Retrospectiva

Sabina își înclină chipul și privi pe fereastră chiar în momentul în care trenul porni cu un zgomot sec. Oftă ușurată și deschise romanul pe care îl ținea pe picioare la pagina treizeci, reluând lectura de unde o abandonase cu o seară în urmă.

Sabina Algasovski era studentă în anul trei la facultatea de psihologie din București. Își cunoscuse dintotdeauna aspirațiile și muncise pentru a-și atinge scopurile. Se luptase cu părinții ei, dar și cu prietenii care crezuseră că nu este făcută pentru o știință atât de abstractă. Ea știa cel mai bine care îi erau capacitățile, dar și limitele. Nu era dezamăgită încă de alegerea făcută.

Doar sesiunile i se păreau dificil de tolerat. Creierul îi era forțat să funcționeze la capacitate maximă și somnul se ascundea de ea. De parcă asta nu era suficient, fata realizase că informațiile erau depășite. Învățase mult mai multe din culegerile de specialitate lecturate în liceu.

Trenul frână brusc la intrarea într-un tunel și, pe neașteptate, Sabina își lovi cu putere capul de geamul din stânga ei. Pocnetul sec îi răsună în urechi și ea gemu slab. Imediat ce fu capabilă, ridică privirea cu intenția de a studia împrejurimile. Cu pupilele dilatate, urmări cum, în fața ochilor ei, compartimentul se distorsiona, transformându-se în umbre fără o formă anume. După câteva momente, imaginea se clarifică și ea distinse o cameră care nu îi era cunoscută. Nu avu timp să asimileze prea multe detalii.

— Cred că voi începe așa: „Sabina Algasovski era studentă în anul trei la…”, spuse cineva cu vocea ei.

„Oare eu spun asta?”, se întrebă confuză.

Dintr-odată, privirea îi căzu pe un birou la care părea să stea chiar ea. Aceiași ochi albaștri, același păr blond și tuns scurt până la umeri, aceeași siluetă slabă și aproape ștearsă. Stătea aplecată asupra unei coli în timp ce stiloul din mâna ei se mișca ritmic, scrijelind literă după literă.

Absolut convinsă că totul era doar o halucinație, râse ușor. Ea se afla în drum spre București. Se întorcea din vacanța de vară la facultate. Încăperea stranie era doar o iluzie, ea nu o mai văzuse până atunci. Sigur visa. Adormise, iar mintea îi dădea o lecție, născocind aberații. Aceea era singura explicație rațională. Și totuși, nu bănuise vreodată că ar avea atâta imaginație.

Trenul se urni cu greutate și pătrunse mai departe în tunel, învăluind compartimentul într-un întuneric profund. Ochii Sabinei respinseră imaginea ciudată, iar ea se regăsi din nou pe scaun cu romanul în mână. Avu nevoie de câteva clipe lungi pentru a se scutura de senzația stranie. Expiră zgomotos doar atunci când soarele puternic de septembrie o învălui în întregime. Pufni în surdină, izbucnind în râs. Oboseala acumulată în nopțile lungi petrecute ascultând muzică în loc să doarmă începea să își spună cuvântul. Era extenuată și nimic mai mult.

Alungă orice alt gând și petrecu restul călătoriei cercetând vastele câmpii ce își pierdeau încet, încet, frumoasa nuanță de verde.

Ajunsă la destinație, Sabina își puse rucsacul în spate, căutându-și pachetul de țigări prin buzunarul lateral al acestuia. Aruncă o privire fugară Gării de Nord și constată că era exact așa cum o lăsase în urmă cu trei luni. Îi fusese dor de aglomerația inconfundabilă a Bucureștiului.

Așezându-se pe o bancă de pe peron, prinse o țigaretă între buze, aprinzând-o cu mișcări sigure, intrate în reflex. Trăgând cu nesaț fumul în piept, urmări cu privirea oamenii care veneau și plecau fără a o cerceta cu prea mare băgare de seamă. Nu conta, nici ea nu-i vedea cu adevărat.

În urechi îi răsună iar glasul ei, iar creierul înlocui pe dată gara cu încăperea nefamiliară.

— Nu, nu, nu! Mika, ce faci?

Sabina vru să vorbească, însă maxilarul îi rămase încleștat. Descoperi cu stupoare că nu putea fi decât un martor tăcut al propriei halucinații. Se privi ridicându-se de la birou și trântind cu zgomot scaunul.

— Nu e bine. O să stric romanul dacă povestesc despre viața plictisitoare a studentei Algasovski. Îmi trebuie ceva mai incitat. Nimănui nu i se pare fascinantă o sesiune amărâtă.

Poftim? Sabina încremeni, incapabilă să reacționeze în vreun fel. Se auzise și înainte rostindu-și numele, dar nu îi acordase importanță. Pusese totul pe seama amețelii create de contactul cu geamul compartimentului. Un sentiment bizar o atenționă că nimic nu era ceea ce părea a fi. Despre ce roman vorbea?

— Ești Mika Aleksander și ar fi cazul să începi să te comporți ca atare! se apostrofă necunoscuta în oglindă, apoi își aranjă șuvițele rebele și zâmbi larg. O să o scoți la capăt și vei trece cu bine și de termenul ăsta limită.

O senzație de arsură își croi drum în trupul Sabinei, iar imaginea vibră, începând să își piardă din claritate până când dispăru complet.

— Au! izbucni și scapă printre degete țigara mistuită până la filtru.

