Urletele de lup se prelingeau încă neînghețate prin căderea amețitoare a fulgilor de zăpadă. Piscurile albe le purtau ecourile, aproape vizibile, nelăsându-le să se stingă, îngăduindu-le să se agațe de pietre, ca niște suflete încă șovăitoare în fața despărțirii de lumea care le fusese casă. În lumina lunii pline, brazii încărcați se aprindeau nelumesc. Un bărbat tânăr, mărunt și uscățiv, neras și ciufulit, despre care puțini ar fi crezut că ar fi putut fi doctor, confundându-l mai degrabă cu un infirmier sau chiar cu un angajat de la mentenanță, privea pe fereastra vestiarului de pe latura estică a bătrânului spital din Bystrica Tatry. Cu expresia omului care-și face datoria, își dezbrăcă într-un târziu haina groasă de blană grizonată și își trase un halat alb peste puloverul de lână, acoperind două mici găuri, ca niște împunsături de ac, făcute de molii în dreptul coastelor.
Când ieși în coridorul principal de la parter, în mirosul puternic de dezinfectant, dădu peste un medic în vârstă, arogant și plictisit, urmat de o asistentă tânără, cu părul arămiu prins în coadă, palidă și cu privirea spăsită, a cărei resemnare era trădată de faptul că renunțase să-și mai ascundă sub farduri oboseala care-i umflase pungile de sub ochi și-i adâncise liniile din jurul gurii.
— Domnule doctor Zabravnik, spuse bătrânul, arogant și plictisit, mă bucur că ați putut ajunge atât de repede. Vocea îi era aspră, îngroșată de tutun și de nesomn, iar chipul acoperit de o barbă scurtă și sură, i se zbârci și mai mult într-un fel rictus care ar fi vrut să pară binevoitor.
— Domnule doctor Michalik, se plecă nou-venitul, încerc doar să-mi fac datoria. Să fiu sincer, râse stingher, întâmpin uneori dificultăți în a mă convinge că aceasta îmi este datoria. Ajungeam mai devreme, însă am rămas înzăpezit jos, în vale. Nu vreau să vă mai răpesc din timp, se îmbățoșă deodată. Dați-mi repede detaliile cazului.
— Prea bine, aprobă Dr. Michalik. Acum trei zile, a fost adus aici un bărbat găsit în zăpadă, la marginea pădurii. Avea multiple plăgi pe întreg corpul. Nu era foarte clară natura lor, mai ales din cauza degerăturilor, dar acum suntem siguri că este vorba de muşcături. I-am administrat serurile necesare. În prima noapte nu ne-a făcut nicio problemă. A dormit liniştit, s-a trezit la ivirea zorilor, a cerut o ceaşcă de cafea şi am purtat o conversaţie plăcută, în care însă nu a vrut să-mi dea nicio informaţie despre dumneasa sau despre cum a ajuns în starea în care a fost găsit. Spre seară, când domnişoara asistentă Dalena, aici de față, a intrat în Salonul 7, unde acesta fusese internat, pacientul nu era acolo. L-am căutat prin tot spitalul şi l-am găsit, într-un târziu, într-o rezervă în care țineam un băieţel care suferă de o boală contagioasă şi anume… în fine… și pe care a trebuit să îl izolăm de restul pacienţilor. Îl mângâia pe frunte şi îi şoptea ceva nedeslușit, ca un fel de descântec. Copilul tremura și cred că îi era frică să ţipe. Când l-am rugat să nu-și mai părăsească salonul fără acordul personalului medical, pacientul s-a ridicat, şi-a cerut scuze şi s-a întors liniştit în camera sa.
Dr. Zabravnik sorbi din cana de cafea aburindă care tocmai îi fusese înmânată de tânăra asistentă şi se aşeză pe o masă de operaţie, lăsată lângă perete. Fusese convins că bătuse drumul degeaba, însă bătrânul doctor, ajutat, desigur, de misteriosul pacient, reuşise să-i stârnească un vag interes.
— Când a intrat în salon, domnul Saşa Vaščák, căci așa am aflat între timp, din documentele pe care le ținea mototolite în ciorap, că se numește pacientul pentru care ați fost chemat aici, a dat nas în nas cu un alt pacient, un tânăr care urma să fie pregătit pentru o banală operație de hernie. A pus mâna pe umărul lui, a închis ochii și a mormăit câteva clipe, apoi și-a ridicat mâna, și-a înclinat capul și, privindu-l fix pe tânărul care se dăduse câțiva pași înapoi, i-a spus, sper să-mi amintesc întocmai vorbele lui, i-a spus cam așa: „N-are rost să mai stai aici. Ai venit pentru o operație de hernie, însă tu ai cancer intestinal. Inoperabil. În scurt timp vei muri. Du-te, trăiește-ți viața, câtă mai ai în tine, petrece cât mai mult timp cu cei dragi, asta e, altceva nu mai ai ce să faci”. Nu cred că mai este nevoie să vă spun cât de tare l-au tulburat aceste cuvinte pe pacientul cu pricina.
— Poate că așa-zisul domn Vaščák apucase să se uite pe fișa celuilalt pacient, profitând de neatenția vreunui doctor sau a vreunui asistent și de acolo aflase de operația de hernie. Iar în ceea ce privește cancerul, poate că resimte plăcere în a face astfel de glume. S-ar numi sadism. Sau SPS. Cine știe? pufni într-un râs nervos Dr. Zabravnik. Unii oameni au astfel de înclinații, dar trebuie mai mult de atât pentru a-i trimite la psihiatru.
