Inimă-albastră

Până în vara anului 1767, o sută treisprezece oameni pieriseră în Gévaudan în urma atacurilor unei bestii misterioase. Apoi morţile s-au oprit. Deși multe se spuseseră despre fiară, cum că ar fi fost un lup de o statură nefirească, un vârcolac, un leu scăpat de pe vreo corabie venită din Africa în portul Marseille, chiar o creație a vreunui savant smintit sau o unealtă a unei conjurații tainice, țăranii din Munţii Margeride aveau o singură convingere. Pe la şezători se vorbise îndelung despre o baroneasă blestemată să se preschimbe în fiară după miezul nopţii. Inimă-Albastră o numeau supușii când vorbeau despre ea în șoaptă, întrucât, deși avea o frumusețe năucitoare, încă de copilă se arătase ca fiind o făptură plină de cruzime și care ajunsese dispreţuită de toţi la scurtă vreme de la luarea în stăpânire a baroniei. Multă suferință adusese până când un vraci ar fi pedepsit-o, fără a bănui atrocităţile care aveau să urmeze. Bătrânul vrăjitor, cu ajutorul descântecelor sale, a pendulelor și a licorilor din alior și bale de câine turbat, o sortise ca atunci când întunericul se pogora asupra ei, baroneasa să se arate pe dinafară așa cum era pe dinăuntru. Cum marea vânătoare poruncită de rege nu pusese capăt măcelului, sătenii din Langogne, îngroziți, o închiseseră pe baroneasă în castelul ei, ridicat în adâncurile pădurii Mercoire şi puseseră foc la rădăcina zidurilor. Crezuseră că totul se terminase atunci, însă, după câteva zile, atacurile reîncepuseră. Vraciul apăruse din nou la castel și îi ceruse baronesei să oprească nelegiuirile. Deși refuzase să ridice blestemul, vrăjitorul îi dăruise șansa la izbăvire, sub chipul unei flori-de-întuneric, albastră ca inima ei, spunându-i că avea răgaz până la căderea ultimei petale să găsească pe cineva care să o iubească. Altfel, ar fi rămas o bestie pentru totdeauna. Nimeni nu o mai văzuse de atunci, până într-o zi când un negustor se rătăci…

 

Abia ce căruța și trancarul cu care plecase tătâne-său la târg se făcură nevăzute, că Beau se și apucă de treburile gospodăriei. Nu degeaba i se dusese vorba de cel mai vrednic flăcău din sat. Până la ora prânzului, udase deja grădina, hrănise orătăniile, curățase hornul și măturase curtea, iar ceaunul cu tocană clocotea pe foc. Nu doar că era de ispravă, însă era și un băiat chipeș, înalt și brunet, cu ochi scânteietori, încât, chiar și dacă ar fi fost sărac, tot s-ar fi găsit o fată din împrejurimi care să vrea să-l ia de bărbat, măcar să fi arătat el interes pentru vreuna. Beau mâncă puțin, apoi încuie casa și porni spre prăvălia lui Gaufroi, singurul loc din sat unde puteau fi găsite cărți. Citise tot ce era de citit în toată provincia, însă o dată pe lună, prăvăliașul primea marfă de la Paris și, aproape de fiecare dată, printre lăzi, putini și baloturi, se găsea și un mic teanc de cărți. Când tătâne-său se întorsese cu o toamnă în urmă de la târgul de pe Sena, îi adusese un cufăr încărcat, printre care și noutăți de Voltaire, De Laclos, Cazotte și Rousseau și o carte care îl făcuse să roșească de la primele pagini și pe care o ținea ascunsă pe fundul unui sertar. Fără doar și poate, îmbătrânitul său tătâne nu știuse ce cuprindea, neîndoielnic nu auzise de Donatien de Sade.

În acea toamnă însă, negustorul nu mai plecase la Paris. Drumul era prea lung și prea primejdios pentru bătrânețile sale timpurii, care-l pedepsiseră cu felurite beteșuguri. Grenoble era mult mai aproape și exista și acolo cerere, deși mult mai mică, pentru mărfurile sale. Două zile la dus, trei zile la târg, două zile la întors. Într-o săptămână, bătrânul Laffitte avea să fie înapoi acasă, cu desaga plină de bani și, spera Beau, cu câteva cărți în lada căruței. Cu astfel de drumuri își făcuse averea negustorul, încât ajunsese unul dintre cei mai înstăriți oameni din Gévaudan, dacă nu chiar din întreg Languedocul. Nu era un om lacom, nu se aruncase la achiziții nesăbuite, însă deținea pământuri multe, ogoare, pășuni și păduri, o moară de apă, precum și o clădire pe care o dăduse în folosință brutarului și care-i aducea lună de lună o chirie frumușică. Deși mai toți sătenii îl respectau, erau destui cei care îl socoteau nebun pentru istoriile cu care se întorcea din călătoriile sale, precum și din cauza nenumăratelor invenții nefolositoare cu care își irosise tinerețea și o parte din avuție. În acei ani juni, nu trecea săptămână fără ca din atelierul lui Laffitte să nu se audă zgomot de ciocan și de fierăstrău și să nu iasă flăcări sau să se reverse apă. Plecând urechea la ce spuneau sătenii mai de vază, Laffitte renunțase la creațiile sale și se dedicase întru totul negustoriei.

Tatăl și fiul trăiau într-o casă de piatră, cu două caturi, la marginea satului, cu pivniță, grajduri și alte acareturi. Era un cămin obișnuit, însă luminos și bine întreținut, în care cei doi, rămași singuri după ce muma băietului murise de tânără de o boală neștiută, se simțeau cu adevărat ca acasă. Nimic nu le lipsea, iar Laffitte ar fi îndeplinit orice poftă a singurului său fiu, măcar să fi avut acesta vreuna. În afară de cărți însă, Beau nu se arătase interesat de mai nimic, nici de lux și huzur, nici, din păcate, de arta negoțului. Mai era însă timp, își spunea bătrânul.

De la primii ghiocei până la ultima brumă, sătenii se adunau în fața cârciumii lui Aldéric pentru a discuta despre vreme, recoltă și negoț, pentru a bârfi fetele nemăritate și, mai mult decât orice, pentru a face politică. Îl vorbeau de rău pe rege, că ar fi secătuit țara și împrăștiau povești în care Parisul apărea ca un cuib al depravării și bârfeau nobilimea de pe tot întinsul țării, parveniți, libertini și lipitori, înjurau apariția noilor taxe, precum și creșterea prețului grânelor, criticau implicarea Franței în Războiul de Independență al Statelor Unite ale Americii, sădeau grăunțele unei Revoluții și, tot mai mult, se lăsau cuprinși de ideile a ceea ce avea să fie numită mai târziu La Grande Peur. Deși de cele mai multe ori înțelegerea domnea între ei, Aldéric ținea întotdeauna un pușcoci sub tejghea. Politica fusese dintotdeauna un subiect care ar fi putut duce la vărsare de sânge. Dintre cei care-și făceau veacul pe acolo, cel mai înfocat era Benoit De Mornay, un fost ostaș în oastea lui Ludovic al XV-lea le Bien Aimé, fapt pentru care încă se bucura de trecere printre săteni, deși fusese lăsat la vatră de ani mulți și se îndeletnicea de atunci cu vânătoarea. Era un bărbat aprig, ambițios și invidios, însetat de îmbogățire, deși dovedise până în pragul sărăcirii că nu avea fler pentru afaceri.

