Pentru că monştrii din beznă obosesc, îmbătrânesc şi mor. Dar ţărâna pe care au călcat va păstra mereu, imprimată, urma paşilor lor…
Valea Cântătoare
― Acesta trebuie să fie satul, exclamă încântată Klaudia, scoţând capul gol prin portiera trăsurii şi zâmbind în lumina soarelui de sfârşit de vară.
Pădurea de fag rămăsese în urmă, la fel ca şi holdele bogate; acum înaintau pe lângă un şir de case potrivite, cu ferestre mici şi obloanele ridicate. Jos, în dreapta, se auzea susurul râului de munte care îi însoţise o bună bucată de vreme de-a lungul călătoriei. Mirosea dulce, a fân cosit şi a caprifoi, şi aspru, a vite, a fum, a grajd.
Doctorul von Grimmsburg aruncă şi el o privire peste umărul soţiei sale.
― Într-adevăr, zise el, am ajuns la destinaţie. Iar aceea trebuie să fie casa în care vom locui…
Îi arătă, dincolo de râu, nişte ziduri înalte şi albe, pe jumătate ascunse de coroanele unor castani bătrâni. Pe măsură ce se apropiau, zidurile se dezvăluiau a fi o clădire în stil baroc, cu fronton impunător şi intrare boltită, încadrată de coloane de marmură.
―… Conacul de vară al contesei Kiraly, nu-i aşa?… Oh, e minunat!…
Un grup de copii, stârniți de curiozitate, alergau țipând în urma trăsurii; Klaudia râse către ei, apoi, după ce le făcu un semn prietenesc cu mâna, se retrase la adăpostul perdeluţei de catifea. Acum era serioasă; ceva ca o umbră de îngrijorare trecu peste fruntea ei netedă.
― Spune-mi, Hans, vorbi ea, cât timp crezi că vom sta aici?
Bărbatul ridică din umeri. Şi lui îi pierise zâmbetul.
― Atât cât porunceşte împărăteasa…
Tânăra femeie se încruntă uşor. Încă lua totul ca pe o glumă: misiunea, plecarea propriu-zisă, raportul pe care soţul ei primise poruncă să îl întocmească. Bineînţeles, nu putea fi decât o glumă, un pariu pe care Hans îl pierduse; o toană de moment a împărătesei. Klaudia se hotărâse să privească totul ca pe o aventură despre care avea să le povestească mai târziu prietenelor, poate la masa de Crăciun. Iar locurile în care se găseau erau încântătoare!… Totuşi, locurile acelea încântătoare se aflau departe, prea departe de oraş; nici diligenţa nu venea până acolo.
― Nu te nelinişti, draga mea. Nu trebuie decât să fac nişte cercetări legate de acele poveşti stupide și după aceea să trimit constatările la Viena. Te asigur că voi termina repede, pentru că nu sunt foarte multe de spus. Deja am oarece bănuieli…
*
„Acele povești stupide” erau niște zvonuri care umpluseră de curând întreaga Vienă, ajungând din hanurile lăturalnice, frecventate de soldați, până în apartamentele Mariei Theresia de Habsburg. Dacă oamenii de rând preferau să râdă la auzul unor astfel de relatări bizare, împărăteasa găsise de cuviință a se arăta oripilată.
La periferia estică a imperiului, în provincia Banatului de Timișoara, aveau loc unele întâmplări stranii. Sau, cel puțin, așa fuseseră explicate acele ritualuri neobișnuite efectuate pe înserat, în cimitirele satelor mărginașe din zonele montane. Oamenii locului erau grozav de superstițioși, se spunea; aveau mare teamă de spiritele rele și de unele entități înfricoșătoare, venite de pe lumea cealaltă pentru a-i tulbura…
‒‒ Îți vine să crezi, dragă colega? spunea printre hohote eminentul doctor Leopold Müller, în vreme ce turna vin în pahare. Nefericiții aceștia își dezgroapă morții după o perioadă de timp, pentru a cerceta starea în care se găsesc cadavrele!…
Se aflau la cină în sala de vânătoare. Lumânări mari de ceară albă ardeau de jur-împrejur, luminând cu auriu chipurile mesenilor. De pe pereţii capitonaţi cu scoarţe de lemn, ochii de sticlă şi de jad ai jivinelor împăiate – mistreţi, lupi cu dinţii rânjiţi şi un splendid cerb cu coarne rămuroase – îi priveau reci, neclintiţi. Erau șapte: soții von Grimmsburg, eminentul doctor Müller și asistentul acestuia, un bărbat între două vârste care se prezentase drept scriitor şi folclorist, domnul Wilhelm Klinger, comandantul detașamentului de husari cantonat în regiune, și soția sa Melania.
‒‒ Nu pe toți, interveni comandantul, ridicând arătătorul. Nu pe toți. Au ei anumite suspiciuni, anumite convingeri cu privire la acela pe care îl deranjează din somnul cel de veci… De cele mai multe ori nu este nimic de văzut, așa că sicriul e îngropat la loc, iar mortul, lăsat să se odihnească în pace. Uneori însă…
‒‒ Oh, dar bineînțeles, bineînţeles! Cunoaștem foarte bine aceste cazuri. De pildă, aici: alimentaţia oamenilor este frugală; apa, rece şi pură, apă de munte. Şi mai este şi solul din această regiune; uscat, pietros… S-au mai văzut cadavre ce refuză să se descompună în ritmul obișnuit în astfel de condiţii, nu-i așa, colega?
Hans von Grimmsburg confirmă cu seriozitate cuvintele lui Müller: da, nu era un lucru chiar atât de neobișnuit. El, unul, nu se mai arăta mirat de nimic. Și totuși…
‒‒ … Totuși, domnul meu, trebuie să ținem seama de anumite circumstanțe, zise el. Dumneata și cu mine și, de fapt, toți cei de față suntem oameni educați. Avem știința și logica de partea noastră…
‒‒ Și bunul simț, colega, nu uita de bunul simț! Sunt aici abia de o săptămână și mă declar profund dezgustat. Trei morți au fost dezgropați zilele acestea, prieteni. Trei!… Ultimul, în fața mea. Să mă iertați, doamnelor, pentru amănuntele revoltătoare pe care le voi expune: au deschis sicriul acelui venerabil bătrân și au profanat cumplit cadavrul. I-au străpuns pieptul cu un țăruș de lemn, i-au tăiat capul, i-au umplut gura cu usturoi. Și pentru ce?… Pentru că fiul mortului, o matahală de om, urla în gura mare că l-a visat noaptea pe bătrân cum se târăște afară din mormânt și vine să îi bea sângele…
Klaudia strâmbă ușor din nas; nu îi plăcea să audă asemenea monstruozități. Știa poveștile, însă îl știa și pe doctorul Müller: era departe de a fi un om discret, care să țină seama de prezența doamnelor atunci când dorea să dezbată simptomele unei boli oribile sau concluziile unei autopsii. Iar acum, i se părea că discuțiile pe această temă merseseră prea departe. În celălalt capăt al mesei, o văzu pe Melania Klinger pălind. Era foarte blondă și foarte tânără, aproape o copilă; relatările doctorului Müller îi făceau rău.