— Poate… încuviință stins Dr. Michalik. În acea noapte însă, cei trei pacienți care împărţeau salonul cu el au ieşit ţipând şi făcându-şi semnul crucii. Când paznicii au intrat, nu au găsit nimic anormal. Domnul Vaščák dormea sau se prefăcea că doarme, liniştit, în patul său. Nu ştim ce s-a întâmplat, dar cel mai probabil le-a făcut sau le-a spus dumnealui ceva. Pacienţii nu au vrut să vorbească mai mult. În această dimineaţă, toţi trei au cerut să fie externaţi, deşi niciunul dintre ei nu şi-a terminat tratamentul şi necesită în continuare îngrijire medicală.
— Eu aș zice că domnul Vaščák a făcut tot circul tocmai pentru că voia să stea singur, fără să fie deranjat de vreun coleg de cameră. Cred că așa aș fi făcut și eu, să fi fost în locul lui.
— Noi nu avem aici chef de glume, domnule doctor, îl sfredeli cu privirea bătrânul.
— Eu un loc sumbru, vă înțeleg. Poate că în scurt timp, îmi voi pierde la rândul meu simțul umorului. Dacă tot am bătut drumul până aici, aș putea măcar să-l văd.
***
Ajunși în fața Salonului 7, Dr. Zabravnik ceru să fie lăsat singur cu pacientul.
— Mult succes, îi scutură mâna Dr. Michalik, apoi, cu o expresie acră pe chip, se folosi de dispensatorul de gel dezinfectant din perete.
Când deschise ușa, tânărul doctor îl văzu pe așa-zisul domn Vaščák întins pe pat, citind dintr-o carte cu coperta învelită în piele, fără titlu. Era un bărbat ciolănos, cu palme mari și mâini lungi și subțiri, înnegrite de păr des. Avea un cap lunguieț acoperit de păr rar, păios, arcade proeminente umbrindu-i parcă ochii de o culoare incertă, un nas mare și perciuni stufoși, lungi până în colțurile gurii cu buze subțiri.
Dr. Zabravnik aruncă o privire prin încăpere. Podeaua era acoperită cu gresie marmorată, alb cu negru. Pereții, îmbrăcați până la jumătate cu faianță albă, deasupra căreia erau mânjiți cu un var albastru, arătau pe alocuri spărturi și pete de igrasie.
— Bună seara, spuse medicul după ce-și drese glasul.
— Bună seara, domnule psihiatru, răspunse pacientul fără să-și ridice ochii din carte.
— Ha, bun așa. Să vă întreb de unde știți că sunt psihiatru? se lăsă amuzat Dr. Zabravnik.
— Vă rog să mă iertați dacă greșesc, însă, din câte știu eu, din cauza izolării și, implicit, a numărului redus de pacienți, acest spital are pe statul de plată doar patru doctori, patru asistente și patru paznici. În aceste frumoase trei zile de când sunt oaspete aici, am avut plăcerea de a-i întâlni pe toți. Mai știu că au existat unele… plângeri în ceea ce privește comportamentul meu față de alți pacienți. Unii ar spune chiar că am trădat unele… tulburări. Din ce alt motiv ar fi chemat un tânăr doctor din altă parte? Și pe o vreme ca aceasta. Rănile mi se vindecă repede.
— Poate că nu sunt aici doar pentru dumneata, se încruntă medicul.
— Este destul de târziu și ceva îmi spune că nu ați ajuns cu mult timp în urmă și, totuși, ați intrat în camera aceasta în care sunt doar eu, rânji domnul Vaščák.
— Din câte înțeleg, sunteți conștient că ați fost cauza unor probleme aici, ieși din clinci Dr. Zabravnik.
— Știu la ce vă referiți, însă, de unde privesc eu, nutresc convingerea că mai degrabă am oferit soluții decât să cauzez probleme.
— Înțeleg, sunteți aici ca să oferiți soluții. Într-adevăr, avem mare nevoie de ajutorul dumitale, spuse zeflemitor tânărul medic, uitându-se pe fișa de internare. Chiar vă rog să mă ajutați prin a-mi spune o poveste. Să începem cu începutul. Aici scrie că vă numiți Saşa Vaščák și că aveți patruzeci și opt de ani.
— Nu.
— Nu? Nu ce?
— Nu port acest nume și nu am această vârstă.
— Aveați asupra dumitale actul de identitate și pe acesta scria că vă numiți Saşa Vaščák și, ce să vezi, cel din fotografie chiar seamănă cu dumneata. Haideți să încetăm cu jocurile.
— Eu nu mă joc, pacientul înclină capul și aruncă o privire amenințătoare. Sunt un om cât de poate de serios. Și îți spun sincer, băiete, că nu port acest nume și nu am această vârstă. Dintr-un salon învecinat se auzi un țipăt de agonie.
— Cum vă numiți, atunci?
— Animalele pădurii au nume? rânji sinistru domnul Vaščák.
Dr. Zabravnik oftă și se așeză pe marginea patului de lângă cel al pacientului. Făcu o însemnare pe fișă. Purta întotdeauna asupra sa un creion ascuțit. Cerneala îngheață la temperaturi prea scăzute.
— Totuși, pot să vă spun Sașa? încercă el.
— Nu.
— Cred că mi-ar fi mai ușor dacă v-aș spune Sașa. Sau domnul Vaščák, în funcţie de starea mea de spirit.
— Atunci eu îţi voi spune hlupák[1] sau domnul Hlupák, în funcţie de starea mea de spirit.
— Cum doriți. Dacă un pacient care pare să aibă probleme psihice mă jigneşte, ar fi absurd să mă supăr. Deşi nu înţeleg de ce nu recunoașteți că nu aveți nicio problemă de acest fel și, mai mult, de ce nu vreţi să vă recunoaşteţi propriul nume. Nu aţi săvârşit nicio crimă, nu? În ceea ce ne privește, sunteţi un simplu pacient.
— Te mai strigă cineva după numele pe care l-ai purtat înainte să te naști? mârâi domnul Vaščák.
— Nu cred că am avut unul.
— Poate te înșeli…
— Nu sunt un adept al misticismului, însă ceea ce vă pot spune cu certitudine este numele pe care dumneata l-ai primit după naștere, acum patruzeci și opt de ani.