În acea zi de toamnă târzie, pe când Beau străbătea satul, sorbit din ochi de fetișcanele aflate la vârsta măritișului, întorcându-se de la prăvălie și trecând pe lângă gloata adunată în fața cârciumii lui Aldéric, neatent cum era, absorbit de o carte a lui Marivaux, se lovi de Angelette Bijou De Mornay, care scoase un țipăt ascuțit și-și duse mâna la piept cu prefăcătorie. Cu puțină vreme înainte, văzându-l pe flăcău cum venea pe uliță, cu capul într-o carte ca întotdeauna, bătrânul De Mornay, care pusese de multă vreme ochii pe averea lui Laffitte, își îmbrâncise în calea lui singura odraslă și ultima sa șansă la înavuțire.

— Ziua bună, scumpă domniță, făcu o plecăciune Beau. Îmi pare nespus de rău, adăugă apucând-o cu mâinile de umeri. Sper că nu te-am lovit. Știi, eu citeam și atunci când citesc…

— M-ai speriat de moarte, își vântură mâna fetișcana ca pentru a se ajuta să-și recapete răsuflarea. Ce tot citești acolo?

— Este o poveste cu…

— Nu ești prea bogat ca să citești? își puse ea mâinile în șold. Era o fată frumoasă, zveltă, cu părul negru și lung prins în codițe, însă moștenise ochii mici și negri ai tatălui ei, din cauza cărora privirea îi părea adeseori plină de răutate.

— Tocmai cititul mă face mai bogat, zâmbi stingher Beau.

— Aha. Și eu care mă gândeam că ai trecut peste aceste copilării și că ești pregătit să fii bărbat. Când m-ai apucat așa de umeri, am crezut că…

— Ai crezut că… făcu flăcăul ochii mari.

— Am crezut că o să mă inviți la Balul Recoltei. Sper că n-ai uitat că este în trei zile și știi prea bine că nu există băiat din sat care n-ar face moarte de om să fie văzut acolo cu mine de braț.

— Angelette, eu…

— Primesc! Oh, Beau, o să te fac atât de fericit! strigă ea strângându-l în brațe. Și o să avem mulți copii și mulți servitori și tu o să-mi cumperi multe rochii și nestemate și… și… și o să trăim fericiți până la adânci bătrâneți! Acum fugi acasă și gândește-te la mine! îl îmbrânci codana drăgăstos.

Buimac, Beau o luă din loc, spunându-și că n-avea să înțeleagă niciodată femeile și că, poate, nici nu și-ar fi dorit vreodată. Uitase cu totul de Sărbătoarea Recoltei. Știa însă că era ținută din vremuri străvechi și, de ani buni, deși începea în sala de ospețe a Primăriei, se termina în zori la cârciuma lui Aldéric. Flăcăul nu luase niciodată parte la dansuri, cel mult se alăturase gloatei pentru a se uita la saltimbanci sau a ronțăi castane coapte, însă de fiecare dată se plictisise repede. Prefera să citească. După întâlnirea cu Angelette, își căută liniștea pe câmpul din spatele casei, unde creșteau flori sălbatice și bostani uriași ca-n basme, cu o carte în mână, pe o băncuță umbrită de sperietori de ciori, pe care și mumă-sa obișnuise să-și petreacă după-amiezile. În depărtare, se vedeau albăstrii dealurile împădurite și marea cruce înălțată pentru a apăra ținutul de bestia care îl bântuise odinioară.

 

***

 

Acolo fu găsit și trei zile mai târziu, când un ștrengar din sat îl căută cu vești. Niște vânători descoperiseră o căruță în pădurea Mercoire. Caii fuseseră sfârtecați de ceea ce părea să fi fost o haită de lupi. Vânătorii scotociseră împrejurimile, însă semnele pe care le găsiseră nu-i conduseseră nicăieri. Când primi vestea, Beau lăsă să-i cadă din mână cartea. Ar fi putut să fi fost, totuși, vreun alt călător nefericit. Trecuseră ani mulți de la ultimele atacuri, însă lupii erau numeroși în pădurile din Gévaudan, chiar și după ce marchizul Gilles Dancourt condusese o vânătoare în urma căreia mormane de leșuri de lup fuseseră adunate și trimise către blănăriile din întreg ținutul. Căruța, cu o roată ruptă, pesemne, într-un hârtop, fusese găsită pe drumeagul care străbătea bucata de codru dinspre miazănoapte, o scurtătură pe care mulți o evitau, îndeosebi iarna, din cauza drumului prost, a tâlharilor și a fiarelor. Stranie alegere făcuse bătrânul, pe care nimeni nu-l știa ca fiind un om grăbit din fire sau peste măsură de curajos și care era, probabil, singurul bărbat din sat care nu deținea o pușcă.

Locul nu era departe. Pesemne, nenorocirea avusese loc în seara zilei în care Laffitte pornise la drum. Dacă fusese atacat și scăpase, se făceau deja două zile în care trebuise să supraviețuiască în pădure, singur, în frig, poate fără proviziile pe care le-ar fi lăsat în urmă în fuga sa. Dacă era însă viu, de ce nu se întorsese? Poate că era rănit sau se rătăcise prin hățișuri. Cu aceste gânduri în cap și găsind că mai toți sătenii erau cuprinși de febra festivalului, ba alergând încoace și încolo cu ultimele pregătiri, ba trudind în jurul focului și a ceaunelor, fie confecționându-și măștile cu care să alunge duhurile rele în noaptea care avea să urmeze, fie beți încă de dimineață, Beau nu mai voi să aștepte să-și facă cineva vreme pentru el și necazul lui, ci încălecă pe unul dintre caii pe care tătâne-său îi cumpărase de la târgul din Clermont cu doi ani în urmă și porni la drum.

Ajunse înainte de lăsatul serii. Căruța era într-o rână, cu roțile împotmolite în noroi. De oiștile căzute atârnau în hățuri rămășițele cailor. Era o priveliște înfiorătoare și Beau își duse mâna tremurândă la gură. Felinarul zăcea spart la câțiva pași depărtare. Mărfurile erau răvășite, însă în ladă încă se găsea desaga cu provizii și punga cu banii pe care negustorul îi luase la el pentru feluritele cheltuieli ale călătoriei. Flăcăul se stăpâni cu greu, își șterse ochii lăcrimoși și o luă după urmele lăsate în noroi. Multe erau făcute de labe mari și îngherate, însă câteva aveau forma unor tălpi omenești. Descălecă și se luă după ele și după alte semne lăsate în urmă, fără voie, de tătâne-său, o fâșie din mantaua sa vineție, prinsă într-un mărăcine, un bumb de argint scăpărând printre frunze moarte, ochelarii săi italienești căzuți în noroi. Până și aceste semne se sfârșiră și flăcăul trebui să-și asculte instinctul. Se afundă tot mai mult în mărăciniș și tot merse până după miezul nopții, strigându-și tătânele până când începură să se audă răzlețe urlete de lup.