‒‒ Studiez acest fenomen de mai mulți ani, vorbi scriitorul, un bărbat subțirel și cu înfățișare de șoarece. Aș spune că sunt reminiscențele unor credințe păgâne care încă mai stăruie în aceste locuri atât de izolate de lumea civilizată. Și eu am fost martor la un ritual asemenea celui descris de domnul Müller; s-a întâmplat acum trei ani, mai sus, într-un sat aflat chiar în inima munților. O fată se îmbolnăvise de o boală ciudată. Nu știa nimeni să spună ce se întâmpla cu ea, dar se topea pe picioare; nu mai avea pic de vlagă în trup, nici culoare în obraji. O vrăciță a cercetat-o și a zis că trebuie să fie un zmeu sau un strigoi care îi bea viața. S-a sfătuit îndelung cu părinții fetei și cu alți oameni din sat; în sfârșit, după multă chibzuială, au hotărât ce era de făcut. Înainte de apus, țin minte, bătrânii au atârnat ghirlande de usturoi la uși și la ferestre, în jurul patului bolnavei și chiar la gâtul ei, apoi au stat de veghe întreaga noapte, păzind fata pe rând. În ziua următoare, au dus în cimitir un cal alb neînvăţat, i-au scos frâul, l-au frecat cu busuioc pe bot și i-au dat drumul să alerge liber printre morminte. Vrăcița l-a urmărit cu luare-aminte până când s-a oprit la un anume mormânt și a prins a paște iarba crescută alături de cruce; acolo zăcea un tânăr despre care se credea că îi fusese dragă fata. A cerut ca sicriul băiatului să fie scos din pământ și deschis la lumina soarelui, ca să-l vadă toată lumea la față pe mort. Vă jur: omul arăta de parcă dormea, deși murise cu mai bine de un an în urmă. Era rumen în obraji, avea buzele sângerii, iar trupul îi era tare și plin, ca și cum tocmai se ghiftuise… Nu ştiu dacă oftatul care s-a auzit atunci când i-au străpuns inima a fost de la eliberarea aerului din carne sau dacă a fost un horcăit de durere… Cert este că, după aceea, a putrezit sub ochii noştri. Până seara, din tânărul acela frumos ce părea că doarme nu a mai rămas decât o mâzgă aproape lichidă, rău-mirositoare…
Un geamăt slab îl întrerupse: soţia ofiţerului, cumplit de palidă, își încleștase mâinile pe tăblia mesei și tremura din tot corpul.
‒‒ Gata, domnilor, ajunge! strigă Klaudia, ridicându-se în picioare. Am auzit prea destul pentru prima noastră seară aici. Vino, doamnă; vom merge pe terasă. Puțin aer curat îți va face bine.
Cele două tinere femei ieșiră, urmate de doctorul Müller, care insista să își ceară scuze pentru că le provocase atâta neplăcere.
‒‒ Poate că s-a exagerat puțin cu detaliile, zâmbi Hans von Grimmsburg. Am impresia că, insistând asupra acestor povești macabre, le încurajăm. Dimpotrivă, ar trebui să discutăm despre cum am putea să îi educăm pe localnici să renunțe la niște obiceiuri atât de nesănătoase…
Comandantul pufni.
‒‒ Crezi că sunt doar niște povești, nu-i așa, domnul meu? făcu el.
‒‒ Bineînțeles. Ce altceva ar putea fi?
‒‒ Și dumneata, domnule Schmitz, se întoarse el către scriitor, ai impresia că sunt doar niște superstiții interesante din care te poți inspira pentru lucrările tale; greșesc?
Bărbatul cu înfățișare de șoarece înălță din sprâncene, mirat.
‒‒ Știți, domnilor, continuă ofițerul, fără a așepta răspunsul scriitorului. Doctorul Müller și domnul Schmitz au fost martori la niște ritualuri și au supravegheat doar dezgustătoarea operație a dezmembrării unor cadavre. Eu însă m-am uitat și la starea sicriului, nu doar la cea a cadavrului.
Îl priveau cu toții, așteptând cu încordare. Comandantul se lăsă pe spate în jilțul său, ca pentru a spori efectul cuvintelor pe care avea să le rostească; atunci când constată că interlocutorii săi aproape că nu mai respirau, spuse abrupt:
‒‒ Capacele tuturor sicrielor dezgropate aveau, în interior, urme adânci și însângerate de gheare.
*
În zilele următoare, cei doi doctori, asistentul doctorului Müller și scriitorul plecară să viziteze satele vecine; von Grimmsburg dorea să discute cu oamenii şi să vadă cu ochii lui acele morminte despre care i se spusese că adăposteau strigoi.
Klaudia refuză să îi însoţească, în ciuda insistențelor lui Hans; relatările acelea i se păreau ridicole și nu mai voia să audă nimic legat de asta. Hotărî, în schimb, să se familiarizeze cu conacul şi împrejurimile.
Văzută de aproape, casa apărea şi mai măreaţă decât i se păruse în prima clipă. Faţada era bogat decorată cu statui şi ornamente sculptate în piatră, arcadele şi capitelurile aveau detalii aurite, iar interiorul abunda de picturi şi decoruri greoaie, încărcate, în care dominau auriul şi roşul aprins. În ce priveşte personalul, rămăseseră puţini servitori din cei care slujeau în casă. Stăpâna plecase la Budapesta cu două săptămâni înainte, împreună cu tot alaiul ei. În afară de majordom, se mai găseau acolo un bucătar, două menajere, doi lachei şi bătrâna Gena, îngrijitoarea.
‒‒ Contesa nu stă la moşie decât două luni pe an, vorbi aceasta din urmă, clătinând din cap a jale. Nu-i place ei aici, e pustietate mare… Vara merge la băi, iarna la baluri… Are case la Budapesta, la Viena, la Praga. Aici vine ca să se odihnească, dar nu prea are astâmpăr… Ce să-i faci, e încă tânără, şi văduvă, şi fără copii… Acu’ e vremea ei…
Doamna von Grimmsburg nu o cunoştea pe contesă; o văzuse de câteva ori la Viena, dar numai de departe şi numai pentru câteva clipe. Părea foarte frumoasă, cu părul ei arămiu, pielea foarte albă şi buzele foarte roşii. Dar se putea, la fel de bine, ca părul acela minunat să fi fost pudrat cu praf de aur, iar faţa ei ca de păpuşă de porțelan să fi fost, de fapt, doar o mască elaborată, construită din mai multe straturi de fard. Chiar prinsese din zbor niște comentarii, cum că „se ține foarte bine pentru vârsta ei”; le considerase deplasate, pentru că femeia aceea nu părea să aibă mai mult de treizeci-treizeci și cinci de ani. Totuși, contesa ducea o viață foarte dezordonată, care ar fi îmbătrânit pe oricine înainte de vreme. Se spunea că alerga de la un bal la altul şi de la o serată la alta, schimba amanţii la fel de des ca rochiile şi nu îşi acorda o clipă de răgaz. În spatele acelui tumult era însă multă durere. Contele murise într-un accident de vânătoare chiar acolo, în pădurile Văii Cântătoare. La scurt timp, muriseră şi copiii, de febră tifoidă. Contesa însăşi abia scăpase cu viaţă în urma bolii.
‒‒ E pustiu, într-adevăr, murmură Klaudia gânditoare. Şi multe amintiri sumbre. Nu e de mirare că doamna preferă agitaţia oraşului…
Îi zâmbi fetiţei care venise să o ia de mână şi să-i spună, într-o germană adorabil de stricată, că voia să îi culeagă flori de câmp. Era într-o după-amiază de început de septembrie; se plimbau alene pe drumul de ţară, pe lângă holdele coapte: Klaudia, bătrâna Gena şi fetiţa alergând pe lângă ele, o făptură mică şi zglobie, toată numai păr şi ochi şi hohote vesele de râs. Klaudia o întâlnise în dimineaţa aceea pentru prima dată. Era a cuiva de la conac, a paznicului parcă. Micuţa, văzând-o pe tânăra şi frumoasa doamnă, se apropiase de ea fără un cuvânt şi i se cuibărise în braţe ca o pisicuţă, iar doamna se lăsase de îndată cucerită de drăgălăşenia ei.