Fata privi nedumerită rămășițele acesteia în vreme ce își chestionă sănătatea mintală. Visase cu ochii deschiși? Peronul se golise între timp, iar trenul rămăsese cu ușile deschise în fața ei. Se uită buimacă în dreapta, apoi în stânga, fără a pricepe ce naiba se petrecea. Mintea îi juca feste.

Sabina se ridică brusc, îndepărtându-se cu pași repezi de bancă. Aproape că alergă spre scările rulante care o duceau în subteran și fugi din răsputeri pentru a prinde metroul. Se strecură abil cu o secundă înainte ca ușile acestuia să se închidă, apoi căzu gâfâind pe un scaun liber, așezându-și rucsacul la picioare.

Își lăsă capul pe spate și, sprijinindu-l de spătar, crescu volumul muzicii. Căștile vibrară puternic, iar telefonul o avertiză că un volum ridicat o va afecta, însă Sabina ignoră informația cu un zâmbet ironic în colțul buzelor.

Nu sesiză când întunericul dincolo de pleoapele închise căpătă nuanțe mai deschise sau când versurile strigate fură înlocuite de o tăcere ca de mormânt. Nu deveni conștientă de schimbare decât în momentul în care câmpul vizual îi fu penetrat de lumina unei lustre, iar silueta ștearsă alături de părul blond ca spicul grâului se iviră pentru a treia oară dinaintea ei.

Mika își aruncă tricoul pe patul din dreapta biroului și îl înlocui cu un maiou verde peste care așeză o cămașă neagră cu carouri. Își strânse la repezeală foile împrăștiate pe toată suprafața de lemn și le așeză neglijent într-o mapă, apoi părăsi încăperea, fredonând veselă.

— Aleksei, urează-mi noroc! Să vedem dacă domnișoara Algasovski va fi acceptată de editorul meu.

— Urmează stația Grozăvești cu coborâre pe partea dreaptă. Vă rugăm…

Sabina deschise ochii cu o tresărire, privind în jur speriată. Oamenii rămași în metrou o studiară curioși, ușor sceptici. Citea în zâmbetele sarcastice faptul că reacția ei fusese demnă de spitalul de nebuni.

— Grozav, izbucni în șoaptă. Absolut grozav!

Ratase locul unde trebuia să coboare, dar nu asta era problema. Momentele în care se văzuse în acele halucinații erau stranii. Pe lângă asta, faptul că se repetaseră de atâtea ori într-un interval atât de scurt îi crea bănuiala că totuși nu se vedea pe ea, ci pe altcineva. O altă ea pe nume Mika.

*

— Înnebunesc. Asta se întâmplă.

Trecuse o săptămână de când se întorsese în București pentru studii. Zilele se scurseseră cu greutate, dar, cu toate acestea, fuseseră liniștite. Sabina era atât de nervoasă, de încordată, încât mai avea puțin și călca în picioare toate cărțile pe care le consultase într-o căutare nereușită. Deși ar fi trebuit să se bucure că vedeniile încetaseră, simțea exact opusul. Calmul nu i se părea deloc de bun augur. Înainte să fie capabilă să se controleze, transformase totul într-o obsesie.

Mika Aleksander îi ocupa fiecare secundă. Se gândea la ea când mânca, în timpul cursurilor, pe trecerea de pietoni și înainte să se culce. După ce o căutase atât pe internet, cât și în toate librăriile existente, negăsind absolut nimic care să indice că aceasta exista, Sabina tindea să creadă că acea Mika era doar ea, dar sub un alt nume.

Când somnul începuse să îi fie invadat din toate părțile de versiunea ei anormală, fata deveni incapabilă să se odihnească. De fiecare dată când închidea ochii, Mika era acolo. Îi apărea mereu la fel: aplecată asupra biroului și scriind, scriind, scriind. Aceleași mișcări repetitive.

Nu era sigură ce anume ar fi trebuit să creadă. Până atunci nu mai experimentase așa ceva. Nu aplicase adevăratul sens al unei halucinații decât pur teoretic. Să accepte că ea însăși trecea prin așa ceva… i se părea absolut imposibil.

Teama ce se născuse în urma celor trei transportări – Dumnezeu știe unde – fusese treptat înlocuită de ideea fixă că era necesar să deslușească misterul. Se plânsese atât de des de monotonia fiecărei zile încât se părea că providența o aruncase în sfârșit în calea unei provocări. Păcat că nu deținea nici măcar un fragment al cheii necesare pentru a descuia cufărul cu informații.

Dacă era sigură de un lucru, atunci acela era că nu putea să mai continue în maniera respectivă. O afecta atât de tare încât ajunsese să își pună viața în pericol de mai multe ori, traversând pe roșu. Nu se mai concentra la ceea ce oamenii îi spuneau și profesorii îi remarcaseră deja lipsa de reacție. Într-un fel sau altul, trebuia să rezolve problemă și să își salveze ce sănătate mintală în mai rămăsese.

— Poate dacă mă relaxez va fi mai bine, își spuse, decisă să apeleze la meditație pentru a-și liniști sufletul zbuciumat.

Trase jaluzelele și acoperi ferestrele astfel încât să își țină vecinii băgăcioși departe, apoi se așeză pe covor cu picioarele sub ea. Era pentru prima oară când apela la o astfel de practică. Citise îndelungate studii despre beneficiile pe care yoga și meditația le aduceau psihicului uman, dar nu fusese tentată până atunci să verifice autenticitatea informațiilor.

Închise ochii și, trăgând aerul adânc în piept, își odihni palmele pe genunchi, încercând să-și elibereze creierul de orice sunet și imagine. În practică era un proces mult mai dificil decât părea.