Fugi încotro îl purtară picioarele până se rări pădurea și putu vedea un uriaș pod boltit peste un hău amețitor. Un castel întunecat se înălța pe o stâncă, cu creneluri roase de vreme și turnuri înalte străpungând norii groși. Haita se apropia. Mârâiturile se auzeau tot mai limpede, la fel și trosnetele înaintării fiarelor și, în scurtă vreme, ochi ca tăciunii aprinși apărură în întunecimea hățișurilor.

Flăcăul o luă la goană pe pod și nu se opri până în fața ușii ciclopice pe care, spre marea lui ușurare, o găsi descuiată. O trânti în urma sa, trase drugii și se lipi cu spatele de lemnul rece și mucegăit, gâfâind.

Încăperea în care dăduse buzna era vastă și slab luminată de câteva făclii prinse în pereții negri, de care se sprijineau armuri puse în picioare, de parcă ar fi fost soldați care făceau de strajă. Pardoseala era acoperită de funingine, însă în unele locuri se vedea marmura verde cum fusese odinioară, așa cum de sub stratul gros de negreală care acoperea coloanele ce sprijineau tavanul înalt și pictat cu scene de vânătoare răzbea scăpărarea malahitului arămiu. Acolo unde era descoperită, piatra înnegrită și rece răsufla parcă, împrăștiind un miros de ars, de tăciune. Aurul și argintul se topiseră de pe decorații, se prelinsese și se întărise la baza zidurilor. Un covor albastru, ars pe margini, urca pe treptele care dădeau într-un coridor larg din ai cărui pereți ieșeau capete de lup din stuc înnegrit, cu ochi din safire. Aerul era greu, încărcat de izul de foc înăbușit, de fulgi de funingine și de spori alburii.

Beau auzi un zgomot de undeva de dedesubt, un ecou metalic. Niște cătușe? Dibui un alt șir de trepte care coborau pe sub celelalte. Apucă o torță și o luă în josul lor.

Își dădu repede seama că încăperea în care pătrunsese era o temniță. Aerul era rece și umed, cu miros rânced. Roti torța.

— Beau? auzi deodată flăcăul. Beau, chiar tu ești?

— Tată? Tată!

Într-o cușcă înghesuită, cu mâna întinsă printre gratii, zăcea bătrânul negustor.

— Beau, repede, trebuie să fugim de-aici! șopti Laffitte. Repede, până nu se întoarce!

— Cine să se întoarcă? Tată, cine te-a închis aici? Ce ai făcut?

— Băiatul meu, basmele spuse de prostime sunt adevărate. Vezi dacă găsești ceva cu care să desfereci încuietoarea.

Flăcăul căută prin jur, rotind torța, orice i-ar fi putut fi la îndemână, în cotloane, în cuștile goale, ba o ridică chiar și spre tavanul acoperit de mucegai.

— Nu găsesc nimic!

— Atunci fugi! Fugi, băiete! Mergi acasă, spune-le tuturor ce a pățit nefericitul Laffitte și întoarce-te cu câți poți, cu o oaste întreagă dacă izbutești să aduni. Dar nu mai sta!

— Tată, nu te las! O să scotocesc tot castelul până găsesc o cale de a te scoate de aici.

— Nu, nu, nu te poți duce prin castel. Trebuie să ieși cât mai grabnic.

— Dar ce…

Zgomote se auziră. Cineva sau ceva cobora treptele. Un mârâit prelung ricoșă din pereții de piatră.

— E aici! șopti sufocat bătrânul.

Un țipăt jalnic se auzi și torța se stinse.

 

***

 

Cu două zile în urmă, Laffitte cotise pe drumeagul care tăia pădurea, sperând că acesta avea să-l poarte către cea mai apropiată așezare până la lăsatul întunericului. Nefericită alegere. Fusese atacat de o haită de lupi, vreo șapte-opt la număr, slabi și jigăriți, pesemne împinși de foame până la marginea satului. Reușise să fugă și, în goana sa îngrozită, ajunsese la poarta castelului blestemat. Intrase. Sălile păruseră pustii și în zadar strigase că era un călător lovit de năpastă și că tot ceea ce dorea era să fie găzduit pentru o noapte și că, în schimbul omeniei, ar fi plătit cu dărnicie odată ce și-ar fi recuperat punga din căruța lăsată pradă lupilor.

Simțise deodată o mireasmă îmbietoare și, luându-se după aceasta, dăduse într-o încăpere fastuoasă, în mijlocul căreia, sub un candelabru de cristal, se găsea o masă acoperită cu toate bunătățile lumii, destulă mâncare și băutură încât să sature o oaste întreagă. Flămând, negustorul mâncase pe săturate. Nu apucase să-i priască. O femeie frumoasă, într-o rochie de bal albastră, apăruse în cadrul ușii.

Văzând musafirul nepoftit, chipul i se schimonosise îngrozitor și, cu glas răgușit, mai degrabă un mârâit, îi spusese că nu era binevenit acolo și că arătase mare îndrăzneală să fure tocmai de la ea. De îndată ce rostise aceste vorbe, două dintre armurile care se rezemau de pereți se ridicaseră de parcă ar fi fost soldați într-însele și se apropiaseră de bătrân cu mișcări sacadate. Îl apucaseră, îl târâseră și-l aruncaseră în temniță.

Acolo, după ce marele orologiu din aulă bătuse dogit miezul nopții, bătrânul primise în două rânduri vizita unei bestii. Nu o văzuse niciodată prin bezna adâncă, însă îi auzise zgomotul pașilor pe piatră, adulmecările, mârâitul și țipătul sfâșietor. O singură dată se îmbrâncise fiara în gratii și atunci gheare ascuțite zgâriaseră umărul negustorului într-o încercare de a-l apuca. Bătrânul se lipise de zidul rece și începuse să se roage, deși nu fusese niciodată un om religios. Izul de sânge proaspăt întărâtase fiara și mai rău, însă, neputând ajunge la el, urlase și se izbise de pereți. Furia i se domolise însă cu puțin înainte de ivirea zorilor și, într-un târziu, plecase.

După vreun ceas, o armură venise și-i adusese prizonierului mâncare și apă. Îl așteptase răbdătoare să termine și apoi adunase vesela și tacâmurile și se făcuse nevăzută. Cât mâncase, bătrânul studiase cu atenție ciudata apariție și-și dăduse seama că, ceea ce i se păruse la început o vrăjitorie nemaivăzută, nu era nimic altceva decât o mașinărie ingenioasă, cu pârghii, rotițe zimțate și pistoane, un om cu aburi, un automaton, cum mai văzuse la o expoziție în Paris și mai apoi în bâlciurile din Strasbourg și Montpellier. Automatonul mergea însă pe două picioare și părea să asculte porunci simple dacă îi erau transmise răspicat. Deși Laffitte cochetase în tinerețe cu viața de inventator și construise el însuși câteva mașinării care să-i ușureze munca, nu mai văzuse niciodată o tehnologie atât de avansată.

Femeia frumoasă, pesemne stăpâna castelului, nu i se mai arătă. Laffitte fusese dintotdeauna un om pragmatic care nu credea în basme, însă nu putuse să nu se gândească la cruda baroneasă care adusese atâta suferință pe acele pământuri. Trecuseră atâția ani de când nu se mai auzise nimic de ea. Beau era doar un prunc când atacurile încetaseră. Beau, dragul lui Beau. Avea, oare, să-l mai vadă vreodată?