Întâlneau în cale copii care încremeneau în loc la trecerea lor, țărani care salutau descoperindu-şi capetele, femei cu glasuri cântate şi priviri curioase, insistente. Klaudia le zâmbea tuturor și mergea mai departe, părându-i tare rău că nu cunoștea limba ca să le răspundă cum se cuvine. Găsea totuşi ciudat felul în care acei oameni se descopereau şi se înclinau, ca şi cum ar fi avut-o pe însăşi stăpâna moşiei înaintea lor. Ar fi vrut să le spună că ea nu era decât fiica unui gentilom de la ţară şi că nu se cădea să fie tratată precum o prinţesă; o rugă chiar pe bătrâna Gena să le explice oamenilor aceste lucruri, dar bătrâna Gena clătina doar ursuză din cap şi mergea tăcută înainte, dreaptă şi ţeapănă, arătând clar că nu voia să se amestece printre ei şi cu atât mai puţin să le vorbească. Iar Klaudia îi vedea privind cu mirare în urmă-i; ştia că părul ei des, de culoarea pământului reavăn, ochii strălucitori și talia subțire stârniseră mereu admiraţia în marile saloane şi chiar la palatul Hofburg, unde îl însoţea adesea pe Hans, şi era conştientă de efectul pe care persoana ei, dar mai cu seamă rochia ei liliachie îl producea asupra acelor fiinţe simple şi uşor impresionabile. Era prea tânără, prea frumoasă, prea distinsă pentru locurile acelea; numai pe contesa Kiraly o văzuseră ei atât de nobilă în ținută și în mișcări atunci când venea la moșie. Deveni însă şi mai intrigată când observă câteva bătrâne tânguindu-se încet, ca și cum ar fi prezis o nenorocire.
‒‒ De ce plâng acele femei? o întrebă în sfârşit pe însoţitoarea sa.
‒‒ Ţărani, murmură bătrâna Gena cu dispreţ. Nu-i băga în seamă, doamnă!…
O singură femeie îndrăzni să se apropie pe furiș şi să i se adreseze într-o germană stâlcită, în șoaptă și privind mereu în jur, parcă de teamă să nu fie surprinsă de un dușman nevăzut:
‒‒ Doamnă, îi șopti, luându-i mâna fină în mâna ei îmbătrânită. Să ai grijă, acolo…
………………………………………………………………………………………………………………………………………
Toamna se arăta a fi neobișnuit de blândă, scăldată în lumină aurie, cer pastelat și o căldură plăcută. Dincolo de pădurile împestrițate galben, ruginiu și roșu-arămiu, vegheau tăcut munții cei întunecați cu frunți de piatră care închideau valea precum zidurile unei cetăți.
În liniștea pădurii
„Doctore, te invităm să ne urmezi până la casa țăranului Mihu. Până în satul vecin. Până dincolo de munți. Dacă nu îți este cu supărare. Vei vedea acolo ceva ce ți se va părea extrem de interesant și insistăm să auzim ce ai de spus despre…”
‒‒ Desigur. Să îmi iau lucrurile…
Și bărbații se depărtau în grabă, fără alte cuvinte de prisos.
În fiecare zi. În fiecare noapte. Se pomenea mereu singură, în vreme ce soțul ei alerga pe coclauri ca să caute niște plăsmuiri ale celor săraci cu duhul. Dar nu era supărată; îi plăcea singurătatea. În zilele din urmă, renunțase chiar și la tovărășia bătrânei Gena; prefera să audă doar foșnetul vântului în diminețile târzii, și liniștea aurie a după-amiezelor, și tăcerea albă a serilor cețoase.
Se plimba singură și în ziua aceea, cufundându-și pantofii în stratul gros de frunze uscate așternut pe poteci. Urca un deal înalt şi pietros, acoperit de o iarbă scurtă şi aspră şi de tufe de ferigă pe jumătate uscată. Pădurea era rară aici, doar nişte pâlcuri de copaci răsăreau din loc în loc. Din vârf, panorama văii se deschidea largă; jos, pe malurile micului râu, satul dormea lin în lumina dulce de octombrie. În partea cealaltă, spre munţi, şerpuia drumul cel îngust care ducea în satele vecine, Vadul Lupului şi Brazi. Iar în stânga se întindea o lume necunoscută, cu dealuri bolovănoase și păduri lipsite de poteci.
Klaudia trecu pe lângă biserica cea veche de lemn – satul avea acum altă biserică, una de piatră, jos în centru – şi pe lângă cimitirul invadat de buruieni încâlcite şi atacă urcuşul abrupt. Venea aici aproape zilnic, cu șevaletul sub braț. „Unde tot mergi, doamnă?” o iscodea bătrâna Gena în fiecare seară, când ea se întorcea acasă înfierbântată de la efort şi cu un zâmbet larg pe buze. „Cum, pe dealul cu biserica… Singură? Și aşa de departe?!” Fruntea bătrânei se încrețea a dezaprobare, gura ei se strângea, întreaga ei fiinţă se gârbovea ca apăsată de o uriașă povară. Klaudia protesta moale în legătură cu distanța de care pomenea bătrâna Gena, însă ea nu o mai asculta, nu o mai privea; începea să se miște cu repeziciune de colo până colo, rânduind diverse obiecte cu gesturi smucite și bodogănind fără încetare. „Nu se cuvine”, se distingea printre mormăielile bătrânei, „ca o tânără doamnă să iasă așa, neînsoțită, și să meargă în locuri ca acelea!…” Nu se mai oprea până târziu în noapte; uneori continua și în dimineața următoare, iar Klaudia se amuza pe furiș, ca atunci când, copilă fiind, era certată de guvernanta ei pentru vreo poznă. Era însă mult prea bine crescută pentru a-i răspunde ceva. În schimb, o ştergea de-acasă ori de câte ori avea ocazia, hălăduind prin pădurile din jur şi prelungind plimbările până târziu…
Rămase nemişcată, privind cu atenţie. Ceva ca o umbră neagră se oprise în mijlocul poienii de pe versantul din faţă. Părea un animal, însă distanţa era prea mare pentru a-şi da seama ce fel de animal era. Lup?… Nu, nu aveau cum să fie lupi pe-aici. Probabil un câine; un câine mare şi lăţos de la vreo stână, plecat singur în recunoaştere. Câinii ciobănești obișnuiau să facă asta, îi întâlnise adesea în plimbările ei. Şi, la urma urmei, putea să fie şi lup. Doar se afla în inima sălbăticiei…
Un vânt rece o făcu să se înfioare. Se lăsa înserarea.
Soarele apunea după nişte creste, colorând pădurile în roşu; în seara aceea zăbovise mai mult ca de obicei. Începu să coboare cu grijă poteca abruptă, temându-se să nu alunece pe pietrele sfărâmiciose.
Dincolo, în poiană, creatura cea neagră o urmărea din priviri. Ochii ei ardeau.