Sabina era o persoană impulsivă și energică, incapabilă să rămână pe loc mai mult de câteva momente. Avusese mult de furcă din cauza personalității ei care o ajutase totuși să ducă la îndeplinire orice își propusese. Pentru ea nu exista „nu pot”, ci doar „nu vreau”.

Încetul cu încetul, întunericul din spatele pleoapelor ei căpătă nuanțe argintii și punctele abia vizibile crescură, formând obiecte pe care Sabina nu le recunoscu. Treptat, lumina absentă fu înlocuită cu una difuză ce venea dinspre o veioză. În câmpul ei vizual se ivi o cameră cu un pat simplu și un birou pe care se odihneau, într-o completă dezordine, foi scrise de mână. În fața ei se materializă versiunea denumită Mika și Sabina înțelese că, în căutarea răspunsurilor, își accesase partea din creier responsabilă cu născocirea aberației.

Mika era aplecată deasupra unei hârtii pe jumătate umplută cu un scris urât și continua să rotească stiloul cu furie. Mina concentrată a acesteia îi aminti Sabinei de minutele în care ea însăși era captivată de vreun roman pe care îl citea. Șuvițele blonde se adăposteau după urechile mici, iar ochii erau pe jumătate închiși, căci scriitoarea își îngustase privirea, probabil condusă de febra momentului.

Sabina profită de ocazie și o studie mai atent. Din orice unghi ar fi privit-o, tânăra realiză că era ca și cum s-ar fi cercetat prin intermediul unei oglinzi. Același ten palid, același nas ușor ascuțit, aceleași buze subțiri. Chiar și același tic de a mușca vârful pixului în căutarea unor idei. Cum era posibil așa ceva?

Încurajată de liniștea ce domnea în încăpere și de faptul că părea invizibilă pentru cealaltă, se apropie. Era decisă să adune cât de multe indicii reușea. Se aplecă ușor peste umărul sosiei și urmări rândurile așternute.

„Venise timpul pentru Sabina Algasovski să își părăsească viciul. Se apucase de fumat în urmă cu cinci ani. Fusese o prostie născută dintr-un pariu care condusese la o dependență cu o evoluție monotonă. Nu trecea nicio zi în care să nu savureze câteva țigări. Înainte să realizeze, nicotina se transformase în unica ei certitudine.”

Sabina pufni fără a se întreba cum de străina știa asta. Dacă totul i se întâmpla în minte, era absolut normal ca plăsmuirea imaginației ei să îi cunoască viața în detaliu. Următoarea propoziție însă îi puse capac.

„Era decisă să renunțe. Își aruncase deja cele două pachete pe care le cumpărase cu o zi în urmă și se asigurase că nu le va recupera din gunoi. Se închisese în apartamentul închiriat pe perioada studiilor și se forțase să își înlocuiască nevoia de nicotină cu bomboane mentolate. Nimic nu era prea dificil pentru ea atunci când lua o decizie.”

„Să o crezi tu pe asta!”, spuse Sabina în minte, amuzată de nonsensul vorbelor. Nu considerase vreodată că nicotina îi făcea rău. Da, în regulă, era perfect conștientă de toate bolile ce păreau să o amenințe din umbră, însă era prea tânără pentru a-și face probleme în privința asta. Momentan era mulțumită de cursul vieții ei.

Se depărtă de scriitoare și își continuă cercetarea. Locul în care se aflau era spațios. O fereastră mare, acoperită de o draperie maro, decora peretele din lateralul patului. Zidul din fața lui Mika adăpostea o bibliotecă plină de cărți, care mai de care mai voluminoase. Sabina permise curiozității să acționeze și îndreptă ușor degetele către raftul cel mai de sus unde zărise întâmplător numele sosiei ei.

Luă primul tom dintr-un lung șir și aruncă o privire asupra coperții. O întâmpină imaginea unui pian aflat într-o stare deplorabilă situat alături de un titlu simplu, dar sugestiv: Pianul pierdut. Intrigată, întoarse cartea, căutând scurta descriere de pe ultima copertă. Își percepu mușchii tresărind în clipa în care prinse sensul frazelor de acolo.

Puse volumul la loc și luă un altul. Sări peste titlu și deschise rapid la o pagină oarecare. Citi cu nerăbdare și începu să tremure. Îl închise cu un zgomot ce nici nu o clinti pe Mika și repetă cercetarea cu toate celelalte volume ce purtau amprenta scriitoarei din spatele ei.

Sabina era bulversată. Ceea ce începuse ca o simplă nebunie sfârșise ca un paradox. Mika Aleksander surprinsese în rândurile ei anumite părți din viața Sabinei, transformându-le în romane. Sabina știa că nu avea timpul necesar de a studia fiecare pagină în parte, dar la o primă vedere, adevărul era de necontestat. Și nu înțelegea. Nu înțelegea din ce se născuse acea glumă bizară. De ce vedea așa ceva? Era al naibii de confuză.

Reveni lângă scriitoare și sorbi cuvintele pe care aceasta le scrisese cât timp îi verificase biblioteca. Un paragraf nou o aștepta parcă pregătit să o sfideze.

„De asemenea, domnișoara Algasovski depusese cerere pentru a renunța la facultatea de psihologie. Chiar dacă îi luase mai mult timp, acceptase în sfârșit că psihologia, deși reprezenta o mare pasiune, nu deținea nici un drum valid pentru ea. Trebuia să își reorienteze opțiunile spre alte meleaguri. Cu toate acestea, nu regreta anii petrecuți în instituția respectivă.”