 

***

 

Flăcăul strânse mâna rece a tatălui său.

— Nu ești binevenit aici! se auzi un glas răgușit. Părea o voce de femeie, însă era îngroșată, distorsionată într-un fel care dădea fiori.

— Cine… cine ești? bâigui Beau.

— Stăpâna acestui castel.

— Vă rog, vom pleca de îndată… Ne cerem iertare pentru orice v-am greșit. Lăsați-mă să-mi iau tătânele și nu ne veți mai vedea niciodată.

— Bătrânul este prizonierul meu, mârâi fiara. Este un hoț. Legea îmi dă dreptul de a dispune după cum îmi e vrerea de un hoț prins pe pământurile mele.

— Orice-ar fi la mijloc, vă vom plăti, vă vom plăti de zece ori prețul. Vă rog…, se apropie flăcăul.

— Stai departe!

— Vă implor, dacă vreți să vă faceți astfel dreptate, rămân eu în locul lui. E bolnav. Va muri dacă stă aici.

— Ce te face să crezi că nu vă pot ține pe amândoi? grăi vocea aspru.

Beau avu pornirea de a lovi cu torța stinsă în direcția din care venea glasul, însă găsi că frica îl lăsase ca o stană de piatră. Era neputincios.

— Sunt sigur că nu v-am putea opri, însă, dacă îl lăsați pe tătânele meu să plece, eu voi rămâne de bunăvoie.

— Ai rămâne de bunăvoie? Aici, cu mine? se auzi glasul domolit.

— Aș rămâne.

— Pentru totdeauna! mârâi stăpâna castelului.

— Pentru totdeauna, grăi flăcăul cu glas sfârșit.

— Nu, Beau, refuz! Refuz! Nu poți face asta! Eu sunt bătrân, mi-am trăit viața.

— Primesc! răcni fiara.

Un automaton coborî în temniță cu mișcări sacadate, desferecă închizătoarea, îl înșfăcă pe negustor și îl târî în susul treptelor.

— Pune-l într-o trăsură și trimite-l înapoi de unde a venit! strigă stăpâna.

Automatonul îl duse pe bătrân până în curtea din spatele castelului, în care se găseau două diligențe. Erau cele mai bizare trăsuri pe care Laffitte le văzuse vreodată. Aveau în spate o uriașă roată prinsă de niște pârghii și care se învârtea fără contenire, iar în locul cailor se afla o ladă pântecoasă din care ieșeau două coșuri fumegânde și prin care pistoane unse se mișcau în sus și-n jos. De îndată ce automatonul trânti portiera, diligența porni cu mare zgomot.

Beau luă locul tătânelui său în cușcă și închise ușa zăbrelită. De îndată ce făcu aceasta, rămase singur în bezna deplină. Cea care îl ținea prizonier ieși, nevăzută, însă în închipuirea flăcăului, era fiara monstruoasă de care vorbeau îngroziți țăranii pe la șezători, bestia care răpusese o sută de oameni. Ea și nimeni alta și el era prizonierul ei. Cât ar fi trecut până l-ar fi omorât și pe el? Ce soartă cumplită în aștepta?

 

***

 

Zilele treceau însă și Beau era încă viu. De trei ori pe zi, un automaton cobora în temniță și îi aducea mâncare și apă. Zăpada căzuse și stăpâna castelului era tot nevăzută. Flăcăul nu înțelese cărui fapt se datora gestul automatonului care, într-o după-amiază, nu-i mai aduse obișnuitele platouri, castroane și cofere, ci îi descuie cușca și se dădu deoparte, făcându-i semn cu mâna că putea ieși. Era, oare, liber sau era doar dus pe ultimul drum? În scurt timp avea să descopere temperamentul schimbător, plin de toane și de mânii, al stăpânei castelului și mai apoi avea să înțeleagă. Atunci însă nu știa dacă să se bucure sau dacă să se teamă. Automatonul îl conduse în susul treptelor și apoi pe un coridor larg, mărginit de oglinzi acoperite, din care se vedeau doar fâșii prin deschizăturile învelitoarelor grele din postav albastru. Pe alocuri, pereții bogat decorați încă arătau urmele furiei focului care-i cuprinsese cândva. În capătul culoarului cotiră spre stânga, prin fața unui tablou înfățișând o femeie nobilă în rochie de gală. Pânza era însă teribil sfâșiată și chipul damei, brăzdat de urme adânci lăsate parcă de ghearele unei fiare.

Beau fu condus într-o încăpere îngustă în care domnea un parfum puternic emanat din numeroasele sticluțe colorate care se găseau pe tăblia unei comode. Automatonul îi arătă flăcăului mai multe ținute somptuoase, din care acesta, stingher și necunoscător într-ale modei, își alese o redingotă albastră, o vestă din chenille brodată, cu nasturi de argint, o cămașă albă, cu guler înalt, mănuși subțiri, pantaloni strâmți, ciorapi de mătase albă și o pereche de pantofi ascuțiți, negri, cu călcâie albastre și safire prinse la barete. Automatonul îl pudră, îl parfumă și îi așeză pe cap o perucă de culoarea paiului. Îl purtă apoi pe un șir de trepte în spirală, înnegrite de foc și acoperite cu flori uscate, cu tablouri înfățișând o vânătoare de lupi atârnate pe pereții îmbrăcați cu abanos poleit cu aur, până în fața a două uși albe, cu lemnul zgâriat și mărginite de perdele brodate cu trandafiri albaștri. Le deschise și îl pofti pe Beau înăuntru.

Masa gemea sub bunătăți de toate soiurile, colorate ca niște nestemate, potârnichi rumenite în foc de cimbru și unse cu miere de bondari, terină de rață cu dulceață de arpagic, foie gras de Aquitaine, păstrăv fiert în cidru și însoțit de terci de ovăz, baeckeoffe alsacian cu piure de pătrunjel, escargot burgund și ratatouille niçoise, supă de căprioară cu verdețuri, tuslama otomană și rasoluri sărate, brânzeturi ținute în vin, maturate în ocne de sare sau acoperite de mucegai albastru și deserturi felurite, torturi, tarte, ecleruri, clătite și mousse-uri.

Lângă masă, așteptau două scaune învelite în pluș. Un alt automaton, cu un șervet pe un braț, îi trase scaunul și-i făcu semn să se așeze. Muzică începu să se audă de la un fonograf aflat într-un colț al încăperii, fapt uluitor pentru flăcăul care căuta cu privirea să descopere unde stătea ascunsă orchestra. În sunete grave de trombon, intră stăpâna castelului. Era o femeie frumoasă, înaltă și suplă, îmbrăcată într-o rochie cenușie, sobră și largă, care o acoperea de la gât până la glezne. Pe cap purta o bonetă albă de finet, prinsă sub bărbie și împodobită cu o tiară cu safire care se potriveau cu ochii ei mari și adânci. În fața pântecului își ținea împreunate mâinile subțiri, cu unghii lungi, spoite cu ojă albastră. Fără a spune o vorbă, fără a-i arunca măcar o privire flăcăului, femeia se așeză și începu să mănânce.

Prânziră în tăcere. Beau nu îndrăzni să sfarme liniștea apăsătoare, deși multe întrebări îl rodeau. Când simți că n-ar mai fi putut înghiți nici măcar o îmbucătură, flăcăul mulțumi și se ridică, cu gândul de a se întoarce în temniță.