— Eu m-am născut acum trei zile, bâigui pacientul. Văd că se întârzie cu masa de seară. Vrei, te rog, să te duci să te interesezi care-i cauza?
— Îmi pare rău, însă nu avem nici lapte, nici biberoane în acest spital. Dacă doriți, vă pot orienta spre cea mai apropiată maternitate. Se circulă greu însă. V-ar lua ceva să ajungeți acolo.
Doctorul ieși din încăpere oftând adânc. Nu avea o fire dintre cele mai calme, iar puţinii ani de când îşi practica profesia, în mare parte în spitale și dispensare aflate în așezări izolate, nu fuseseră suficienţi pentru a-și forma toate deprinderile necesare, nici pentru a se obişnui cu pacienţii dificili, chiar dacă aproape toţi pacienţii săi fuseseră dificili. Acceptase să vină pe nepusă masă în acel orășel din munți, gândindu-se la renumele pe care încă nu și-l construise și la faptul că fiecare caz era o oportunitate de a cunoaște oameni, atât doctori, cât și pacienți și că astfel de oportunități l-ar fi urcat, l-ar fi ajutat să crească și ar fi adăugat noi capitole la tratatul la care lucra, bazat tocmai pe astfel de cazuri, neîntâlnite, bizare, evitate de alți doctori. Dr. Zabravnik spera să poată dovedi teoriile sale neortodoxe în lucrarea intitulată provizoriu Psihiatrie marginală: periferii, subterane și crepuscule, despre care visa că avea să ajungă, cândva, una dintre lucrările de referință ale noii Psihiatrii, făcând ca numele său să capete o altă greutate, alte sensuri. Zâmbi gândindu-se cât de bine ar fi sunat „teoria Zabavnik”, „metoda Zabavnik” sau „sindromul Zabavnik”.
Peste toate, era datoria.
***
Traversă coridorul și urmă indicatorul spre fumoar, unde bănuia că se strângeau doctorii şi asistentele pentru a-și bea cafeaua şi a discuta la o țigară cazuri sau doar pentru a se amuza pe seama unora dintre pacienţi. Spitalele erau la fel pretutindeni, fie că erau în inima capitalei, fie că erau îngropate în pustietate. Pe măsură ce se apropia de cameră, auzea tot mai tare gălăgie dinăuntru. Pesemne, cineva adusese o sticlă de tărie, relaxantul optim în nopțile lungi de iarnă. Era obişnuit cu astfel de obiceiuri. Le întâlnise în mai toate spitalele în care lucrase sau îşi făcuse rezidenţiatul. Când intră în încăperea plină, prin fum, râsete și muzica populară care se auzea de la un aparat radio dintr-un colț, întrebă despre doctorul-şef Michalik şi află că acestuia i se făcuse dintr-odată rău şi plecase acasă pentru a se odihni.
Dr. Michalik, care depăşise deja vârsta de şaizeci și cinci de ani, se născuse în acel orăşel, veșnic sub zăpezi. După studii strălucite la Bratislava, apoi la Budapesta şi la Viena, se întorsese de unde plecase, din convingerea că era de datoria sa să nu îl părăsească aşa cum făceau toţi tinerii vremii, convinși că un orăşel izolat din munţi nu le putea oferi niciun viitor.
După ce refuză paharul de votcă întins de una dintre asistente, Dr. Zabravnik se îndreptă spre camera de gardă, cu gândul de a încerca să se odihnească. Un miros greu domnea pretutindeni, de dezinfectant și de boală stătută, iar medicul simţi brusc nevoia să ia o gură de aer. Ieși în curtea spitalului. Aerul era rece și tare, încărcat cu miros de brad.
Se plimba prin zăpadă, străduindu-se să-și golească mintea, când liniştea fu spartă de un trosnet. Zăpada de pe ienuperi se scutură şi un lup țâșni spre el din tufișuri. Făcu tot posibilul să îşi menţină calmul şi să îşi controleze respiraţia. Rămase nemişcat, cu capul în pământ, pentru a evita privirea animalului. Încercă să-și calculeze șansele pe care le avea de a ajunge la prima ușă înainte de a fi prins din urmă. Lupul se apropia, cu urechile date pe spate şi cu ochii galbeni sticlind în lumina lunii.
— Marčik! Marčik, vino încoace, se auzi un glas puternic dintr-un cotlon al curții. Nu vă temeţi, este doar câinele meu, se apropie unul dintre paznicii spitalului, un bărbat mătăhălos, cu sprâncenele unite și cu mustața neagră încărcată de promoroacă. Cred că v-ați văzut viața trecând prin fața ochilor și aș înțelege de ce. Tătâne-său a fost lup, însă el e doar un cățelandru care nici nu știe să muște, nu-i, așa, băiete? Îmi pare rău că v-a speriat. Nu este bine să ieşiţi aşa singur noaptea, îl dojeni paznicul scuturându-și arătătorul prin aer.
Câinele se aşeză cuminte lângă picioarele stăpânului. Doctorul răsuflă uşurat şi îşi făcu curaj să îl mângâie pe cap. Deodată, animalul tresări, făcându-l pe medic să-și tragă mâna şi fugi lătrând înspre tufişurile îngheţate. Lătratul se opri pentru câteva clipe. Apoi se auziră niște chelălăieli jalnice și paznicul fugi în direcția de unde veneau, urmat de doctorul care alerga cu pași nesiguri. Nu mică le fu uimirea când îl văzură pe domnul Vaščák, în pijamale şi în picioarele goale, încercând să se apropie de câinele care se retrăgea încet pe burtă, tânguindu-se, înainte să fugă înspre pădure.
— Domnule Vaščák, ce căutaţi afară? se zborși doctorul. Aţi fost rugat să nu vă părăsiţi salonul.