În clipa aceea, se petrecură simultan două lucruri: Sabina se lăsă consumată de o mânie amestecată cu frică și întinse mâinile spre gâtul celeilalte, iar Mika abandonă stiloul și aranjă proaspăta foaie scrisă peste maldărul din fața ei. Înainte de a fi capabilă să își atace versiunea talentată, intrusa fu azvârlită cu putere înapoi în camera ei din București.

Sabina se aplecă în față cuprinsă de spasme abdominale. Trase adânc aer în piept, lacom, simțindu-se de parcă fusese privată de el câteva zeci de secunde bune. Întregul trup îi tremura și era incapabilă să își adune gândurile pentru a fi coerentă.

— Ce dracu a fost asta? izbucni furioasă, dar speriată, spărgând liniștea după amiezii.

Se târî spre ieșire și se ridică sprijinindu-se de clanța ușii. Aceasta se deschise cu un scârțâit prelung, iar Sabina se repezi spre bucătărie pentru a-și recupera pachetul de țigări. Nu cunoștea altă cale mai bună de a-și calma nervii încordați. Aprinse o țigară cu greutate, ținând neîndemânatic bricheta, și trase cu nesaț din ea, anticipând relaxarea.

În clipa următoare însă, de parcă ar fi fost programată, Sabina fu asaltată de o tuse violentă și o strivi rapid în scrumieră. Nu experimentase așa ceva nici măcar în ziua în care făcuse cunoștință cu viciul. Trupul ei nu respinsese nicotina niciodată până atunci. Greața o determină să se repeadă în baie, unde se aplecă deasupra toaletei și vomită dureros cu mintea dominată de haos.

După ce stomacul i se liniști, își clăti fața cu apă rece și se lăsă să cadă lângă chiuvetă. Își sprijini capul de genunchi și își îmbrățișă picioarele strâns, parcă pentru a se proteja de un pericol nevăzut. Mulțumi în gând că locuia singură. În acel moment numai la întrebări n-ar fi fost în stare să răspundă.

Ochii ei închiși tresăriră spasmodic și pe chip i se iviră curând lacrimi mari ce alunecară pe pantalonii pe care îi purta. Își pierdea rațiunea și logica, iar totul se întâmplase în mai puțin de o săptămână. Îngrozită de cele văzute, nu știa cum să abordeze o asemenea situație. Partea cea mai proastă era că nu putea identifica ceea ce experimenta.

Nu lua nici un fel de medicament care ar fi putut explica halucinațiile. Nu mâncase ceva special și nu își schimbase rutina. Să accepte că Mika Aleksander era adevărată, o scriitoare care nu doar arăta ca ea, ci îi consemna viața în romane, i se părea o demență prea mare. Avea nevoie de ajutor. Era clar că situația o depășea.

Se gândi să meargă la doctor. Poate că un set de analize nu ar fi stricat. Dacă era bolnavă, dacă organismul încerca să îi spună ceva prin iluziile respective, atunci era cazul să îi dea ascultare.

Își șterse energic obrajii uzi și se ridică slăbită, îndreptându-se spre dormitor. Se întinse pe pat și, pentru prima oară după zile întregi de insomnii, Sabina se cufundă într-un somn lung și fără vise.

*

A doua zi îi aduse Sabinei o perspectivă proaspătă asupra lucrurilor. Odihna binefăcătoare îi refăcuse rezervele de energie și considera că deținea forțe noi pentru a aborda bizarul.

După ce luă un mic dejun în grabă și se îmbrăcă la întâmplare, își înșfăcă rucsacul din hol și se repezi pe scări. Se afla în întârziere și primul curs din acea dimineață era predat de un profesor strict în ceea ce privea punctualitatea. Ultimul lucru de care avea nevoie era o predică din partea acestuia. De parcă nu se confrunta deja cu suficiente probleme.

Se strecură rapid în autobuzul pe care abia îl prinsese, aproape că alergă pe trecerea de pietoni și intră în aulă cu două minute înainte de oră fixă. Ar fi făcut orice pentru a nu-și îngădui să revină asupra evenimentelor din după amiaza precedentă.

Se lăsă să cadă pe un scaun și abia atunci răsuflă ușurată, punându-și palma pe frunte în timp ce respira sacadat.

— Sabina? Ce Dumnezeu cauți aici? distinse o voce nedumerită, dar ușor nervoasă.

Se întoarse în spate spre cea care întrebase, Claudia, și o întâmpină cu o figură confuză. Părul lung și drept al fetei era prins într-o coadă. Pistruii de pe obrajii ei îi plăcuseră întotdeauna, dar de acea dată nu zăbovi asupra lor. Minunații ochi căprui ai tinerei îi captaseră întreaga atenție.

— Nu înțeleg la ce te referi! se apără Sabina, ridicând din umeri. Ce vrei să spui?

Claudia își dădu ochii peste cap și se aplecă cu furie spre cea din fața ei. O prinse de umeri pentru a o împiedica să se retragă și o ținu strâns.

— Cine a fost cea care a transformat ultimele cursuri într-o dramă și a decis să renunțe la facultate în ultimul an? Și acum apari aici ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Ai înnebunit complet? Asta e?

Sabina o urmări cu gura căscată. Începu să tremure din răsputeri fără a fi capabilă să se controleze. Vorbele prietenei ei scoaseră la suprafață frica din ziua anterioară. O forțau să conștientizeze un lucru: dacă tot ceea ce se petrecuse cu Mika era doar în capul ei, atunci cum era posibil ca rândurile scriitoarei să îi influențeze existența? Dacă Mika era doar o plăsmuire a imaginației ei, își putea explica faptul că îi cunoștea trecutul, dar în nici un caz puterea de a-i determina viitorul. Nu putea fi adevărat! Nu putea!