*
Umbra se lăsă întunecată asupra ei. Avea ochi răi, vicleni; o întreba fără cuvinte și rânjea, adulmecând răspunsurile ei scurte și molatice. Aştepta cuvintele ei cu ghearele scoase, ca şi cum ar fi vrut să le apuce încă înainte de a ieşi din pieptul ei. Să le prindă, crude, să le sfâșie între dinţi putrezi, să le mestece lent, savurându-le, şi să le înghită cu voluptate, oftând lasciv şi dându-şi ochii peste cap de plăcere. O urma până în cele mai tainice unghere şi îi arunca în ochi o lumină albă, rece, nudă, lăsând-o expusă ca pe o păpuşă în vitrină…
Se trezi dintr-un somn agitat; visase același vis înfricoșător mai multe nopți la rând și se simțea stoarsă de vlagă. Parcă nici nu era vis, era aproape sigură că fusese trează în tot timpul acela. Apăsarea în piept, membrele țepene, neputința de a se mișca, amenințarea vie și întunecată care se înclina asupra ei, toate acestea erau aievea de fiecare dată. Sau nu?… Întinse mâna după trupul lui Hans, dar el nu era acolo; plecase iar, cu câteva ceasuri înainte, și încă nu se întorsese. Apoi, își aminti că, de fapt, o trezise un zgomot de afară. Ascultă. Se auzea distinct pârâul umflat de ploi care curgea vijelios la vale, dar se mai auzea ceva. Paşi. Un oftat greu. Şi parcă şoapte. Şi avea senzaţia certă că cineva – sau ceva – pândea afară la geam. Nişte ochi urâţi, răi, un rânjet infernal şi mârâit înăbuşit în fundul gâtului. Amintirea visului o făcu să se înfioare. Nu fi copil, se mustră singură. Se ridică pe jumătate, îşi potrivi aşternutul şi se culcă la loc. Dar senzaţia persista. Era cineva – sau ceva – afară.
Sări din pat, enervată poftim, o să demonstrez că nu este nimeni. Sau nimic şi merse la fereastra acoperită cu draperia de brocart purpuriu. Întinse mâna nu privi! Dincolo de geam se întinde Întunericul cel de nepătruns şi toate duhurile nopţii care fac bezna mai adâncă, le vei vedea plutind în aer şi, după o uşoară ezitare, ridică un fald al draperiei şi privi afară. Nu se vedea nimic. Doar drumul ce ducea sus în vârful muntelui, pârâul şi dealul din faţă. Şi ceaţa, care plutea lăptoasă peste toată valea. Îşi zâmbi sieşi vezi? E doar noaptea, cântă la geamuri prin valuri de ceaţă oarecum uşurată, acoperi iar geamul şi merse în pat.
Afară, la adăpostul pădurii, ochii pândeau. Aşteptau.
Şoapte
Dimineaţa era foarte rece, mai ales înainte de răsăritul soarelui. Klaudia se ridică din pat, prea agitată ca să mai poată dormi, se îmbrăcă și coborî în salon tocmai când slujnica făcea focul în căminul cel mare.
‒‒ Vine iarna, doamnă, să vedeţi numa’ ce zăpadă avem noi pe-aici!… Și ce frumos e! îi zise femeia, cu glasul ei cântat.
Klaudia îi zâmbi și sorbi din ceaiul fierbinte. Era de așteptat ca Hans să vină acasă cam pe la ceasul acela; nu plecase departe, era în satul vecin, la patul unui tânăr care zăcea de mai multe zile. Luă o carte de pe măsuță și o răsfoi distrată, fără să se poată concentra asupra paginilor brăzdate de rânduri negre. Al câtelea bolnav era acesta?… Nu mai știa, însă putea să jure că, de o vreme încoace, simptomele bolnavilor se repetau. Oamenii erau excesiv de palizi, lipsiți de vlagă, cu cearcăne adânci și cu ochii duși în fundul capului. Unii aveau febră mare, alții prezentau niște gâlme ciudate la încheieturi. Încă nu murise nimeni; în schimb, oi și vaci fuseseră găsite moarte, fără ca cineva să poată da o explicație logică fenomenului. Epidemie?… Hans fusese vag în detalii atunci când îl întrebase; părea că nici el nu știa ce să creadă. Nu era ciumă, de asta erau siguri cu toții. Și atunci?… Chiar și doctorul Müller amuțise în ultimele zile, era văzut plimbându-se gânditor cu mâinile la spate și vorbind singur.
Tresări. În încăperea cea mică de lângă salon se auzea clar un plâns înăbuşit. Ascultă cu atenţie: da, era cineva acolo, cineva care plângea. Lăsă ceașca și cartea pe masă şi alergă într-acolo, cu inima ticăind. Plânsul se auzea mai tare, undeva lângă perete, după niște scaune.
‒‒ Cine e acolo? întrebă ea, și plânsul amuţi.
Când ochii i se mai obișnuiră cu întunericul, văzu o umbră mică, ghemuită pe jos, care tremura de frig. Sau de frică.
‒‒ Arată-te, vorbi Klaudia din nou.
Mogâldeaţa se ridică încet, cu mâinile împreunate şi cu părul ciufulit peste faţă, parcă în aşteptarea unei pedepse cumplite.
‒‒ Eva! strigă Klaudia, recunoscând-o pe fetița care îi culesese flori de câmp cu mai multe zile în urmă. Ce-i cu tine aici?… Unde e mama ta?… Şi de ce plângi, ce-ai păţit?…
Se repezi la ea și o cuprinse în brațe, încercând să o aline. Fetiţa însă începu iar să plângă, de data asta fără să se mai stăpânească. Plângea isteric, cu sughiţuri şi cu lacrimi imense, frământându-şi mâinile mici şi tremurând puternic.
‒‒ Vino în salon, lângă foc, șopti Klaudia. O să îi spun mătușii Gena să îți aducă un ceai cald și niște turte cu miere, vrei?…
Tot vorbind, îi șterse lacrimile și o prinse de mânuța înghețată pentru a o duce cu ea. Deşi fetiţa îi luase mâna cu încredere, o simţi cum opune rezistenţă.
‒‒ Doamnă Klaudia, murmură ea, dar… dacă n-a plecat?… A plecat?…
‒‒ Cine să plece, Eva?
Fetiţa avea ochii larg deschişi, goi. Chipul ei era foarte palid.
‒‒ El… Doamnă, el. Lupul. Lupul ăla mare, mare de tot…
Klaudia o privi un moment nedumerită, apoi râse.
‒‒ Haide, Eva, lasă prostiile. Nu e nici un lup afară.
‒‒ Dar…
Tânăra doamnă, fără un motiv anume, își aminti de o jivină neagră pândind-o printre copaci, în timp ce se plimba. Și își aminti și de coșmarul care se repeta noapte de noapte – o umbră neagră, nici om, nici animal, care se apleca asupra ei pentru a-i sorbi mintea, gândurile, viața – și hotărî că nu mai voia să audă nimic.
‒‒ Gata, micuțo; era doar un câine. Hai să mergem acum în salon. O să-ți citesc o poveste până când vine mama ta să te ia acasă.
*
Hans se întoarse târziu, pe la amiază. Era obosit și preocupat, răspundea greu la întrebări și aproape că nu era atent la nimic în jur. Se vedea limpede că mintea lui era în alte părți, că toată povestea asta începuse să îl acapareze.
‒‒ E mai complicat decât am crezut, îi spuse el Klaudiei când se așezară la masă. Mai mult decât simple scorneli născute din prea multă plictiseală, din prea multă izolare. Și nici măcar nu am ceva concret, palpabil pe care să pun mâna, să îl arăt lumii și să strig „Este!”. M-ar crede nebun și m-ar închide la ospiciu, ca pe un lunatic de rând.