Paznicul luă pacientul de braţ şi, la rugăminte medicului, îl conduse înapoi în spital. Dr. Zabravnik intră supărat în camera pentru fumat:
— De ce nu este păzit domnul Vaščák? strigă la primul bărbat care-i ieși în cale, deși nici nu știa care-i era funcția. De ce nu este un paznic pe coridor? Mai devreme, pacientul era afară în picioarele goale, în zăpadă. Paznicii stau aici şi beau votcă, în loc să păzească pacienţii şi doctorii îi încurajează. Nemaipomenit!
— Tinere, răspunse bărbatul îngăduitor, paznicii nu sunt aici pentru a păzi pacienţii, întrucât nu am avut niciodată pacienţi care să trebuiască păziţi. Ei sunt aici pentru a păzi spitalul. E o zonă săracă, iar aparatura medicală este scumpă, dacă mă înțelegi.
— Atunci, dacă tot sunt degeaba paznicii, de ce nu a fost încuiată uşa salonului?
— Uşile nu sunt prevăzute cu încuietori. Nu am crezut că ar fi vreodată nevoie de ele.
Dr. Zabravnik ieși trântind uşa şi se îndreptă spre camera de gardă şi spre o noapte plină de coşmaruri.
Când se trezi dimineaţa, îşi pregăti un ibric de cafea şi încercă să-și amintească visele care-l chinuiseră până în zori. Era frig în chicinetă și aburi îi ieșeau pe gură. La radio se auzeau cântece de dor. Ferestrele erau albe și ramuri de gheață se târau parcă încetișor peste geamuri. Când ieși pe coridor, văzu paznicul pe care îl cunoscuse în noaptea care trecuse, în curte, târând un sac spre subsol. Bărbatul trecu pe lângă el cu capul în pământ, fără a-l saluta.
— Duceţi gunoiul? intră în vorbă doctorul.
— Aşa mi-a spus și Dr. Karhan după ce l-a găsit. M-a chemat şi mi-a zis să curăţ mizeria cât mai repede, ca să nu vadă pacienţii. Voi, doctorii, poate îl consideraţi gunoi, dar pentru mine era cel mai de nădejde prieten pe care-l aveam.
— Nu înţeleg, se încruntă medicul.
— E Marčik! Acum un sfert de ceas l-a găsit Dr. Karhan în faţa uşii spitalului, rupt în bucăți. Sărăcuţul, voia să intre să se scape, dar nu l-a auzit nimeni ca să-i dea drumul. Îl duc la morgă să-l bag într-un frigider. Pământul e îngheţat şi nu pot să-l îngrop.
Nu-și putu explica întru totul de ce, însă primul gând al Dr. Zabravnik se îndreptă către domnul Vaščák. Fugi spre Salonul 7. Deschise uşa, însă nu putu să înainteze, căci trebui să se țină de toc pentru a nu cădea din picioare. Pacientul dormea, cu o expresie de liniște pe chip, însă pijamalele îi erau înroşite şi dâre de sânge începuseră să i se întărească în jurul gurii.
— Ce ai făcut? îl apucă doctorul de umeri și-l zgâlțâi. Încearcă să-ți amintești ce ai făcut.
— Ce? Ce este? Ce s-a-ntâmplat, se trezi pacientul zbătându-se. Ce aveți cu mine? Ce-i asta? E sânge?
Domnul Vaščák, tremurând, fu trimis să se spele. La insistențele medicului, un paznic fu postat la ușa salonului.
Dr. Zabravnik hoinări o vreme prin spital, căutând pe cineva cu care să vorbească și, negăsind pe nimeni, o luă din nou spre fumoar. Acolo domnea liniștea, semn că se întorsese Dr. Michalik, știut pentru severitatea cu care dezaproba consumul de alcool în incinta spitalului, el însuși nemaipunând gura pe băutură de mai bine de douăzeci de ani. Motivul tăcerii nu era însă întoarcerea propriu-zisă a venerabilului doctor, ci mai degrabă veștile pe care acesta le adusese. Unul dintre pacienții externați cu o zi înainte murise. Un medic din Bratislava, chemat sub promisiunea unui onorariu gras, îi făcuse deja autopsia. Din câte se părea, tânărul avusese, într-adevăr, cancer intestinal.
— Sperăm doar ca toată această poveste să nu se întoarcă împotriva noastră, conchise grav Dr. Michalik.
***
Dr. Zabravnik intră ca o furtună în Salonul 7, își trase un scaun lăsat în fața ferestrei și îi spuse pacientului pe un ton ferm:
— Ar fi cazul să începeți să fiți cooperant.
— Am fost cooperant încă de la început, se apără domnul Vaščák. Sunt și acum. Nu am vrut decât să ajut. Nu înțeleg ce vreți de la mine. Spuneți-mi, vă rog, ce vreți să fac.
— Ieri nici măcar nu voiați să vă recunoașteți numele, ridică glasul doctorul.
— Eu? Cum să nu… Mă numesc Saşa Vaščák, am patruzeci şi opt de ani şi sunt profesor de biologie. De câteva ori pe an vin de la Komenského pentru a preda un curs opțional elevilor de la liceul din Bystrica Tatry. Îmi face plăcere să luminez minți tinere, încă neprihănite şi consider că un om nu ar trebui să îşi părăsească pentru totdeauna oraşul natal. În plus, mă relaxează, mă linişteşte faptul că aici sunt rupt de lume. Aici este mereu linişte, în afară de nopţile în care te poţi delecta cu corul urletelor de lup.
— Mă bucur că înregistrăm progrese, oftă doctorul. Acum puteţi, sper, să îmi mai daţi şi alte răspunsuri. Spuneţi-mi, vă rog, ce aţi căutat în rezerva acelui copil acum câteva zile, cum ați ghicit că acel pacient suferea de cancer, ce făceați noaptea trecută afară şi, peste toate, de ce dimineaţă eraţi murdar de sânge? Să le luăm în ordine.