— Nu pricep despre ce vorbești! strigă și, smucindu-se, se ridică.

— Ți-ai depus cererea ieri! Ce naiba e cu tine? o contrazise Claudia chiar în clipa în care profesorul pătrunse în sală.

— A, domnișoara Algasovski! tună vocea autoritară peste hărmălaia generală. Nu v-a ajuns scena de data trecută și v-ați întors pentru a întrerupe și acest curs? Afară din sala mea!

Sabina își ridică furioasă rucsacul și plecă fără a privi înapoi. Nu își amintea să fi făcut nimic din lucrurile de care era acuzată și nu merita un asemenea tratament. Nu era stăpână pe sine sau pe emoțiile ei. Nu mai știa ce era adevărat și ce era fals. Brusc, se simți singură și ruptă de restul lumii.

Pe măsură ce pașii o purtară afară din facultate, apoi spre metrou și pe peron, fu constrânsă să admită că se afla într-un impas. Crezuse că pățania cu țigara fusese din cauza emoțiilor puternice, dar acum era sigură că se înșelase amarnic. Meditația nu avea nici cea mai mică legătură cu asta.

Impulsul de a se prezenta la spital pentru un consult amănunțit îi reveni și Sabina zăbovi asupra ideii pentru câteva clipe lungi. Nu era nebună. Era perfect conștientă de acțiunile ei și știa că nu depusese absolut nicio cerere pentru a renunțare la facultate. Nici nu făcuse scandal la vreun curs. Era genul de persoană care stătea în banca ei și nu ieșea în evidență cu nimic. Nu îi plăcea să fie în centrul atenției și nimic nu ar fi reușit să schimbe asta. Dar Mika scrisese altfel. Sabina nu luase în calcul posibilitatea de a renunța la fumat sau de a îl înlocui cu bomboane mentolate. Și totuși trupul ei respinsese nicotina.

Vru să înjure în șoaptă, dar descoperi cu stupoare că ceva o împiedica. Se scutură de gândurile sumbre și începu să conștientizeze unde se afla și ce făcea. Degetele i se mișcau, foșnind o hârtie, iar ea percepu din senin un gust mentolat în gură. Privi șocată ambalajul verde și gol din palmă.

— Fir-ar să fie! bombăni fără pic de delicatețe, strângând cu putere dinții pentru a sfărâma bomboana.

Aceasta se sparse cu un zgomot sec, iar ea atrase privirile celorlalți oameni care așteptau sosirea metroului asemenea ei. Sabina întoarse dintr-odată spatele peronului și porni cu pași apăsați spre ieșire. Simțea că se sufocă în subteran, că este pe cale să înnebunească.

Să considere că halucinează era una, dar să accepte că undeva în lume trăia o versiune a ei… Dar Mika nu exista acolo, nu-i așa? O căutase cu disperare o săptămână întreagă și nu găsise nici urmă de ea sau de romanele pe care le publicase. Cu toate acestea, Sabina știa ce văzuse. Răsfoise cărțile ei. Ținuse volumele în palme și acestea fuseseră la fel de reale ca ea însăși. Iar Mika, nu numai că scrisese despre trecutul ei, dar îi decisese și viitorul. Sabina era incapabilă să înțeleagă cum anume făcuse asta prin așternerea unor simple cuvinte pe o foaie.

Poposi pe o bancă într-un parc și se chinui să își liniștească bătăile neregulate ale inimii. Când reuși, trecu în revistă ceea ce cunoștea deja: sosia ei era o scriitoare, oriunde s-ar fi aflat.

Și totuși, dacă această Aleksander nu era din lumea ei, atunci unde Dumnezeu o putea găsi? Subit, ca și cum deschisese un sertar al propriei minții, Sabina pricepu inexplicabilul: Mika trăia într-o realitate alternativă. Oricât de stupid și de nesăbuit părea, era singura explicație rațională. Își aminti cu precizie despre Andrei Saharov, fizicianul ce prezentase posibilitatea existenței unui univers paralel în care predomina antimateria.

— Desigur! Cum de nu m-am gândit la asta până acum?

Găsise subiectul foarte interesant în liceu și citise mai multe despre el, mânată de curiozitate. Sabina crezuse întotdeauna că macrocosmosul era mult prea complex pentru a prezenta un caz unic. Iar dovezile, în ceea ce o privea pe Mika Aleksander, erau de-a dreptul grăitoare. Așa își putea explica de ce scriitoarea îi semăna atât de bine și de ce nu găsise nici un volum de-al acesteia în vreo librărie sau bibliotecă. Avea o singură certitudine în acea nebunie: se considera perfect sănătoasă. Nu o lua razna.

— Trebuie să fie o cale prin care mintea ei comunică cu a mea.

Nu exista limită la bizar. Trebuia să presupună că acesta era cazul.

— Atunci dacă ceea ce Mika scrie se adeverește, oare…

Era valabil și viceversa? Nu îi rămânea nimic altceva de făcut decât să își testeze teoria înainte ca scriitoarea să îi năruiască în întregime prezentul. Pierduse deja țigările și facultatea. Se putea afla în pericolul de a fi ucisă. Trebuia să riposteze cu orice preț!