Klaudia deschise gura pentru a-i vorbi despre acel vis care îi zdruncina nervii, dar se opri. Ce rost avea? El nu ar fi auzit-o; și nu din rea-voință, ci pentru că el văzuse lucruri mult mai groaznice decât coșmarul ei. Și mai era și lupul Evei…
‒‒ Știi, continuă el, acum au venit cu alta. Ca și cum povestea cu morții băutori de sânge n-ar fi fost destul pentru aceste ținuturi uitate de Dumnezeu. Au început acum să vorbească despre un lup mare, negru, care se arată pe înserat…
Ea ridică o privire chinuită spre el.
‒‒ Lup? gemu ea. Oh, Hans…
Se ridică de la masă și prinse a se plimba cu mișcări nervoase prin încăpere.
‒‒ Vreau să plecăm de aici, îi spuse într-un târziu. Am ascultat toate aceste relatări cu un zâmbet pe buze, luându-le pe drept cuvânt niște simple basme. Zi de zi, seară de seară. De la tine, de la doctorul Müller; despre domnul Schmitz nici nu mai vorbesc, are o culegere întreagă de basme înspăimântătoare, culese din întregul ținut. Morți care vin să le ceară socoteală celor vii pentru te miri ce. Morți care se arată pe drum, ziua în amiaza mare, ca să strige cuvinte de batjocură. Morți care… Dumnezeule, Hans. Prea ades moartea este pomenită și invocată în mijlocul viilor, de parcă ar fi o zeitate îndelung venerată… Aproape că am ajuns și eu să cred năzbâtiile astea, iar acum te aud și pe tine, pe tine, cel mai rațional om pe care îl cunosc, vorbind în asemenea fel… Privește în jur! Orice pare posibil într-un loc atât de pustiu ca acesta!… Chiar și morți ce își părăsesc mormintele pentru a se hrăni cu sângele și carnea celor vii… Chiar și lupi scăpați din iad!…
Lupul. Un lup mare, mare cât un viţel, cu nişte ochi arzători, care pândea la umbra pădurii. Părea să caute ceva. Uneori, era văzut mergând paralel cu drumul, în timp ce ochii lui ca focul îi scrutau pe trecători, îi disecau până în fundul sufletului…
‒‒ L-am văzut, Hans. L-am văzut cu ochii mei, sus pe deal. Am încercat să mă conving că era doar un câine, dar știu bine că nu e așa. Și l-a văzut și Eva.
‒‒ Eva?…
‒‒ Fetița aceea cu păr negru care vine mereu pe-aici. Fiica paznicului.
‒‒ Ah.
‒‒ Vreau să plecăm, Hans. Du-mă acasă!…
Doctorul oftă din străfunduri.
‒‒ De-ar fi atât de ușor…
În umbră
‒‒ Soția mea e bolnavă.
Cuvintele lui Klinger îi făcură de îndată pe cei doi doctori imperiali să sară în picioare.
‒‒ Venim să o vedem, comandante, anunță Müller, în vreme ce von Grimmsburg se repezi să își ia geanta.
‒‒ Doctore…
Ofițerul era încruntat și crispat și avea pumnii strânși. Paloarea lui arăta că nu dormise de mai multe nopți.
‒‒ Doctore. Melania nu va trăi. Dar îți spun de pe-acum: dacă ei vor dori să o taie, îi voi ucide pe toți, până la ultimul!…
Klaudia îi prinse brațul și îl strânse ușor.
‒‒ Să nu ne grăbim să tragem concluzii, comandante. Poate că lucrurile nu stau atât de rău. Să mergem la ea!
Lucrurile însă stăteau cum nu se poate mai rău. Melania Klinger zăcea în pat, lividă și cu ochii închiși; respira greu, șuierător. O deranja zgomotul și nu suporta lumina. Iar doctorii, după ce o consultară amănunțit, mărturisiră că nu aveau nici o explicație pentru starea ei. Nu o durea nimic, nu avea nici un fel de răni sau erupții pe piele. Era, pur și simplu, extrem de slăbită, de parcă însăși viața se scursese din ea, nemaiputând să se agațe de trupul ei fragil.
‒‒ Ciudat, comentă scriitorul ca pentru sine. Exact aceleași simptome. Doar că starea Melaniei e mult mai gravă…
Buzele comandantului se strânseră într-un rictus de durere.
‒‒ Să nu îndrăznești să spui astfel de cuvinte, scriitorașule, mârâi el. Nu îți permit. Nu în casa mea!…
Cu toate eforturile celor doi doctori, tânăra femeie muri la ceasurile după-amiezii. Trupul ei încă era cald, când în fața porții începu a se strânge o mulțime furibundă.
‒‒ Vor să le dai cadavrul, comandante, zise von Grimmsburg, pe un ton rece. Vor să o îngroape ei, după ritualurile lor.
‒‒ Niciodată!…
‒‒ Poate că ar trebui să le faci pe plac. Ți-au înconjurat casa. La urma urmei, acum e doar un cadavru. Se întâmplă niște lucruri foarte stranii pe-aici… Ții minte ce mi-ai povestit?… sicriele cu urme de unghii și gheare în interiorul capacelor?… Nu strică să fii prevăzător.
Klinger slobozi un hohot groaznic de râs.
‒‒ Chiar așa, doctore? Spune-mi, ai vorbi la fel dacă ar fi vorba despre soția ta?
Von Grimmsburg îi aruncă o privire Klaudiei, care încă dezmierda buclele blonde ale moartei, ca și cum i-ar fi vegheat somnul. Ezită. Ce ar fi putut să răspundă?
‒‒… Iar dacă e cum zic ei, hohotea în continuare Kilnger, asta mă privește pe mine, doar pe mine! Se spune că strigoii lor vin să bea sângele membrilor familiei, nu-i așa? Dacă de sângele meu este nevoie ca soția mea să se întoarcă la mine, atunci așa să fie!…
‒‒ Ei, ei! Delirezi, prietene! îl atenționă Hans. Te asigur că nu îți dorești așa ceva. Eu zic să ne calmăm cu toții…
‒‒ Pentru Dumnezeu, domnilor, se răsti doctorul Müller, încetați cu prostiile! Nici nu se pune problema să facem cum vor țăranii ăștia, dracu’ să-i ia! Suntem oameni civilizați. Bineînțeles că nu vom permite ca trupul Melaniei să fie profanat într-un mod atât de barbar!… Comandante, mobilizează husarii!
O duseră la groapă protejați de soldați cu flintele încărcate, iar sătenii nu îndrăzneau să se apropie de soldații înarmați și pregătiți să tragă; se mulțumeau să vocifereze de la distanță și să îi scruteze pe străini cu priviri întunecate.
Înmormântarea, scurtă și simplă, se desfășură fără incidente.
*
Lucrurile se agravau; începeau să moară oameni. Simptomele erau mereu aceleași. Bolnavii erau palizi și încercănați, cu membrele slăbite și trăsăturile subțiate, cu venele reliefându-se albastre sub pielea străvezie. În moarte însă părea că trupurile reveneau la plinătatea firească a formelor. Cadavrele aveau obrajii rotunzi și îmbujorați, buzele roșii.
‒‒ Domnul doctor ce spune? Ce crede că o fi? întrebă într-un rând bătrâna Gena, speriată și ea de eventualitatea unei epidemii care bântuia prin ținut.
‒‒ Nu știe nici el, mătușă, îi răspunse Klaudia. Bietul meu Hans începe să creadă că suprestițiile țăranilor sunt mai mult decât niște povești de speriat copiii…
‒‒ Dar lupul? De lup ce zice? Că toată lumea vorbește de lupul ăla care dă târcoale satului!