— Du-l pe musafirul nostru în camera de oaspeți din aripa de est, se auzi deodată vocea stridentă și cumva cunoscută a stăpânei castelului. Un automaton îi făcu semn băiatului să-l urmeze.

Camera, înaltă și spațioasă, era cufundată în lumina care pătrundea prin ferestrele mari care dădeau spre ceea ce cândva fusese grădina din spate, împietrită, uscată și acoperită de zăpadă. În capetele culoarelor labirintului de gard viu vegheau statui uriașe înfățișând bestii hidoase, încremenite în posturi amenințătoare. Praful fusese șters de curând și patul era pregătit, acoperit cu cearșafuri fine și cuverturi de brocart. Pentru Beau însă, nu avea importanță dacă era închis în temniță sau în oricare altă odaie a castelului, oricât de somptuoasă. Nu mai avea compania tatălui său, nu se mai putea plimba pe câmpul cu bostani și sperietori de ciori și nu avea nici măcar o carte cu care să-și aline singurătatea și dorul. În toamna care trecuse, încurajat de romanul epistolar al lui De Laclos, începuse să aștearnă pe hârtie scrisori către destinatari fictivi, însă renunțase în scurt timp. Nu știa pe nimeni care să fie atât de departe încât să fie nevoie să-i scrie. Toți oamenii pe care îi cunoștea locuiau în sat și, dacă ar fi vrut să le spună ceva, tot ce trebuia să facă era să iasă în uliță și să-i strige. În singurătatea castelului însă, se gândi din nou să scrie. Însă cui? Poate tatălui său pentru a-i spune că era bine, poate chiar Angelettei câteva cuvinte frumoase, deși nu era sigur că aceasta știa să citească. În orice caz, se mâhni Beau, nu avea cum să le trimită. Deși destinatarii ar fi fost, de această dată, oameni în care și oase, corespondența rămânea fictivă.

Târziu, după ce orologiul bătu miezul nopții și pe când Beau se căznea să adoarmă, chinuit de gânduri, o fiară începu să dea târcoale prin fața ușii camerei sale. Îi auzi pașii pe covorul caucazian de pe coridor, mârâitul slab și zgrepțănatul ghearelor pe lemn.

Abia în zori bestia plecă și flăcăul căzu în mrejele somnului, însă nu fu un somn lin. Chiar și dacă fetele nu-l preocupaseră până atunci, Beau era, totuși, un fecior la vârsta la care sângele se înfierbânta repede și, chiar dacă gândurile necuviincioase nu-i veneau încă în timpul zilei, noaptea se trezea uneori tulburat, cu atât mai mult atunci când citea năstrușniciile desfrânate ale Marchizului de Sade. Cu zorii aproape să mijească, Beau visă că stăpâna castelului se strecurase lângă el în pat. Mângâie cearșafurile cu gândul la pielea ei palidă și netedă și pernele moi cu gândul la formele unduioase ale femeii care, cu gânduri neștiute, îl ținea prizonier. Târziu, venindu-i în minte paginile cu castele ferecate în care se înfăptuiau toate depravările și samavolniciile lumii, se rușină. Ducându-și mâinile la urechi ca pentru a nu mai auzi șoaptele care-l îmbiau la necuviință, se căzni și mai mult să adoarmă.

 

***

 

Laffitte fusese lăsat de diligență la marginea satului și fugise de îndată la Primărie. Nu găsise pe nimeni acolo, nici măcar pe paznic. Toți erau la cârciuma lui Aldéric. În toiul petrecerii, pe când De Mornay tocmai destupa încă un butoi de vin, bătrânul dăduse buzna înăuntru făcând semne deznădăjduite cu mâinile tremurânde și bălmăjind despre baroneasa blestemată și despre o bestie care îi ținea feciorul închis într-un castel. Trecuse pe la toți, îi apucase de gulere și-i zgâlțâise, implorându-le ajutorul. Se lăsase liniștea pentru o scurtă vreme, apoi câțiva bărbați, atât de îmbuibați de băutură încât trebuiau să se rezeme unul de altul pentru a nu cădea, izbucniseră în hohote de râs. Uitaseră, pesemne, de groaza care se înstăpânise peste întreg ținutul în vremea omorurilor din Gévaudan.

— Laffitte, te-ai întrecut pe tine de astă dată, se bătuse cu palma peste pulpe De Mornay. Hai, mai spune-ne. Cum arată bestia asta a ta?

— Nu știu, nu am văzut-o niciodată. Apare numai când e întuneric deplin. Însă am auzit-o, da, da, am auzit-o. Face precum un… precum un câine turbat. Și miroase a sânge.

— Și cum ar trebui s-o găsim noi? îl iscodise în batjocură De Mornay după ce domolise cu un semn brusc de mână hohotele sătenilor. Ne luăm după miros? Îți poți închipui tot satul mergând prin pădure cu nasul pe sus și cu nările în vânt?

— Vă duc eu acolo, cred că aș ști drumul înapoi. Doar să veniți cu mine, să ne strângem cât mai mulți!

De Mornay stătuse câteva clipe pe gânduri, în timp ce-și bătea pipa de marginea unei mese. Avea în față o oportunitate pe care n-ar fi trebuit s-o scape. Bătrânul se smintise, fără doar și poate, însă chiar dacă exista un sâmbure de adevăr în spusele sale, tot ar fi putut așeza lucrurile încât lui să-i priască cel mai bine. Flăcăul dispăruse. Poate fugise de acasă pentru vreo codană, deși nu-l credea în stare sau pentru a se înscrie la Sorbonne, așa cum îl auzise de atâtea ori că intenționa, poate se rătăcise prin pădure, își prinsese piciorul într-o capcană pentru lupi sau intrase în vreun alt necaz oarecare. El, Benoit De Mornay, l-ar fi ajutat și l-ar fi adus înapoi unde-i era locul și unde i-ar fi dat-o de soață pe fiica sa. Nu i-ar fi fost greu să adune câțiva oameni, să le dea arme și să plece într-o căutare. Iar cu bătrânul Laffitte ar fi rezolvat pe alte căi. Beau era un flăcău slab de fire și abia dacă-și ridica nasul din cărți. Nici n-ar fi știut ce-ar fi putut face cu banii și, cu siguranță, dacă tătâne-său nu ar mai fi fost prin preajmă, l-ar fi numit pe el administratorul averii sale.

În tinerețe, pe când De Mornay era ostaș, cunoscuse un medic de la ospiciul La Colombière. Cum legaseră prietenie, îl știa ca lipsit de scrupule și dornic de înavuțire. Tot ce trebuia să facă era să trimită o trăsură care să-l aducă fără întârziere acolo.

— Bine, bine, Laffitte, grăise vânătorul, mângâindu-și perciunii stufoși. Te vom ajuta. Voi chema chiar întăriri dintre foștii mei camarazi. Trebuie doar să aștepți câteva zile să ajungă aici. Spune-mi, te rog, cum se ajunge la acest castel despre care vorbești.

— Oh, îți mulțumesc! Îți mulțumesc nespus! îl strânse bătrânul în brațe. Fapta ta nu va scăpa nerăsplătită.