*

Trecuseră câteva ore de când Sabina ajunsese acasă. Ore în care încercase din nou și din nou să fumeze și ore după care sfârșise prin a-și arunca definitiv țigările. Nu era ca și cum mai avea nevoie de convingere.

Zăcea acum cu picioarele încrucișate pe podea așa cum stătuse și în urmă cu o zi, hotărâtă să acceseze celălalt univers. Nu știa cum anume funcționa meditația, însă era unica metodă de care dispunea. Primele trei întâlniri cu Mika fuseseră întâmplătoare, fără să dețină vreun control asupra lor, dar ultima fusese decisă de ea. De aceea își punea toate speranțele într-o singură încercare.

Strânse pleoapele cu intenția de a-și goli mintea. Mii de imagini ce îi expuneau dorințele și temerile explodară în spatele ochilor, iar Sabina gemu înăbușit. Dacă nu se concentra îndeajuns, atunci risca să piardă orice posibilitate de a schimba situația. Se forță din răsputeri să lase totul deoparte.

Cu greutate, stabilizându-se încetul cu încetul, camera deja familiară din celălalt cosmos se ivi în fața ei. Biroul cunoscut adăpostea un teanc – de acea dată ordonat – de foi și Sabina surâse ironic. Nu părea deloc opera copiei ei. Dacă învățase ceva în scurtele vizite acolo, atunci acel lucru era că Mika își împrăștia lucrurile pretutindeni.

Cum nu o zărea nicăieri, cercetă cu atenție încăperea până când distinse o umflătură sub pătura de pe pat și înțelese că scriitoarea se odihnea. Perfect! Nu voia să își surprindă trăsăturile pe chipul lui Mika în acele clipe. Era prea furioasă.

Își aminti că ultima dată fusese capabilă să atingă volumele din bibliotecă și trase adânc aer în piept. Nu înțelegea cum era posibil să ridice obiecte de acolo fără a fi observată, iar pe sosia ei nu era capabilă să o atingă, dar detaliile nu mai aveau importanță. Atunci când ajunse în dreptul biroului, ridică prima hârtie din teanc și își lăsă mintea să fie învăluită de ideile celeilalte.

„Sabina încercase totul și nimic nu părea să mai aibă sens pentru ea. Conduse mașina până în punctul cel mai pustiu al orașului și trase absentă frâna de mână. Scoase flaconul cu somniferele mamei pe care le furase atunci când aceasta nu fusese atentă și le analiză lung.”

Mika oprise acțiunea acolo și Sabina răsuflă ușurată. Dacă ar mai fi întârziat încă puțin, era sigură că afurisita ar fi ucis-o. Chiar dacă era peste măsură de speriată și deloc sigură pe sine ori pe propriile deducții, nu intenționa să permită așa ceva. Nici un risc nu era prea mare pentru a-și recăpăta viața.

„Oh, n-ai s-o faci pe asta, îți garantez!”, rosti în minte. Răzbunarea ei urma să fie atât de dulce!

Într-un impuls de moment, apucă o foaie goală aflată la îndemână și recuperă stiloul abandonat pe suprafața de lemn. Se rugă intens să funcționeze ceea ce urma să facă. Nu vedea niciun motiv pentru care ar fi eșuat, dar nu era ca și cum exista un set de reguli ce se aplicau în cazul călătoriilor între universuri paralele.

„Nu mai contează, deja am ajuns aici. Nu te mai gândi la nimic și pur și simplu fă-o. Fă-o!”

Se strădui să își liniștească tremurul mâinilor și scoase capacul stiloului. Așeză coala pe birou și scrijeli fără să se macine prea mult, doar pentru a-și testa teoria:

„Mika Aleksander se odihnea după o zi obositoare atunci când o tuse puternică o acapară, tulburându-i somnul.”

„Matur, Sabina!”, se apostrofă, învinovățindu-se că nu găsise nimic mai bun de consemnat.

Dură o secundă până când cealaltă fu trezită de zgomote puternice. Mika se ridică grăbită în șezut, simțind că nu mai are aer. Ochii albaștri studiară nedumeriți peretele din față, apoi se rotiră prin cameră fără a găsi ceva. Se aplecă ușor în încercarea de a-și ameliora starea, lucru care se întâmplă cu dificultate.

— Ce naiba? înjură cu un presentiment ciudat.

Nu știa de ce, dar Mika avea impresia că este urmărită de un intrus. Oricât ar fi cercetat cotloanele încăperii, nu reuși să identifice ceva ieșit din comun.

— Cred că am visat.

Își așeză capul pe pernă. Voia să profite din plin de cele câteva ore dinainte de răsăritul soarelui. Avea nevoie să se relaxeze și să își ia gândul de la roman pentru puțin timp. Crearea domnișoarei Algasovski îi răpise mai mult efort decât se așteptase inițial.

„Nu scapi tu chiar așa de ușor.”, avertiză Sabina, rânjind sălbatic. „În niciun caz după ce erai pe cale să mă omori!”

Fata se aplecă din nou asupra hârtiei și contură noi cuvinte cu o plăcere aproape sadică. Nu știa de ce, dar întreaga situație începuse să îi facă plăcere. Mika îi transformase viața într-un haos complet așa că i se părea corect să îi întoarcă favoarea.

„Dar tusea nu fu singurul lucru care o lovi din senin. Chiar când se pregătea să adoarmă din nou, simți cum cele mai negre temeri ale ei o întrepătrund.”

— Fir-ar să fie! bombăni Mika atunci când Sabia ridică vârful peniței. E posibil ca noaptea asta să devină mai proastă de atât?