‒‒ Oh, lupul?…
‒‒ Să știi, doamnă, că mie mi-e o frică grozavă de lupi. Acum câțiva ani s-a lăsat o iarnă grea, cu zăpadă mare și frig de crăpau pietrele… Iar lupii au năvălit de pe înălțimi, au coborât din păduri și au intrat în sat. Mergeau pe drum fără teamă, ca la ei acasă; intrau în curți. Întâi au mâncat câinii. Pe urmă, au început să care oi. Și când au terminat cu oile, au luat copii. Ba chiar ne-am pomenit cu o dihanie înfiorătoare aici, în curtea conacului… Era uite atât de mare, cu ochii ca flăcările și limba roșie ca sângele… Îi curgeau balele din gură de foame, de poftă… Parcă era un demon, Doamne ferește!… Eu de atunci am rămas cu sperietură. Că de aia tot îți zic, doamnă, să nu te mai duci singură pe dealuri și prin păduri. Dumneata mă crezi bătrână și ramolită și îți râzi de mine, las’ că am văzut eu. Mă crezi… cum spuneți voi la Viena… demodată. Faci cum vrei, dar să știi că vin lupii. Și dacă vin lupii, înseamnă că s-a zis cu noi!…
Klaudia ridică din umeri, obosită. Nu o credea pe bătrâna Gena „bătrână și ramolită”, dar era demodată, cu toate că slujea o doamnă atât de mondenă precum contesa Kiraly. Și, dacă o privea cu atenție, parcă nici nu era atât de bătrână cum i se păruse la început. De sub boneta strânsă îi scăpau niște șuvițe roșiatice, pielea feței ei era netedă, aproape fără zbârcituri, ochii limpezi și aprigi. Dar purta mereu hainele acelea greoaie care o acopereau pe de-a-ntregul, fără să lase să i se vadă conturul trupului, al gâtului sau al feței. Mergea aplecată de spate, vorbea apăsat, ținea sprâncenele groase într-o veșnică încruntare…
‒‒ Hai, doamnă, eşti obosită; îți aduc o gustare și apoi îți aștern ca să te odihnești. Poate că rămâne și dumnealui acasă în seara asta…
Hans nu rămase acasă nici seara aceea. Nici el, nici tovarășii săi. Chiar și domnul Schmitz, scriitorul, insista să îi însoțească de fiecare dată. Aproape că își terminase lucrarea, spunea el, și voia cu orice preț să fie de față atunci când era consultat un bolnav.
În sate, oamenii și vitele continuau să se îmbolnăvească și să moară.
Iar cei rămași în viață continuau să își practice ritualurile lor antice, ciudate și revoltătoare…
………………………………………………………………………………………………………………………………………
Într-o dimineață de noiembrie cu brumă groasă și ceață, pământul de pe mormântul Melaniei Klinger se vedea proaspăt răscolit. Înăuntru, sicriul avea cuiele scoase și capacul în dezordine. Trupul moartei era străpuns de un țăruș în regiunea inimii, iar capul era desprins de trunchi. Din gura ei întredeschisă ieșea capătul unei căpățâni de usturoi.
Când cade vălul
Zăpada se așternea în straturi dese. Husarii cu flinte în mâini erau adunaţi în mijlocul satului; în jurul lor, sătenii gesticulau și vorbeau repede, agitați. Câteva babe cu baticul tras peste gură şi o ceată de copii guralivi se învârteau pe lângă ei şi îi priveau cu teamă.
‒‒ Ce se întâmplă? îl întrebă Klaudia pe Wilhelm Klinger, care, văzând-o, veni să o salute.
‒‒ Plecăm să vânăm un lup, doamnă, îi răspunse el, după ce se înclină scurt. Am primit ordine de la Timișoara.
‒‒ Un lup?! exclamă ea. Asta e o glumă, nu-i așa? Cum rămâne cu Hans?…
Bărbatul plecase iar cu două zile în urmă și încă nu se întorsese. Era și doctorul Müller cu el, și asistentul cel tăcut, și scriitorul cu înfățișare de șoarece. Nu se știa nimic despre ei; nu trimiseseră nici o veste, nici un cuvânt. Nimic.
Ofițerul ridică din umeri, distrat: nu știa. De la moartea Melaniei, și mai ales de la descoperirea mormântului ei vandalizat, nu părea să îl mai intereseze ceva. Arestase atunci, imediat, mai mulți oameni; dăduse ordin ca patru dintre ei să fie executați. Se răzgândise în ultima clipă, convins de von Grimmsburg, însă devenise ursuz, apatic, și îi privea cu ură pe săteni.
‒‒ A ajuns până la Timișoara vestea că un lup neobișnuit de mare a fost văzut în pădurile din jur?! se miră Klaudia, neîncrezătoare. Autoritățile austriece au crezut asta?
‒‒ Vestea a ajuns până la Viena. Bineînțeles, înștiințarea oficială sună altfel. Mai puțin ridicol.
‒‒ Cu toate acestea, nu s-a auzit că doctorii personali ai împărătesei Maria Theresia au dispărut în pădure. Mie asta mi se pare ridicol.
‒‒ Doamnă… Scrisorile către împărăteasă menționează faptul că lupii sunt cauza dispariției doctorilor. Te asigur că vom face tot posibilul să îți găsim soțul.
Femeia își înăbuși un oftat de ușurare; nu ar fi trebuit să se îndoiască de Klinger. Chiar răpus de durere, omul era hotărât să își facă datoria. Nu era nevoie de ordin de la Viena ca să plece să-i caute pe cei patru oameni dispăruți.
‒‒ Ce e cu ei? mai întrebă ea, arătând spre săteni. De ce sunt agitați? Ce spun?
Klinger zâmbi disprețuitor.
‒‒ Nu vor să plecăm în seara asta. Spun că ultima noapte din noiembrie este Noaptea Lupului și a spiritelor rele. Că, dacă plecăm acum, nici unul dintre noi nu se va întoarce viu…
Au înnebunit cu toţii, murmură Klaudia, strângându-şi mantia îmblănită în jurul corpului şi depărtându-se de mulţime. Ningea tot mai tare, dar nu voia să meargă acasă. I se părea că era prea devreme, că până la ceasul de culcare era prea mult și nu avea poftă să audă iar vocea critică a bătrânei Gena, spunându-i ce se cuvine și ce nu, plângându-se de teama ei de lupi. Iar ea era prea neliniștită ca să stea în salon pe canapea, sorbind ceai și citind poeme. O apucă încet pe o uliţă îngustă, lăsând rumoarea în urmă…
Nu ştia când ieşise din sat. Văzu doar că, dintr-o dată, nu mai era nici o casă pe marginea drumului. Era doar alb; zăpadă, aer înghețat şi trunchiuri pietrificate de copaci. Şi mai era ceva. Ceva negru, cu ochi de flăcări, care o urmărea cu atenţie.
Vântul porni să răscolească ninsoarea în vârtejuri ameţitoare. O dureau ochii de la atâta alb, de la bicele reci ale viscolului. Văzu Fiara privind-o din umbra pădurii, stătea încordată lângă un ciot cu limba ca para focului atârnându-i între colţii albi şi mârâia înfundat. „Şi nefericiţii ăia stau și acum în mijlocul drumului, își întârzie plecarea gândindu-se că e doar o glumă poastă, iar Lupul e aici, pândeşte şi aşteaptă!…”
O luă la fugă prin ninsoare. Se împotmolea prin zăpada mare până la până la glezne şi o orbea vântul care îi arunca fulgi deşi în faţă. Vedea cu coada ochiului cum Lupul alerga printre copaci, paralel cu ea, cu limba atârnând şi cu ochii scânteind.