— Dragul meu Laffitte, sunt convins de asta, rânjise De Mornay.

 

***

 

La castel, prânzurile se repetară în fiecare zi, la început în aceeași tăcere ostilă, apoi cu vorbe puține, complezente: mâncarea era bună, vremea era rea, vinurile erau amețitoare, tablourile și candelabrele erau frumoase, automatonii întreceau orice închipuire. Uneori, stăpâna castelului se înfuria din te miri ce și atunci ieșea trântind ușile atât de tare, încât tencuiala cădea pe masă, în castroanele de supă și pe platourile încă neatinse.

Făcându-și curaj într-o după-amiază, băiatul ceru îngăduire să se plimbe în afara zidurilor. Uneori, baroneasa îl însoțea, înfășurată într-o mantie albastră și lungă și-i urmărea chipul uluit de măiestria arhitecților. Beau își dădu astfel seama că palatul, cu toate ornamentele sale după moda vremii, încă păstra din elementele unei cetăți de apărare care existase pesemne în acel loc cu mult înainte ca baronul să îl fi luat în stăpânire. Deși se renunțase la zidurile împrejmuitoare, încă mai puteau fi văzute meterezele și barbacanele zimțate, deasupra cărora se ridicau foișoare deschise și cupole ținute pe umeri de atlași și decorate cu brâie de ambră înnegrită, turnurile cu console franjurate și donjonul cu garguie și statui de nimfe, de satiri și de incubi. Între bolte, metope și basoreliefuri înfățișau scene din basme și legende cavalerești. Contraforții negri izbucneau din zidurile scorojite, precum coastele unui animal uriaș, răpus cândva de vreun trăsnet zeiesc. În spatele castelului, se întindeau grădinile cândva luxuriante, cu copaci uriași contorsionați în posturi nefirești, amenințătoare, dureroase, arcade cu înflorituri de piatră și statui colosale sugrumate de șiraguri de mărăcini cu spini cât pumnalele.

Când nu era însoțit de baroneasă, Beau era urmat de un automaton care mergea agale în spatele său, cu mișcări sacadate, oprindu-se odată cu el, privind împreună în sus către turnurile semețe care, în zilele mohorâte, se pierdeau printre nori, așteptându-l, călăuzindu-l și arătându-i cu un deget ruginit către cerul negru atunci când se făcea deja târziu și băiatul trebuia să se întoarcă în siguranța odăii sale.

Văzându-l cum se minuna privind servitorii, stăpâna castelului îi povesti într-o zi despre tatăl ei. Fusese un om crud și distrugător, care-și ceruse adeseori dreptul la prima noapte cu proaspetele neveste ale țăranilor de pe moșie și care-și nu-și folosise biciușca doar pentru cai. Avusese însă o minte sclipitoare și un mare har în a transpune în viața reală năstrușniciile închipuirilor sale. Ascultând povețele baronului Von Kempelen, ale cărui invenții năuciseră întreaga Europă Apuseană, înflăcărat de opiu și de absint, stăpânul moșiei construise automatonii pentru a-l sluji în toate aspectele vieții la castel, fonograful din sala de mese, orga mecanică din sala de bal și mașinile de gătit din bucătării.

— Dacă nu ar fi fost ei, servitorii mei credincioși, nu știu ce s-ar fi ales de mine în toți anii de când sunt închisă aici, grăi baroneasa îngândurată.

— Însă de ce rămâneți închisă aici, prizonieră în propriul castel? îndrăzni Beau, înghițind în sec. Nu sunteți stăpâna moșiei? Nu aveți, oare, o avere care să vă permită să călătoriți oriunde?

— Oh, sunt legată de acest loc într-un fel pe care nu l-ai putea înțelege. Sigur ai auzit poveștile.

— Ce povești? ridică din umeri flăcăul.

— Ești gentil. Stai să văd dacă-mi amintesc bine vorbele care mi-au ajuns la urechi. Trăia cândva într-un castel o copilă crudă și disprețuită de toți. Inimă-Albastră o numeau supușii când vorbeau despre ea pe ascuns. Multă suferință a adus până când un vraci a pedepsit-o. Bătrânul vrăjitor a sortit-o ca atunci când întunericul se pogora asupra ei, baroneasa să se arate pe dinafară așa cum era pe dinăuntru. Îngroziți, sătenii din Langogne au închis-o în castelul ei şi au pus foc la rădăcina zidurilor. Au crezut că totul se terminase atunci, însă s-au înșelat. Vraciul a apărut din nou la castel și i-a cerut fetei să oprească nelegiuirile. Deși a refuzat să ridice blestemul, vrăjitorul i-a dăruit șansa la izbăvire, sub chipul unei flori-de-întuneric, albastră ca inima ei…

— Dar este absurd, se încruntă Beau. Prostimea vorbește multe, însă…

— Prostimea are dreptate. Aș vrea să spun că eu sunt doar victima născocirilor, însă n-ar fi adevărat.

— Și bestia despre care…

— Bestia sunt eu. După miezul nopții, mă preschimb într-o fiară ca în cele mai negre coșmaruri. Colții îmi ies din gură, ghearele îmi cresc ca secerile și corpul meu se acoperă de blană aspră. Atunci pierd orice este omenesc în mine și jindul după sânge mă împinge la cele mai cumplite fapte.

— Chiar și dacă ar fi așa, trebuie să existe un leac, bâigui flăcăul înfiorat.

— Există, însă nu am găsit om care să mi-l poată oferi.

— Voi fi eu acel om, spuse Beau îmbărbătându-se.

— Nu știi ce vorbești, nimeni nu m-ar putea iubi, se întristă ea.

— Nici nu trebuie să te iubesc. Trebuie să te vindec.

— Nu sufăr de o boală. Sunt blestemată, iar blestemele nu pot fi tămăduite de medici, măcar de ai fi tu unul.

— Oi fi trăit eu toți anii mei puțini cu capul în lumea basmelor, însă știu că nu există blesteme. Voi avea nevoie de cărți. După ele tânjesc cel mai mult, iar într-însele se găsește leacul. Orice leac poate fi aflat, doar să dai peste cartea potrivită, se înflăcără Beau.

— Urmează-mă, spuse stăpâna castelului după câteva clipe de tăcere, mărind ochii și ridicându-se de la masă.

Străbătură castelul pe coridoarele largi, pe lângă uriașul orologiu care cânta dogit la miezul nopții, pe lângă bucătăriile pline de aburul mașinilor de gătit, pe sub privirea baronilor din tablouri și a automatonilor care făceau de strajă, până ajunseră într-o aripă întunecoasă, cu aerul încărcat de praf. Baroneasa descuie o ușă înaltă cu o uriașă cheie aurită și-i făcu loc flăcăului să intre. Nu se distingea nimic prin beznă. Apoi, stăpâna dădu la o parte perdelele, lăsând lumina să pătrundă înăuntru. Beau fu aproape să înnebunească de bucurie când văzu că pereții erau acoperiți de rafturi de cărți, de la podea până la tavanul înalt. O scară mobilă l-ar fi purtat până sus și de-a lungul bibliotecii. Trebuie că erau acolo zeci de mii de volume, din toate domeniile și în toate limbile. Era un miracol cum scăpaseră de focul năpăstuitor. În fața ferestrelor, având în dreapta un vitraliu înfățișând scena Creării lui Adam, se găseau un birou din lemn de cireș și un chaise longue pentru citit, decorat în stil rococo.

