ce probleme medicale. Rugată să arunce o privire asupra cazului, Stella descoperă, cum era de aşteptat, că în spatele decesului se ascunde, de fapt, o crimă. Dar cum decedatul nu avea pe nimeni care să-i poarte sâmbetele, problema devine destul de complicată.
Diva şi bibicleta o surprinde pe soprană la Amsterdam, în plină campanie de promovare turistică a oraşului. Cazul, de această dată, este mai puţin dramatic – furtul unui diamant – dar asta n-o face pe protagonistă să fie mai puţin activă în rezolvarea lui.
În Crimă la Casa Scriitorilor suntem introduşi în lumea mânuitorilor de cuvinte – fie ei creatori, adică scriitorii, fie „demolatori” – criticii. Pe malul mării, într-un decor care îmbie la linişte şi relaxare, pare că nimic nu poate merge prost. Totuşi, aşa cum ajunge să afle Stella, Casa Scriitorilor ascunde un blestem – în fiecare an, moartea îşi cere un tribut din rândul celor care o frecventează. Accidente, după cum par toate. Numai că, în anul în care soprana ajunge acolo, ritmul se schimbă, ajungând la o victimă la câteva zile. Ceea ce e greu să mai fie catalogat drept întâmplare. Şi, fireşte, Stella nici n-o face, ci caută să desluşească cine se află în spatele asasinatelor ale căror victime se numără, în principal, din rândul criticilor. O fi vreun scriitor frustrat că opera sa n-a primit cronici favorabile?
În următoarea povestire, Moartea zboară cu low cost, frustrarea este de partea Stellei, nevoite să zboare cu o cursă ieftină pentru a înlocui o soprană într-un spectacol italian. Dar nemulţumirea se transformă repede în încântare, când descoperă că întâmplarea respectivă îi oferă ocazia să investigheze o nouă moarte aparent obişnuită, pe care ea o suspectează însă drept crimă. De data aceasta, însă, timpul este limitat – odată cu aterizarea avionului, în lipsa vreunei piste şi a unor dovezi, criminalul riscă să se piardă în mulţime şi să scape.
Ultimul text, Crimă la Marea Egee, este extrem de scurt, mulţumindu-se să descrie raţionamentul simplu al unei crime din gelozie, cu un singur personaj adiacent prezentat – care, evident, nu putea fi decât criminalul. De data aceasta frustrarea mi-a fost transferată mie, cititorului, întrucât cred că povestirea putea fi dezvoltată într-un mod similar precedentelor. Singurul plus pe care i-l găsesc este dat de faptul că Stella reuşeşte să se ocupe de caz colateral, dând impresia că n-a făcut nimic – pentru a nu-şi supăra soţul, sătul de investigaţiile ei interminabile.
Pasiunea pentru teatru a autoarei răzbate prin fiecare text. Descrierile sunt limitate la creionarea unui cadru, iar reflectoarele cad pe actori – şi nici acolo pe jocul scenic (lăsat la latitudinea lor de către un regizor dornic să încurajeze exprimarea), ci pe schimbul de replici. A fost o experienţă interesantă să citesc texte scrise în felul acesta, deşi recunosc că nu reprezintă genul meu de experienţă literară.
Un minus pe care l-aş remarca este dat de interacţiunea dintre Stella şi soţul ei, necunoscător al limbii române. Dialogurile scurte dintre ei sunt redate în limba engleză, în timp ce cele mai lungi, cu explicaţii, apar în limba română. Inconsecvenţa aceasta consider că putea fi evitată. Se putea folosi ori doar limba engleză – dar cu traducerea în note de subsol, pentru necunoscători, nu cum este în acest volum – ori doar limba română (cu precizarea, în text, că ei ar fi vorbit în limba engleză).
Crimă în Centrul Vechi reprezintă o lectură relaxantă, de seară-weekend-călătorie, pentru cei dornici să se iasă pentru o vreme din ritmul cotidian. Lucia Verona creează, cu această serie, un personaj colorat (sic!), menit să ofere anchetelor detectiviste o latură cu arome exotice, amintind de textele clasice ale genului.