„De ce nu atacă? Ce aşteaptă?…”
Nu ataca. Alerga cu pași mărunți, cu capul întors către ea, parcă aşteptând momentul oportun. Ca și cum ar fi vrut să se joace cu ea înainte, să o înnebunească de frică, să o audă țipând.
Primi apariţia primei case ca pe o izbăvire. Îşi domoli fuga la intrarea în sat şi privi în urmă. Era tot acolo, printre copaci, păşea repede fără să îşi ia ochii de la ea.
‒‒ L-am văzut, strigă ea spre o bătrână care mâna două vaci în curte. Lupul, l-am văzut!… E acolo, în pădure!…
Femeia o privi șters pentru o clipă şi văzu mai departe de vaci, fără să răspundă. Auzi zăvorul tras.
‒‒ E acolo! Acolo! ţipă ea la doi oameni care descărcau lemne tocmai atunci aduse, arătând spre copacii din spatele cărora se întrezărea silueta neagră a creaturii.
‒‒ Du-te acasă, doamnă, zise unul dintre ei, stâlcind cuvintele. O să te îmbolnăvești…
„Ah”, își aminti. „Eu nu vorbesc limba lor…”
Exasperată, alergă spre conac. Lupul o urmărea de la distanţă, mergând tot paralel cu ea, fără să se grăbească.
*
Trânti uşa şi se lipi cu spatele de ea. În același timp, afară, în depărtare, răsună un urlet prelung, tânguitor. Klaudia respiră adânc. Tremura toată, inima îi bătea de să-i spargă pieptul și aproape că nu-şi mai simţea brațele și labele picioarelor.
‒‒ Hans, te-ai întors?…
Nici un răspuns. Întuneric și un frig straniu domneau în casă, în ciuda lumânărilor aprinse și a focurilor ce ardeau în șeminee. Urcă în grabă scările și alergă spre salon, unde știa că o așteptau un ceai fierbinte și bătrâna Gena, care avea să o certe din nou pentru că se întorsese atât de târziu. Oh, câtă dreptate avusese sărmana, draga bătrână!… Voia să o îmbrățișeze ca pe o mamă și să-i spună, plângând, că Lupul era afară, că probabil îi ucisese soțul și îi ucisese și pe ceilalți, iar acum venea după ea.
Salonul, la fel ca restul casei, era întunecat și rece. Umbre prelungi se întindeau de-a lungul pereților, mișcându-se lin, ca purtate de vânt. Flăcăruile lumânărilor păreau încremenite, înghețate. În cămin, focul aproape că adormise.
Iar în fața căminului, întoarsă cu spatele către ea, stătea o femeie.
Străina era îmbrăcată în negru și violet; trena lungă a rochiei de catifea se întindea pe covor în urma ei, iar mânecile largi, tivite cu dantelă, atârnau până la pământ. Părul, arămiu și inelat, îi cădea despletit pe spate până la șolduri.
‒‒ Ai venit acasă, în sfârșit, doamnă, glăsui ea, și se întoarse.
Klaudia abia își putu stăpâni un țipăt; rămase înmărmurită din cauza șocului. O mai văzuse pe femeia din fața ei; numai de departe, ce e drept, și numai pentru câteva clipe. Părul arămiu, pielea foarte albă și buzele foarte roșii erau cunoscute în toate palatele din Viena și îi erau cunoscute și ei. Dar acum, că o vedea de aproape, simțea cum fiori de gheață o străbăteau din cap până în picioare. Și vocea ei suna familiar, o auzise de atâtea ori…
‒‒ Gena…? șopti Klaudia cu glasul înecat.
Femeia râse.
‒‒ Eugenia Kiraly, o corectă ea, privind-o de sus. Poți să te înclini, draga mea, la fel ca țăranii din sat. Chiar credeai că sărmanii aceia se înclinau în fața ta?…
Nu se putea înclina; înțepenise, cu ochii măriți de groază ațintiți asupra arătării din fața ei. Frumusețea contesei avea ceva înfiorător. Nu at fi putut spune ce anume, dar era aproape sigură că era legat de buzele ei roșii, prea roșii, și de paharul de cristal pe care îl ținea în mână și în care se afla un lichid întunecat, cu luciri de rubin.
„Cum…?” ar fi vrut să întrebe, dar nici un sunet nu îi veni pe buze. Jos, pe covor, o mână micuță, ca de copil, se ițea de după faldurile bogate ale rochiei contesei. Klaudia înțelese de îndată legătura dintre mânuța aceea și lichidul roșietic din pahar; instinctiv, făcu un pas înapoi.
‒‒ Tinerețea veșnică e un dar prețios pentru care merită să faci orice sacrificiu, susură Eugenia Kiraly, ridicând paharul în dreptul unei lumânări. Ce e drept, de data asta a durat mai mult ca de obicei, dar acum sunt aproape gata să ies din nou în lume… Viața palpită în palate… Muzică, dansuri, iubire arzătoare… Nu simți? Nu auzi?… Ești o femeie frumoasă; dintre toți ceilalți, tu ar trebui să înțelegi cel mai bine…
Ochii contesei se opriră asupra ei, cenușii ca oțelul și reci ca gheața. Sângele proaspăt băut o făcea să radieze ca de o lumină interioară; părea dăltuită în alabastru. Cu mintea paralizată de groază, Klaudia se răsuci brusc și fugi afară din salon. Se avântă pe scări în jos, privind mereu în urmă, fără să știe încotro avea să se ducă. Afară era noapte neagră, răscolită de viscol și de urlete flămânde de lupi. Își auzea doar gemetele întretăiate, bătăile repezi ale inimii…
‒‒ Nu cred că ne-am înțeles, draga mea…
Vocea mătăsoasă a creaturii o izbi precum o lovitură în moalele capului. Era în fața ei, înaltă și palidă, frumoasă ca un înger căzut și rece ca gheața. Cum ajunsese acolo? Nu arăta ca și cum alergase după ea. Mâna ei cu degete lungi, albe, prinse gâtul Klaudiei. Zâmbea sângeriu.
‒‒ Am spus că sunt aproape gata să ies în lume. Am nevoie și de ajutorul tău, frumoaso…
Degetele ei se încleștară în gâtul tinerei și îi întoarseră capul spre stânga, lăsându-i expusă artera ce zvâcnea. Cealaltă mână i se încolăci în jurul mijlocului, într-o îmbrățișare a morții. Buzele ei pline, roșii, dezvăluiră niște colți albi, ca de fiară; fălcile deschise i se lățiră și se lungiră în mod nefiresc…
Zgomot puternic de cioburi sparte; un mârâit surd, ca venit din fundul iadului. Ochii de flăcări lucind în noapte, şi trupul negru al Lupului se desprinse din întuneric, mare cât al unui viţel. Trupul contesei se îndreptă; o statuie de marmură cu părul de foc.
‒‒ Tu! șopti ea. Ce vrei aici?
Lupul se opri în faţa ei, măsurând-o din priviri. I se vedeau colţii strălucind albi.
‒‒ Pleacă!…
Cu un urlet, Lupul se repezi asupra ei. Cele două bestii se încleştară una în alta, rostogolindu-se, mârâind şi clănţănind din dinţi, rupând şi sfâşiind.
