Într-o dimineață, în timp ce mă îndreptam spre metrou, am avut, pentru câteva secunde, un sentiment aparte, pe care și acum, la câteva săptămâni bune de atunci, îl găsesc aproape imposibil de exprimat în cuvinte. Mergeam pe trotuar privind dinamica străzii, intersecția aglomerată, panta ce urca spre Parcul Carol dispărând într-un nor de ploaie întunecat. Simțeam detașare, însă nu indiferență, ci o curiozitate reținută pentru a descoperi în acel haos matinal un tipar, o secvență repetitivă, ceva care să îmi provoace un declic. Asta m-a făcut să mă compar cu un extraterestru aflat la primul său contact cu Pământul, care se întâmpla să aibă loc într-un cartier bucureștean (exact ca în romanele acelea SF românești de care se tot face mișto). Apoi mi-am dat seama că nu aveam prudența unui străin și nici intențiile nedeclarate ale acestuia. Rămâneam un observator, unul care brusc se pomenise cu o stare de spirit pe care nu ar fi putut s-o împărtășească nimănui, întrucât în limba lui, nu exista un cuvânt, sau mai multe, care să o definească pe înțelesul tuturor. Un extralingvist.
Mă gândeam că sigur într-o altă limbă există un cuvânt care definește exact sentimentul pe care îl aveam eu. Că eschimoșii au zeci de cuvinte pentru a denumi zăpada, în funcție de consistența acesteia. Că un australian și un englez au dat un nume mirosului care rămâne în urma ploii. Că și noi avem „dorul” nostru despre care se spune că nu ar exista corespondețe în alte limbi.
Pe de altă parte, noi, românii, probabil nu avem suficiente declick-uri emoționale dimineața, în timp ce mergem spre serviciu, ca să ne justificăm efortul de a căuta denumiri pentru fiecare dintre ele. Pe moment, această posibilă explicație pentru inexistența unui cuvânt m-a tulburat. Așa de limitată să ne fie limba încât să nu ne putem exprima trăirile într-un mod clar nici măcar nouă înșine? Să ne simțim ca în fața unui doctor sever, care ne întreabă cum ne este durerea – ca un junghi, ca o lovitură, ca o ciupitură, ca o gheară, iar noi să nu știm ce să răspundem, căci durerea aceea parcă are câte un pic din toate cele descrise, dar în același timp este diferită, singulară, căci ne aparține nouă. Nu putem fi exacți cu noi înșine.
Mi-am amintit de povestitorii, scriitori sau nu, pe care i-am întâlnit de-a lungul timpului. Mi i-am amintit istorisind viețile lor și pe ale celorlalți, inventând sau simplificând realitatea, exagerând când nu încercau să fie onești. Nu știu câți dintre ei au ajuns la concluzia că din limba română lipsesc niște cuvinte, în timp ce altele sunt uitate, în locul lor venind suratele lor din limba engleză, mai exotice, mai răsunătoare. Nu știu câți au căutat să le umple absența cu explicații lungi și câți s-au dau bătuți, renunțând să-și exprime un anumit gând sau sentiment. Câți au privit absența cuvântului dorit ca pe o limitare și câți ca pe o deschidere spre o multitudine de expresii.
Eu, recunosc, am pornit de la neputința de a identifica, denumi și clasifica acel declic matinal, apoi am devenit prudentă, zicându-mi că acesta este frumosul și greul povestitorului, binecuvântarea și totodată blestemul său, să istorisească folosindu-se de ce cuvinte cunoaște și are la îndemână. Iar dacă acestea nu-i sunt suficiente sau satisfăcătoare, atunci nu are decât să învețe, să împrumute sau să inventeze altele, mai bune.
Poate că, în definitiv, am fost pentru câteva secunde un exatraterestru, dar n-am știut-o.