— Poți să vii aici oricând vrei. De fapt, poți merge oriunde în castel câtă vreme nu este trecut de miezul nopții. Oriunde, doar să nu urci niciodată în turnul de mijloc.

— De ce? fu curios Beau. Ce se găsește acolo?

— Nu ești binevenit acolo! se zborși stăpâna castelului și ieși furioasă.

 

***

 

În zilele care urmară, Beau nu mai ieși din bibliotecă. Până și masa o luă acolo, cu mare băgare de seamă, să nu murdărească vreo carte. Găsi carnetele baronului, cu însemnări și schițele uimitoarelor sale mașinării, însă se abținu până și să răsfoiască măcar operele pe care și le dorise atât de mult și pe care tătâne-său nu i le putuse aduce, cărți de Shakespeare, Cervantes, Malory, Pierre de Saint-Cloud, Adam de la Halle, Cartea lui Fermoy sau Beowulf. Căută doar tomurile de medicină, tratatele despre bolile trupului și ale sufletului și studiile savanților de odinioară în încercarea de a găsi, după cum făgăduise, un leac. Citea până târziu, pierzând șirul orelor și în a treia noapte, nu-și dădu seama că miezul nopții se apropia.

Părăsi biblioteca doar după ce auzi orologiul din aulă, grăbindu-se să ajungă în siguranța camerei sale, însă, găsindu-se în capul scărilor care urcau spre turnul de mijloc, simți un parfum cum nu mai întâlnise până atunci. Era un miros suav și totuși puternic, ca de trandafir îmbibat în eter. Nu-i putu rezista și-l urmă, îmbătat, în susul lungului șir de trepte. Se strecură pe lângă o ușă întredeschisă, însă, după doar câțiva pași, încremeni. În fața sa, în penumbră, stătea un fel de lup uriaș ridicat pe două picioare, cu colții dezveliți, gata să atace. Spre mirarea flăcăului, fiara rămase țintuită locului și astfel, după câteva clipe de groază, Beau găsi curajul de a înainta. Ajuns lângă bestie, văzu că nu era nimic altceva decât un animal împăiat, un fel de lup monstruos sau poate dovada că vârcolacii existau cu adevărat, nu doar în închipuirile prostimii.

Un zgomot îl făcu să tresară. Abia atunci băgă de seamă că se mai găsea cineva în încăpere. În întunericul brăzdat doar de o dâră de lumină difuză venită de la o torță de pe coridor, aplecată deasupra unei mese sculptate în fildeș de mamut, se afla baroneasa, îmbrăcată într-o rochie albă cu malacov și cu voalul tras peste chip. Suspina. Beau încercă să înainteze fără zgomot. Se ascunse în spatele unei coloane năpădite de trandafiri uscați și-și întinse gâtul după colț, ridicându-se pe vârfuri pentru a vedea mai bine. Între mâinile baronesei, dintr-un ghiveci obișnuit, din lut, se înălța o floare cu petale întunecate. Baroneasa își ridică deodată capul și începu să adulmece zgomotos.

Își dădu jos vălul și se întoarse spre brusc spre locul în care Beau se ascundea. Chipul îi era schimonosit de furie. Ochii îi scăpărau. Scăpă un țipăt sălbatic, atât de ascuțit, încât oglinzile de pe coridor se crăpară și se năpusti asupra flăcăului. Îngrozit la vederea femeii care se apropia de el în patru labe, făcând salturi lungi, băiatul fugi și nu se mai opri până nu ajunse în camera sa, pe care o încuie cu toate cele trei zăvoare. Stăpâna castelului se îmbrânci în ușă de câteva ori și, văzând cu nu era cale să pătrundă înăuntru, scoase un răget înfiorător și se îndepărtă.

De cum se iviră zorii, Beau fugi către bibliotecă. Pe unul dintre coridoare găsi o căprioară sfârtecată, într-o baltă de sânge. Trase adânc aer în piept și trecu pe lângă ea, mai hotărât ca niciodată să pună capăt așa-zisului blestem.

Se cufundă în studiu, refuzând până și mâncarea adusă de automatoni. Găsi numeroase cărți care i-ar fi putut deveni folositoare, Dysphoria lui Robert Swift și Lycanthropie a lui Hippolyte Saint-Hilaire, Cartea vindecării a lui Avicenna, Otherkin a lui Irving Pemberton, Les Trois Frères de Jean Fragonard și nu în ultimul rând, Cheia Sfântului Hubert, scrisă de călugărul iezuit Eustace din Cluny. Citind, nu doar că își întări convingerea că baroneasa suferea din cauza unei condiții medicale neobișnuite, ci și începu să întocmească o listă tot mai lungă de remedii, unele năstrușnice, altele cât se poate de credibile. Parcurgând cartea lui Saint-Hilaire, dădu peste o ilustrație înfățișând o plantă și își dădu astfel seama că stăpâna castelului ținea în turn o banală floare de omag albastru, despre care se credea că ar fi putut tămădui licantropia. Mulțumit, o căută pe baroneasă, însă aceasta nu era de găsit nicăieri.

Dădu peste ea abia noaptea, când, îmbărbătat de descoperirile sale, se perinda prin castel, hotărât s-o înfrunte. Cu toată dârzenia sa, văzând-o, fiori reci îl trecură. Baroneasa își sfâșia hainele și se tăvălea pe jos, răcnea cu spume la gură, scuipa și se zgâria pe burtă și pe sâni, amintindu-i flăcăului de exorcizările pe care le văzuse în zilele de duminică la biserica din sat. Femeia țâșni deodată în patru labe și sări de pe pervazul unei ferestre pe acoperișul înclinat de pe care soarele din zilele trecute topise zăpada. Baroneasa urcă, dislocând țiglele alunecoase și, când ajunse pe culme, sprijinindu-se de turn, în lumina lunii, scoase un urlet jalnic. Era goală, aburi îi ieșeau pe gură și trupul începea să i se învinețească din cauza frigului. Deși era îngrozit și tulburat peste măsură, flăcăului i se făcu milă de ea. O strigă, cu toate că nici măcar nu-i cunoștea numele, însă nu fu chip s-o facă să vină. Scotoci prin castel după o mantie pentru a i-o arunca, poate, poate s-ar fi înfășurat în ea cât să nu înghețe și, când se întoarse, o văzu stând în rând cu garguii de pe cornișă, sprijinită pe palme și cu sânii împinși în față, ca un sfinx grecesc. Lăsă mantaua pe pervaz și plecă spre camera sa.

Dimineață, o găsi zgribulită într-un cotlon, cu mâinile și picioarele sângerânde. O luă în brațe și, cum nu știa care-i era odaia, o purtă până în camera lui, unde o așeză pe pat, îi spălă rănile, o înfășură în manta și o acoperi cu o pătură de lână.

Când se trezi, baroneasa țipă și sări din pat furioasă. Îl pironi cu ochii ei mari și albaștri și nasul i se încreți.

— Sunt pe cale să găsesc un leac, încercă s-o domolească Beau. Simt că sunt aproape. Încă nu am apucat să parcurg toate cărțile, însă îți promit că nu voi face altceva până voi reuși.