În timp ce îşi pierdea cunoştinţa, Klaudia văzu cum creatura cea neagră apucă trupul subțire al contesei de mijloc şi strânge tare din fălci, până când se rupse ca o surcea. Apoi, cu prada în bot, Lupul se avântă pe fereastră afară și se pierdu în întuneric…
Departe, peste munți
Secretarul se înclină adânc. Împărăteasa înălță fruntea către el și îl privi întrebător.
‒‒ Aveți o scrisoare, doamnă, zise omul. De la Timișoara.
‒‒ Prea bine. Las-o aici, o citesc imediat.
După ce bărbatul ieși, Maria Theresia de Habsburg rândui în liniște hârtiile purtând semnătura și sigiliul ei. Lucrase intens toată dimineața, fără o clipă de răgaz; se putea opri acum. Se ridică de la birou, aruncă o privire scurtă în încăperea de alături, acolo unde una dintre fiicele ei cânta la clavecin, și zâmbi ușor. Printre hârtiile semnate mai devreme se afla și încheierea unei alianțe, în care prințesa muziciană avea să joace un rol extrem de important.
Flutură ușor din mână, ca pentru a lăsa deoparte multele ei gânduri. Aproape că uitase de scrisoare…
„Majestății sale Maria Theresia, arhiducesă de Austria, regină a Ungariei și Boemiei, împărăteasă a Sfântului Imperiu Roman
Majestate,
În legătură cu ritualurile stranii care au fost semnalate în satele din provincia Banatului de Timișoara și care, pe bună dreptate, v-au îngrozit atât de mult, iată:
Localnicii își spun creștini; merg negreșit la biserică în fiecare duminică, ascultă Sfânta Evanghelie și primesc Sfânta Împărtășanie, la fel ca noi. Însă ei sunt schismatici, nu urmează dreapta credință a Bisericii noastre Catolice. Și, ca și cum erezia aceasta nu ar fi destul, ei par să urmeze și unele credințe păgâne, o rămășiță a popoarelor barbare care s-au perindat prin aceste locuri cu multe veacuri în urmă.
Despre modul lor de viață, se poate spune că este cât se poate de nesănătos. Ei mănâncă prost, flămânzesc de bunăvoie în timpul celor patru posturi de peste an, dar și miercurea și vinerea, iar în zilele de sărbătoare se îmbuibă. Băutura se află la loc de cinste pe masa lor; o băutură foarte tare, făcută chiar de ei din prune și mere. Nici cu igiena personală nu stau foarte bine, doar cei mai fericiți dintre ei se spală o dată pe lună, și asta numai când e cald afară.
Superstițiile necreștinești îi împing să dezgroape morții și să le deschidă sicriele; teama îi face palizi, mesele lor frugale îi fac lipsiți de vlagă, iar simplitatea minții îi împiedică să înțeleagă cum că aerul și solul din regiune încetinesc procesul firesc de descompunere a cadavrelor. De aceea li se pare că mortul dezgropat pare mai rumen în obraji și mai viu decât ei, cei cu adevărat vii.
După cum vedeți, Majestate, lipsa de educație, superstițiile, mâncarea proastă și băutura sunt originile poveștilor cu monștri pe care le-ați auzit. Bineînțeles, se va recurge la măsuri drastice pentru profanarea mormintelor. Propunem, cu voia Voastră, un plan de măsuri pentru educarea populației locale…”
Urmau propunerile – construirea unor școli, selectarea atentă a unor învățători – și înfloriturile obișnuite ale unui curtean care i se adresează împărătesei lui. Ceva despre lupi, care sunt de o ferocitate nemaiîntâlnită în regiune…
Maria Theresia lăsă scrisoarea pe masă, fără să o termine de citit. „Exact cum bănuiam”, mormăi ea. „Niște sălbatici…”
Urmele pașilor lor
Încăperea era albă precum zăpada proaspăt căzută. Albi pereții de jur-împrejur, perdeluțe albe la geamuri, pânză albă la paravanele care fereau paturile de priviri indiscrete. Iar călugărițele purtau tot alb – văluri albe, robe albe – și pluteau de la un bolnav la altul neauzite, ca niște îngeri ai milosteniei.
Maica Alexandra se apropie cu tava în mâini de patul noii venite; o găsi șezând pe marginea patului, întoarsă din profil. Își despletise tot părul, negru și lung până la șolduri, și îl pieptăna cu mișcări lente. Biata fată, gândi ea, murmurând o rugăciune; atât de tânără, atât de frumoasă, și atât de greu încercată!…
‒‒ Trebuie să mănânci ceva, copilă, îi spuse, cu glasul ei cald. Ca să prinzi puteri…
Klaudia rămase impasibilă. Continua să se pieptene, ca și cum părul ar fi fost singura ei grijă de pe lumea asta.
‒‒ Ai auzit de soțul tău, așa e? vorbi iar maica Alexandra, clătinând din cap cu durere. Așa a vrut Dumnezeu, copilă. În viață suntem supuși la tot felul de încercări…
Da, aflase. Aflase că Hans fusese găsit în pădure mort, înghețat, cu trupul chirchit într-o poziție nefirească și cu ochii larg deschiși, arătând o groază fără margini. Alături de el zăceau scriitorul, doctorul Müller și asisentul cel tăcut, morți și ei, uciși într-un mod la fel de ciudat. Nu se vedea strop de sânge în jurul lor, nu prezentau nici un fel de răni. Totuși, zăpada era presărată cu urme de pași care nu veneau de niciunde și nu duceau nicăieri. Wilhelm Klinger îi spusese toate acestea când o venise să o vadă, cu câteva ceasuri în urmă; el o găsise și pe ea, prăbușită pe podea în sala de jos a conacului, printre cioburi sparte, pe jumătate înghețată și cu mințile rătăcite, și o adusese aici…
‒‒ Soțul tău a fost un om bun. Aud că se întorcea de la căpătâiul unui bolnav, pe vremea aceea cumplită, atunci când a întâlnit lupii. Lupii sunt răi iarna, copila mea. Foamea îi stârnește…
‒‒ Lupi? zâmbi Klaudia, lăsând peria de păr pe noptieră. Așa se spune, că toți acei bieți oameni au fost uciși de lupi, nu-i așa?…
Se întoarse cu totul către ea, zâmbind. În ciuda palorii nefirești, avea buzele foarte roșii. Ochii ei străluceau ca niște flăcări, dar erau reci, reci ca gheața. Mâinile călugăriței începură să tremure, cu tavă cu tot. O îngrijise ea însăși, dar abia acum începea să ghicească adevărul.
‒‒ Și eu aș fi crezut la fel, continuă tânăra femeie. Dacă aș fi înțeles la vreme… Dacă aș fi alergat spre lup, în loc să fug de el, poate că nu aș fi căzut în brațele ei…
Se ridică încet, cu o mișcare ca de pisică.
‒‒ Nu trebuie să ne fie frică de lupi sau de alte născociri de coșmar. Monștrii nu sunt proiectați pentru a trăi veșnic.
Începu să se apropie în foșnet de mătăsuri. Părea că plutește.
‒‒ Trebuie să ne temem doar de întuneric. Monştrii din beznă vor muri, dar întunericul rămâne împânzit de urmele lor…
…………………………………………………………………………………………………………………………………………
În dimineața următoare, patul Klaudiei era gol. Afară ningea cu fulgi mari și deși, iar vântul intra prin ferestrele larg deschise, mișcând ușor vălurile de pe trupul neînsuflețit al maicii Alexandra, umflând perdelele albe…