— Nu am nici cea mai vagă idee la ce vă referiţi, se dezvinovăți, ridicând din umeri domnul Vaščák. În afara faptului că azi dimineaţă eram murdar de sânge, nu îmi amintesc nimic.
— Ați spus că veți fi cooperant.
— Încerc să fiu, dar nu vă pot spune ce nu ştiu.
— Ascultaţi cu mare atenţie. Dacă nu începeţi să-mi daţi răspunsuri satisfăcătoare, o să pun să fiţi încuiat în cameră, fără drept de a ieşi până când va veni fie cineva de la poliție, fie cineva de la ospiciu, fie de la amândouă. Ar putea dura ceva vreme, drumurile sunt înzăpezite, așa că…
— Camera nu are încuietori, rânji deodată pacientul.
— Atunci o să vă legăm de pat! se ridică doctorul și se îndreptă spre ușă. Mă voi întoarce mai târziu, să aveți timp de gândit. Aţi face bine să chibzuiți temeinic asupra a ce v-am spus. Odihnă plăcută.
— Mulţumesc, domnule Hlupák.
***
— Domnule doctor Michalik, pacientul acesta al dumitale începe să mă exaspereze. Simt că-și bate joc de mine. E ceva ce-mi scapă.
— Ar trebui să știți mai bine decât oricine de aici că nu este profesionist să pui la suflet ce-ți spune un pacient care suferă de o formă sau alta de demență. Nu este vina lui. Ești tânăr, însă ținând cont de pregătirea dumitale, m-aș fi așteptat să…
— Nu sunt atât de sigur că este nebun. Sau poate că este, dar nu în sensul convențional al cuvântului. Cred că este un om foarte inteligent și foarte plictisit și care nu vrea decât să se joace. Ce-mi mai puteți spune despre el? Detalii din viața sa personală, are rude aici în oraș, poate este cineva care îl cunoaște și cu care aș putea vorbi, orice mi-ar putea fi de folos.
— Prea multe nu avem la îndemână. M-am interesat în oraș despre el și nimeni nu pare să-l cunoască, în afară de câțiva profesori de la liceu, însă care, în afară de nume, nu par să știe nimic despre dumneasa. Elevii sunt în vacanță acum, așa că ar fi greu să dăm de ei. Din ce am găsit, Saşa Vaščák este autorul unui tratat de etologie, o lucrare interesantă, cel puțin așa aș presupune din sumarul publicat în Gazeta de medicină. În timpul elaborării studiului, cercetătorul însuși s-ar fi supus unor experimente care să dovedească similaritățile dintre comportamentul animal și cel uman până la identificarea, în condiții extreme, a unuia cu celălalt. Nu am reușit încă să mi-o procur. Mă rog, aceasta dacă nu este, desigur, o coincidență de nume. De fapt, aș tinde să cred că este doar o potrivire întâmplătoare.
— Intrigant… își frecă bărbia Dr. Zabavnik, gândindu-se la propria lucrare și la zăbovirea chinuitoare și prea îndelungată a acesteia în limbul întunecos dinaintea tiparului. N-aș fi prea sigur că-i doar o coincidență. Este limpede că avem de a face cu un om înzestrat, destul de inteligent încât să poată să se joace cu noi. O să vă rog să-mi dați gazeta. Aș dori să știu mai multe.
— Desigur. Cât despre joacă, nu cred că este cazul. Poate că avem noi o abordare greșită și căutăm probleme acolo unde nu sunt.
— Atunci cum vă explicați faptul că l-am găsit murdar de sânge din cap până în picioare?
— Poate că a vrut să ia o gură de aer și, odată ieșit afară, a dat peste leșul câinelui care ar fi putut să fi fost sfârtecat de lupi. Poate încă trăia și o fi încercat să-l ia înăuntru.
— Și de ce nu ar spune întocmai acest lucru?
— Poate că a avut un șoc văzând cadavrul. Mulți oameni nu reacționează așa bine în fața morții cum o facem noi. De aceea nu toți sunt făcuți să fie doctori. Sau poate este somnambul. Din păcate, nu știm nimic despre starea sa medicală anterioară venirii sale aici. Este greu să obții informații când liniile telefonice cad atât de des, când nu beneficiezi de telefonie mobilă sau de internet.
— Domnule doctor Michalik! Domnule doctor Michalik! Veniți repede! se auzi vocea asistentei dintr-un capăt al coridorului.
Băieţelul în rezerva căruia fusese găsit cu două zile în urmă domnul Vaščák murise.
***
Se lăsase seara când Dr. Zabravnik intră în Salonul 7. Pacientul tremura în somn. Avea chipul livid, cu cearcăne vineții. O plagă păru că se redeschisese sub maxilar. Medicul îi puse mâna pe frunte și o simți rece și udă. Domnul Vaščák deschise ochii. Deveniseră gălbui și brăzdați de vase sparte.
— Cum vă simțiți când toți cei pe care îi atingeți mor? spuse aspru doctorul.
— Ți-e frică să nu te ating și pe tine? rânji pacientul și dinții îi arătau mai lungi decât îi fuseseră înainte. Sau poate i se retrăseseră gingiile. Sau poate că medicul nu se apropiase atât de mult până atunci.
— Sunt doctor. Mi-am petrecut ani din viață disecând morți. Nu mi se face frică atât de ușor. Observ că aveți stări oscilante, fie sunteți amabil și politicos, fie…
— Doctor? Asta te numești tu? Sper că ai observat că depun eforturi considerabile să nu-ți spun Hlupák de fiecare dată când te văd, deși s-ar potrivi mai bine cu ceea ce ești de fapt.