În clipa următoare, ca și cum un văl ar fi fost ridicat de pe chipul ei, Mika reuși să distingă o umbră fadă care căpătă din ce în ce mai multă nuanță, după aceea consistență. Apoi se metamorfoză într-o siluetă subțire, înaltă și… I se părea sau îi semăna cu sine?

Sabina încremeni lângă birou, păstrându-și întipărit pe buze un surâs rece și în același timp sfidător. Remarcase cum privirea sosiei ei se lipește de ea și îi recunoaște prezența. Își dădu o șuviță rebelă după ureche și nu își dezlipi privirea din cea îngrozită a Mikăi.

— Cine ești? se răsti aceasta din senin, apoi se ridică din pat și își înfipse mâinile în șold. Ce cauți aici? Ce glumă macabră mai este și aceasta?

„Oh, dar nu este nicio glumă, draga mea copie!”, gândi Sabina, știind că nu îi era îngăduit să rostească vreo silabă în lumea stranie a celeilalte. Se aplecă din nou asupra hârtiei și scrise simplu, apoi i-o arătă:

„Sabina Algasovski mi-e numele. Eu sunt tu.”

Era conștientă de șocul pe care îl provoca, dar nu o interesa acel aspect. Țelul ei era clar: să nimicească înainte ca ea însăși să fie nimicită. Nu mai exista cale de întoarcere. Nu o va ierta atât de ușor pe Mika pentru neglijența cu care o tratase.

— De unde știi numele ăsta? întrebă fără vlagă scriitoarea, lăsându-se să cadă înapoi pe pat atunci când picioarele i se înmuiară.

Toate trăsăturile ei erau îmbrăcate într-o teroare care vorbea de la sine. Dezbătea în mintea ei dacă avea cumva un coșmar sau doar experimenta o halucinație puternică. Nimeni nu cunoștea numele protagonistei ei în afară de Aleksei, iar Aleksei… Aleksei era fratele ei mut, pentru numele lui Dumnezeu!

Sabina nu îi oferi răgazul necesar pentru a se reculege și folosi oportunitatea pentru a lansa un nou atac. Trebuia să se protejeze și să o scoată pe Mika din joc. Ei nu îi luase atât de mult timp înainte să se prindă de consecințele ciocnirii dintre lumi. Cealaltă în mod sigur nu putea dezamăgi.

„O forță nevăzută o țintui pe fată de pat, transformându-i trupul într-o greutate imposibil de învins.”

Ca la o comandă, Mika își simți brațele, care până atunci îi acoperiseră obrajii, căzând rapid pe lângă ea. Când încercă să le ridice, descoperi uimită că nu mai deținea controlul asupra propriului trup. Chinuindu-se în zadar să se miște, o privi atât speriată, cât și furioasă, pe Sabina.

— Ce mi-ai făcut? izbucni. Care este planul tău?

Sabina îi întâmpină rezistență cu zâmbetul pe buze și așternu cu delicatețe noi litere.

„Îți întorc favoarea. Așa cum tu mi-ai decis viața, mă bucur acum de același privilegiu.”

Ochii îndârjiți ai lui Mika analizară rând cu rând pagina pe care Sabina i-o întinsese zeflemitor. Deși era a doua oară când i-o arăta, scriitoarea își lăsă abia acum pupilele să cuprindă fiecare amănunt. Legă detaliile și pricepu cum manifestările de mai devreme fuseseră consemnate – înainte de a avea loc – de scrisul ordonat al Sabinei. Și atunci înțelese perfect la ce anume se referea. Cuvintele erau cheia.

— O să regreți că mi-ai dezvăluit acest lucru, râse, iar trupul ei fu eliberat fără veste din încleștarea lansată de ideile Sabinei.

Mika se repezi la birou și luă la întâmplare o foaie scrisă pe jumătate, apoi recuperă un pix dintr-un colț.

Sabina pufni mut și nu se lăsă intimidată. Și ce dacă tânăra era pregătită să riposteze? Nu era ca și cum nu știuse asta. Avea încredere în forțele proprii, acum mai mult ca niciodată.

Trăsăturile de pe chipurile celor două se încordară aproape simultan pe măsură ce fetele se aplecară într-o postură similară asupra colilor. Organismele lor acționară ca unul, iar mușchii tensionați împinseră mâinile să creeze rând după rând, lansând asalt după asalt. Nimic nu părea suficient să le oprească. Nici durerea și nici absurditatea situației. Ambele acceptaseră evenimentele ca pe o realitate pe care nu erau în stare să o șteargă, ci doar să o modeleze dacă acționau suficient de iute.

Chiar dacă Sabina era incapabilă să producă sunet în lumea lui Mika, nimic nu o împiedica pe scriitoare să scâncească de fiecare dată când suferința pricinuită de studentă creștea în intensitate.

Sabina își mușcă buza cu putere când un nou val chinuitor se abătu asupra ei, însă prinse mai bine stiloul între degete și decise că venise momentul să încheie bătălia și să își recapete complet viața. Nu avea de unde să cunoască intențiile celeilalte și nu voia să își mai asume riscuri.

Mika eliberă un strigăt puternic atunci când Sabina își retrase mâna de pe foaie. Pixul îi căzu pe genunchi și, pentru prima oară de când se avântaseră orbește în rivalitate, își aținti ochii asupra Sabinei la timp pentru a-i surprinde surâsul îngâmfat. Credea că va câștiga, ceea ce nu făcea decât să o determine pe scriitoare să îi aplice lovitura finală. Sosise vremea să o alunge o dată pentru totdeauna din preajma ei.