— În regulă, hai s-o dăm pe brazdă dacă tot este dus pe apa sâmbetei respectul reciproc. Mi-ai spus într-o discuţie anterioară că locul acesta te linişteşte. Eşti neliniştit de obicei? Simţi uneori nevoia să te calmezi? Ai tulburări agresive? Simţi uneori că nu te poţi stăpâni?
— Da! răcni domnul Vaščák cu o voce cumplită, sărind asupra doctorului și trântindu-l la podea. Cum ar fi acum, simt că nu mă pot stăpâni!
Dr. Zabravnik încercă în zadar să-l împingă de pe el. Era mai greu decât ar fi crezut. Mâinile arzânde ale pacientului îi apăsau beregata. Din fericire, paznicii auziră zgomotul și dădură buzna în salon. Odată imobilizat, domnul Vaščák afișă o expresie speriată. Salivând abundent, spuse tânguitor:
— Domnule doctor, vă rog să mă ajutați, uneori simt că nu mai sunt eu. Nu știu ce este cu mine. Vă rog, domnilor, nu mă bruscați, mă doare. Domnule doctor… domnule doctor… vă rog…
***
— Doctore Michalik, cine s-a ocupat de pacientul Vaščák în primele ore petrecute de el aici? I-au fost curățate bine plăgile, i-au fost aplicate antiseptice pe răni şi i-au fost administrate vaccinuri antitetanice şi antirabice? Și dacă da, s-a verificat valabilitatea vaccinurilor respective?
— Toate au fost făcute ca la carte, vă asigur. Doar că nu i-am administrat antirabice. Pacientul ne-a transmis că suferă de o serie de afecțiuni precum… în fine… care ar fi putut să fie agravate de respectivul vaccin. Știi și dumneata, serurile sunt vechi, din acelea franțuzești, uneori pot avea efecte secundare dintre cele mai… Crezi că avem de-a face cu un caz de rabie?
— Are febră foarte mare, prezintă salivație intensă, precum si sensibilitate la atingere, tremură și, când m-a atacat, a zbierat cu o voce care nu era a lui. O voce neomenească. Rabia poate să… Știți, desigur. Prin urmare, are mai toate simptomele.
— V-a atacat? V-a vătămat în vreun fel? se apropie îngrijorat doctorul-șef.
— Nu m-a rănit, însă dacă nu interveneau paznicii nu știu ce s-ar fi putut întâmpla. Cred că ar fi mai bine să fie legat până hotărâm ce e de făcut. Este posibil să fie un caz de rabie furioasă.
— Vom proceda întocmai. Probabil boala, dacă este, într-adevăr vorba de rabie, s-a declanșat mai repede din cauza numărului mare de mușcături și pentru că a fost mușcat și în zona capului. Din păcate, știți doar că tratamentul este eficient doar până la apariția semnelor clinice ale bolii. În cazul de faţă, dacă ar fi vorba despre rabie, pe bietul domn Vaščák îl aşteaptă o moarte chinuitoare şi… inevitabilă.
Doctorul Zabravnik o luă înapoi spre Salonul 7. Pe coridor era întuneric și doar un neon pâlpâia cu un sfârâit. Din câte își putea da seama, paznicii nu se aflau în faţa uşii, aşa cum fuseseră instruiți. În capătul celălalt al coridorului, aproape de ușa salonului, ceva se mişca. Ceva se mişca în patru labe. Prin întuneric, doctorul nu îşi dădu seama ce era. Se gândi că ar fi putut fi un câine mare sau, poate, un lup. Miji ochii, supărați când de întunericul de tuș, când de lumina ascuțită a neonului și îl desluși în fața sa, târându-se și zbătându-se de parcă încerca să se elibereze dintr-o prinsoare, pe domnul Vaščák. Ușa unuia dintre saloane era deschisă și razele lunii pătrundeau prin ferestre până pe coridor. Când neonul se stingea, ochii pacientului se aprindeau. Doctorul încremeni, ținându-și răsuflarea, în vreme ce fiori reci îi coborau pe spinare.
De cum îl văzu, pacientul scoase un horcăit și se întoarse, într-un fel de fugă grotescă, în salonul său. Medicul se depărtă încet, cu spatele, până pe casa scărilor. Coborî apoi în fugă până la fumoar. Dădu acolo peste paznici. Le spuse doar să găsească o masă de operație și să-l urmeze, mulțumindu-se să-i mustre din mers.
Ajunși în Salonul 7, îl găsiră pe domnul Vaščák dormind sau prefăcându-se că dormea. Pacientul se trezi abia când paznicii se aplecară asupra sa, însă nu opuse rezistență, nici când îl ridicară, nici când îi prinseră mâinile și picioarele în legăturile de piele ale mesei.
— Vă rog să beți asta, îi întinse medicul un pahar cu apă, în care dizolvase un calmant. Vă va face bine. Nu vă opuneți. Mai bine o beți decât să v-o injectăm.
— Nu! Nu! Ia-o de-aici! Ia-o de-aici! Nu vreau! Închide ferestrele! Vântul îmi intră în cameră și nu mă lasă să dorm! Se joacă prin capul meu, râde de mine! Și luna acea… Luna… Vă rog, închideți toate ferestrele și toate ușile. Vă implor!
***
— Pacientul dă semne de hidrofobie şi aerofobie, îi spuse Dr. Zabravnik doctorului-șef. În mod cert este un caz de rabie. Mai grav este însă faptul că, din câte se pare, a dezvoltat un fel de licantropie. În aceste condiţii, ar trebui internat într-un spital de psihiatrie, unde mă tem că îşi va da şi ultima suflare. Nu mai avem ce să îi facem aici.
— Voi face demersurile, coborî privirea Dr. Michalik. Poate dacă am fi intervenit mai devreme… Crezi că te obișnuiești cu moartea, însă chiar și după zeci de ani… Vă mulțumesc pentru ajutorul pe care ni l-ați dat.
— După cum v-am spus și cum îmi spun și mie, încerc doar să-mi fac datoria.