— Gata! rosti Mika printre dinți, privind-o cu ură și regăsindu-se în irisurile ce purtau nuanța cerului.

„Gata!”, decise Sabina, întorcându-i căutătura plină de răutate.

Mika înhăță iarăși pixul, iar Sabina își mări încleștarea. Întrerupseră contactul vizual în aceeași fracțiune de secundă, iar încheieturile lor începură să se rotească din nou.

„Mika pierdu pe loc capacitatea de a da frâu liber imaginației, de a atinge minunata lume a creației. Talentul o însoțise atâția și atâția ani, dar, cu toate acestea, o părăsi într-o singură clipită. Și atunci știu că nu va mai putea scrie vreodată din perspectiva personajelor ei, fie ele vechi sau noi. Totul se terminase.”

„Toată confuzia din capul Sabinei se risipi la fel de repede precum apăruse, iar atunci când aceasta deschise ochii în noua dimineață, mintea ei nu mai păstra nicio amintire despre evenimentul ce fusese pe cale să o înnebunească. Tot ceea ce avea legătură cu universuri paralele, facultate și țigări se ștersese din mintea ei. Iar fata rămase aceeași dintotdeauna.”

Pupilele lui Mika se măriră foarte mult și lăsă foaia împreună cu pixul să se rostogolească pe podea. Ochii ei se umplură de lacrimi și un rictus de dispreț puse stăpânire pe întregul ei chip atunci când realiză ce făcuse Sabina.

— Ești o nenorocită! îi strigă cu toate puterile pe care încă le mai deținea, dorindu-și doar să îi smulgă definitiv zâmbetul ironic de pe buze.

Sabina se lăsă învăluită de bucuria victoriei fără a mai lua în calcul atacul pe care Mika îl aruncase înainte de a se lăsa consumată de tristețe. Surâsul sarcastic îi muri în colțul gurii atunci când întreaga cameră se clătină ca și cum s-ar fi aflat pradă unui cutremur. Privi speriată în jur în încercarea de a înțelege ce se petrecea. Mika stătea în continuare pe pat cu fața ascunsă în palme, plângându-și pierderea de parcă nu avusese nimic altceva, iar Sabina atinse pragul maxim al confuziei.

Întunericul o învălui de pretutindeni, iar ea se prăvăli într-o prăpastie atât de adâncă încât fundul nu îi era vizibil. Scoase un urlet terorizat și închise ochii, strângând pleoapele. Chiar dacă sunetul nu îi părăsea buzele, ea…

Urechile îi percepură un țipăt, iar Sabina avu nevoie de câteva clipe bune pentru a realiza că îi aparținea. Deschise ochii și fu învăluită de o lumină puternică din cap până în picioare. Gemu slab și își acoperi chipul cu o palmă. Oare care era cauza fricii ce îi făcea inima să se zbată nebunește?

Căscă ușor și se ridică în șezut, privindu-și camera. Era exact așa cum o lăsase cu o seară în urmă. Ordonată și aranjată. Încercă să își amintească ce anume se întâmplase cu ea în ultimele ore, însă nu avu succes. Se simțea de parcă mintea ei fusese reprogramată. Râse amuzată în fața gândului. Doar nu se afla într-unul dintre filmele SF care îi plăceau atât de mult!

Își încropi un mic dejun sumar și îl devoră, pregătindu-se pentru noua zi. În tot acest timp, o măcină senzația că uita ceva cu adevărat important. Cu toate acestea, alese să nu acorde prea multă atenție emoției și să își vadă de treabă. Avusese nenumărate vise care îi lăsaseră aceeași impresie.

Ieși pe ușă și o încuie în urma ei, apoi coborî scările râzând. Soarele promitea o zi superbă.

*

Mika se trezi subit și se ridică fulgerător din așternuturi, căzând, în graba ei, pe podea. Oftă exasperată după ce se dezmetici și pricepu că avusese încă unul dintre coșmarurile ei obișnuite. Începea să se sature de asemenea dimineți.

— Doamne, ce migrenă cumplită! bombăni și se ridică încet, masându-și ușor șezutul pe care îl lovise în cădere.

Pufni amuzată în timp ce revăzu viața Sabinei cu ochii minții. Nu auzise în viața ei o absurditate mai mare decât călătoria între universuri sau existența unor versiuni identice în alte lumi. De unde izvora oare atâta imaginație? Iar postura de scriitoare în care se visase i se părea o glumă cu adevărat bună. Nu avusese niciodată astfel de aspirații. Singura informație care avea sens în haosul creat era psihologia. Ea era într-adevăr studentă la facultatea de psihologie, chiar dacă nu în orașul îndepărtat numit București.

Se îndreptă cu pași ușori spre baie și închise ușa în urma ei. Dădu drumul la robinet și își spălă fața cu apă rece, înviorându-se treptat. Se privi apoi în oglindă și râse. Părul ei blond și lung până la umeri era ciufulit, iar ochii albaștri păreau lichizi, amintindu-i de un cer senin. Cearcănele de sub aceștia dispăruseră ca prin minune, lucru ce o binedispuse peste măsură.

Dintr-odată, ca și cum un buton ar fi fost apăsat în mintea ei, iar ceața din jurul creierului ei ar fi fost ridicată, Mika urmări îngrozită cum pupilele ei se dilată. O idee îi străbătu ca un fulger corpul până în vârful degetelor. Tâmplele îi bubuiră atunci când un nume deloc străin o asaltă din toate părțile: Noemi Hunt.

— La naiba!