Dr. Zabravnik se duse să se întindă în patul din camera de gardă. Se foi de pe o parte pe cealaltă în patul de campanie, îngust și tare, apoi se ridică în capul oaselor. Nu putea să doarmă. De când ajunsese, nu reușise aproape deloc să se odihnească. Aprinse micul televizor prins în perete. Static. Zapă în zadar. De afară, peste fâșâitul supărător al televizorului, se auzeau urlete de lup.
Medicul se ridică și se îndreptă spre fumoar.
O găsi pe asistenta Dalena, singură. Cu glasul ei domol, aceasta îl întrebă timid dacă dorea o cafea.
— Nu, mulțumesc, și-așa am probleme cu somnul.
— Vă pune pe gânduri cazul domnului Vaščák, nu?
— Nu am mai întâlnit aşa ceva. Sunt psihiatru, am mai lucrat cu oameni nebuni, chiar şi cu unii agresivi, dar ce s-a întâmplat aici în aceste câteva zile este desprins parcă din filmele de groază.
— Şi pentru noi este ceva nou, să ştiţi, să nu credeţi că este aşa mereu.
Doctorul zâmbi. Ceru o ţigară şi îşi turnă într-o cană din sticla de votcă pe care o găsi pe masă. Se lăsase de fumat când intrase la Facultatea de Medicină, iar alcool nu băuse decât de câteva ori în întreaga sa viaţă. „Dacă nici acum, atunci când?”, își spuse, aprinzând un chibrit.
Orele trecură în discuţii lipsite de importanţă. Uşor ameţit, doctorul se uită în ochii blânzi ai asistentei și, deodată, i se păru frumoasă. Avea o frumusețe sinceră. Află câte ceva despre ea, cum că era dintr-un cătun din împrejurimi și cum, cât își făcuse studiile, venise zi de zi la oraș cu un autobuz vechi și ruginit, în care frigul intra prin geamurile sparte. Fusese cândva o fetișcană durdulie de la țară, care se topise pe picioare în câțiva ani de ture de noapte și de mâncat odată-n zi la cantina spitalului. Și-ar fi dorit să fi ajuns în Bratislava, însă nu izbutise. „Poate că n-am avut bani, poate că nu m-a dus capul”, spuse ea trist, dând pe gât un pahar de tărie.
Doctorul se simțea slăbit. În ultimele zile, se străduise să nu cadă pradă oboselii și fricii. Era obosit, iar băutura îl făcuse să se întrebe dacă oare nu-și închipuise năstrușniciile pe care le credea că le văzuse. În ceasul întunecat dinainte de răsărit, o conduse pe Dalena până în camera în care dormeau asistentele care rămâneau peste noapte la spital, așa cum și ea făcea adeseori, mai ales iarna, când drumurile erau înzăpezite. Zâmbi șters, îi ură noapte bună şi se îndreptă, împleticindu-se, spre camera de gardă.
Pe coridor, în întuneric, apăru aceeaşi siluetă patrupedă. Doctorul, negăsindu-şi drumul între veghe şi vis, cu reacţiile încetinite de la alcool, nu ştiu dacă să fugă în camera de gardă, care era la doar câţiva paşi înspre făptura tremurândă şi să se închidă acolo sau să o ia la goană în direcţia opusă, spre fumoar, unde, poate, s-ar fi refugiat paznicii după plecarea sa. Sau poate n-ar fi trebuit să fugă deloc, ci doar să meargă încet, cât să nu întărâte fiara care-l pândea. Abia pășind, se apropie de camera de gardă. Picioarele îi tremurau, fruntea îi era udă.
Făptura ţâşni brusc spre el, fugind stângaci. Imaginea grotescă a domnului Vaščák chinuindu-se să alerge în patru labe, cu chipul schimonosit, capătă în ochii înceţoşaţi ai doctorului proporții infernale. Fugi spre cameră, însă pacientul ajunse înaintea sa. Îl doborî dintr-un salt, iar din gura băloasă căscata deasupra feței sale, ieși un mârâit terifiant, un mârâit omenesc. Doctorul își feri fața și își îmbrânci atacatorul. Izbuti să-și scoată din buzunarul de la piept creionul ascuţit pe care îl purta mereu la el şi îl înfipse în obrazul fiarei omeneşti. Cu un urlet răsunător, pacientul se dădu în spate. Dr. Zabravnik îl lovi cu piciorul în cap, se ridică şi fugi spre camera de gardă.
Închise ușa și rămase sprijinit de ea. De partea cealaltă, domnul Vaščák se dezmetici şi începu să se împingă furibund în uşă. Zgârie cu unghiile lemnul, scoțând sunete distorsionate. Uşa mai fu zguduită de câteva ori, apoi se aşternu liniştea, o linişte deplină, cu atât mai sinistră cu cât doctorul își putea auzi bătăile inimii. Până la răsăritul soarelui, între gâfâieli şi reprize de tremurat, Zabravnik reuși să ațipească.
Se trezi speriat când era lumină afară, deschise încet uşa şi se strecură pe coridor. Dr. Michalik ajunsese deja. Aflând cele întâmplate, doctorul-șef ceru socoteală paznicilor care se apărară spunând că nu auziseră nimic toată noaptea și că pacientul era legat fedeleș în salon. Când merseră în Salonul 7 pentru a le confirma spusele, îl găsiseră pe domnul Vaščák dormind. Era, într-adevăr, legat strâns la picioare și la mâna stângă, însă mâna dreaptă avea doar o fâșie înfășurată larg în jurul încheieturii. Se constată că fâşiile de piele dură fuseseră rupte și apoi reînnodate când pacientul se întorsese în salon. Dr. Zabravnik mai avusese de-a face cu tulburări mintale care dădeau bolnavului o forță uriașă. Degetele domnului Vaščák erau însângerate, iar de sub unghii îi ieşea aşchii de lemn. Pe obraz i se vedea o rană proaspătă, circulară.
— Trebuie să aranjăm neapărat să vină cineva să îl ia şi să îl interneze undeva unde nu poate fi un pericol pentru nimeni, spuse psihiatrul închizând ușa.
— Am vorbit la Bratislava, îl liniști doctorul-șef. Vor veni, însă cel mai probabil vor putea ajunge abia în câteva zile.
— În câteva zile? Nu sunt nici trei ore pe șosea de aici până la Bratislava, iar lor le ia câteva zile să ajungă?
— Drumurile sunt înzăpezite. Chiar și pe porțiunile deschise traficului se circulă cu mare dificultate. Vor veni după ce vor reuși să facă rost de un plug de zăpadă.
— Şi noi ce facem până atunci? Paznicii au arme?
— Au niște bastoane.
— Bastoane? pufni în râs Dr. Zabravnik. Sunteți în creierii munților, la buza pădurii, în toiul iernii și nu aveți cu ce să vă apărați decât cu niște bastoane?
— Tocmai izolarea noastră a însemnat că nu am avut de ce să ne apărăm, ridică mâinile Dr. Michalik.
— De lupi, poate.
— Lupii nu au venit niciodată până acum atât de aproape de spital.
— Sigur, spuneți-i asta lui Marčik, se zborși tânărul.
— Cui?
— Lui Marčik, câinele paznicului.
— Nu știam că-l cheamă așa. În fine, voi discuta cu paznicii să nu mai plece niciunul din fața ușii domnului Vaščák, chit că-i zi sau noapte. Să facă de gardă cu schimbul. Am impresia că avem, totuși, și un topor în magazia de lemne.
***
Corpul Dr. Zabravnik cedă oboselii. Se trânti în patul din camera de gardă și dormi neîntors până spre seară. Când se trezi, cu o puternică durere de cap, tresări văzând-o pe Dalena stând în picioare la marginea patului.
— Nu te speria, nu mușc, decât dacă vrei tu, spuse aceasta și glasul îi sună aspru și plin de încredere.
Doctorul miji ochii. Fata era de nerecunoscut. Era fardată și se dăduse cu un ruj de culoarea mușcatei, avea părul desfăcut și părea goală pe sub halat. Deși ochii medicului coborâră mai întâi în josul picioarelor ei lungi, trandafirii și desculțe, la o doua privire băgă de seamă bandajul însângerat pe care asistenta încerca, tardiv, să-l ascundă.
— Ce-ai pățit la mână? se ridică el cu repeziciune.
— Am spart din greșeală un borcan în laborator. M-am tăiat în cioburi.
— Dalena, tu nu m-ai minți, nu?
— Eu? Nu am mințit niciodată. Așa cum nici acum nu mint spunându-ți că te doresc și că te-am dorit încă din clipa în care te-am văzut intrând în spital, așa serios și trist cum erai. Știu că și tu mă vrei.
Se apropie de el, descheindu-se la halat. Dr. Zabravnik se trase deoparte. Dalena nu se lăsă descurajată și grăbi pasul. Se lipi de el și începu să-l sărute pe gât, în timp ce căuta cu mâna bandajată să-i desfacă prohabul. Medicul îi prinse mâna și o dădu la o parte.
— Nu știu ce se întâmplă cu tine, dar ceva este în neregulă, spuse el gâtuit.
— De ce? Nu-mi spune că ai gândirea aceea… aceea învechită și că o femeie n-ar trebui să-și mărturisească vreodată prima gândurile și dorințele în fața unui bărbat. Haide, nu-mi spune că n-ai avut niciodată o fantezie cu o asistentă, chicoti ea.
Îi luă mâna și i-o vârî pe sub halat. Era, într-adevăr, goală pe dedesubt. Doctorul închise ochii. Oftă deodată, își trase mâna și o luă cu pași repezi spre fumoar. Găsi un pachet de țigări pe masă, își aprinse una și se așeză cu mâinile pe pervazul ferestrei. Tresări. Prin grădina spitalului și prin fața ușii, mai mulți lupi dădeau târcoale. Un mârâit surd se auzea din gâtlejul unuia dintre ei. Mârâitul îi aminti de domnul Vaščák.
În Salonul 7, pacientul își rupse legăturile. Smulse ușa din țâțâni, trânti la pământ cei doi paznici și fugi spre ieșire. Din fumoar, doctorul îl auzi strigând lupii.
— Frații mei! Veniți, frații mei! Luați-mă cu voi!
Lupii se rotiră în jurul său, cu urechile pe spate și cozile țepene, hârâind înfundat, până ce unul găsi curajul să atace. După ce curse primul strop de sânge, frenezia se dezlănţui, iar în scurt timp, din cel ce fusese cândva domnul Vaščák nu mai rămase altceva decât resturi însângerate împrăştiate prin curte, peste gardul de ciment și prin tufișuri, până la marginea pădurii.
***
Câteva zile mai târziu, Dalena fu găsită moartă în curtea spitalului. Era goală în zăpadă, iar mâinile și picioarele îi degeraseră. În urma unor investigaţii sumare, pe halatul doctorului Zabravnik fură găsite urme de ruj și fire din părul ei, destul cât să-l facă suspect într-un proces care avea să se întindă peste mulți ani. Cu sănătatea mintală zguduită, tânărul medic fu internat într-un ospiciu din Bratislava, unde, în liniște și izolare, ascunzând sub limbă medicamentele care-i erau date, îşi termină de scris cartea. Din păcate, aceasta nu avea să se bucure niciodată de succesul sperat. Membrii comunității ştiinţifice fie au ignorat-o, fie au respins-o cu înverșunare. Doctorii ştiu că nu este profesionist să bagi în seamă ce spune un nebun.
februarie 2009, Focșani; revăzută și adăugită, aprilie 2017, Bucureşti
[1] idiot (lb. slovacă)