— Prostii! Iar vorbești prostii. Ce caut aici? Cum ai îndrăznit?

— Te-am găsit dimineață adormită pe unul dintre coridoare. Era frig și sângerai, așa că te-am adus aici.

— Mai bine mă lăsai acolo, se zborși ea. Să nu mai cutezi să mă atingi vreodată.

— Nu voiam decât să ajut. Nu îți amintești nimic din noaptea trecută?

— Nu, niciodată nu-mi amintesc nimic. Oamenii din vale spuneau că eu le omoram semenii și animalele, iar eu nici nu știu dacă era adevărat sau nu. Fie i-am omorât eu, fie blestemații ăia de lupi, n-am de unde afla. Vezi tu, când mă preschimb, nu mai sunt eu. Îmi cresc colți și gheare și…

— Nu este adevărat, spuse blând Beau. Este totul aici, încercă să-i atingă fruntea cu un deget, însă baroneasa se trase deoparte.

— Ba este adevărat! mă preschimb într-o bestie hidoasă. Îmi cresc colți și gheare și…

— Nu este adevărat! Te-am văzut! Ești la fel de frumoasă ca acum! strigă flăcăul.

Ea zâmbi trist, privindu-l cu ochi mari. Întinse mâna însângerată și-i mângâie obrazul.

— Nu te-am întrebat niciodată care ți-e numele, grăi Beau, după un moment de tăcere în care simțise cum obrajii i se aprindeau.

— Margaux, răspunse stăpâna castelului.

— Eu sunt Beau, făcu flăcăul ducându-și mâna la piept.

— Ești frumos, într-adevăr, râse ea. Beau roși.

— Margaux, își adună el glasul, trebuie să te părăsesc. Încă mai sunt multe cărți de citit. Însă nu te teme, nimeni nu este mai bun ca mine la citit.

 

***

 

Cum nu isprăvise cu lecturile până la miezul nopții, Beau se zăvorâse în bibliotecă. Acolo era când auzi un zgomot, o bușitură răsunând printre ziduri. Nu-l luă în seamă. În fața lui, mâzgălit pe un teanc de hârtii, s-ar fi putut găsi leacul. Avea însă nevoie de un medic sau măcar de un apotecar. Poate să-i fi cerut lui Margaux să-l lase să plece spre cel mai apropiat oraș, sub jurământul că avea să se întoarcă. Hotărî să-i spună planul său la prima oră a dimineții. Zgomotul se auzi din nou, apoi încă o dată și încă o dată. Deveni limpede că cineva sau ceva izbea în porți. „Tata”, se gândi flăcăul. „A venit să mă salveze.”

Nu era însă bătrânul Laffitte. Acesta se găsea închis în furgonul ospiciului. Medicul din Montpellier sosise în sat cu o zi în urmă, îl ascultase pe De Mornay, întinsese mâna, primise și apoi anunțase că o investigație medicală trebuia să aibă loc și că un diagnostic avea să fie pus și astfel să se stabilească dacă starea negustorul i-ar fi îngăduit să rămână sau nu în libertate. Vânătorul se gândise îndelung. Dacă acel castel de care vorbea Laffitte era adevărat? Nu i-ar fi stricat să aibă un castel. Cu așa o proprietate și cu averea strânsă într-o viață de negustor, ar fi putut să-și cumpere un titlu nobiliar de nu s-ar mai fi aflat om în tot Sudul care să nu-și dea jos pălăria în fața lui, iar dacă ar fi existat într-adevăr o bestie, aceasta ar fi făcut cinste peretelui său cu trofee. Astfel, lucrurile începură să se așeze către împlinirea scopurilor sale. Un om jurase că-l văzuse pe Laffitte la marginea satului, coborând dintr-o trăsură fără cai, urme de lup uriaș apăruseră pe ulițe și un cadavru fusese găsit în pădure, cumplit sfârtecat. În așteptarea unui jandarm care să cerceteze leșul, sătenii îl interogaseră ei înșiși pe Laffitte, însă nu reușiseră să scoată nimic de la el. Bătrânul parcă muțise.

Era limpede, spunea De Mornay după ce convocase o adunare la cârciuma lui Aldéric, că îi păștea o mare primejdie, însă el nu se temea și avea să-i conducă spre lumină. Se căzni să încapă în vechea uniformă de ostaș, cu vestă albă și haină albastră cu guler roșu, își puse pe cap un bicorn și, încălecând pe un armăsar negru, urmat de preotul satului pe o catârcă împovărată de icoane și de ploști cu apă sfințită, porni spre pădure în fruntea unei gloate înfuriate, înarmate cu topoare, furci și muschete, precedat de câinii săi de vânătoare, vreo zece copoi Talbot, câștigați la zaruri. De la ferestrele caselor, femeile îi salutau cu batiste albe și copiii plângeau neștiind dacă aveau să-și mai vadă vreodată tații și unchii.

Folosind un buștean pe post de berbec, sătenii reușiră să spargă ușa castelului și năvăliră înăuntru. Unii, mai temători, rămăseseră laolaltă și înaintau cu pași mărunți pe coridor, alții, mai lacomi, se împrăștiară pretutindeni și, văzând bogățiile pe care le aveau la îndemână, se dedară prădăciunii. Nici unii, nici alții nu apucară să ajungă prea departe, căci o oaste de automatoni le ieși în cale. O încleștare crâncenă se porni și mulți căzură de ambele părți. Oamenii piereau sub lovituri grele ca de baros sau împunși de săbiile smulse de pe panopliile de pe pereți și din sala armelor, pe când automatonii, nefiind construiți pentru luptă, cedau sub izbiturile de topor sau erau făcuți bucăți de focurile de muschetă.

Un țipăt prelung se auzi din străfundurile castelului și, pentru câteva clipe, toți încremeniră. Apoi câinii fugiră schelălăind. Baroneasa, cu câteva fâșii dintr-o rochie albă încă atârnându-i pe trup, apăru în capătul treptelor. Vântul năprasnic iscat afară deschise ferestrele și torțele se stinseră. În întunericul îndulcit doar de lumina palidă a lunii, doar ochii baronesei se vedeau scăpărând. Preotul își făcu semnul crucii și, rostind o rugăciune, începu să arunce în toate părțile cu apă sfințită. Nimeni nu știu ce să facă, până când stăpâna castelului sări pe unul dintre săteni, zgâriindu-l pe față și mușcându-l de gât. Atunci, De Mornay ținti și trase.

Plumbii sfârtecară umărul baronesei, făcând-o să scoată un strigăt jalnic. Speriată, ca o sălbăticiune care se vedea încolțită, sări pe fereastră și începu să se cațăre pe acoperiș. Noaptea era cețoasă, așa că se putu face repede nevăzută. De Mornay începu să tragă în garguii de pe cornișe, de fiecare dată sperând că vreuna dintre siluetele neclintite ar fi fost prada sa. Calcarul se sfărâmă cu zgomot, împrăștiind praf alb în ceața deasă.

— Am leacul! apăru deodată Beau, vânturând deasupra capului teancul de hârtii, ca o năframă de pace. Opriți-vă! Am leacul!

Nimeni nu vru să-l audă. De Mornay, înnebunit de fiorul vânătorii, se săltă peste marginea ferestrei, însă, când își lăsă jos picioarele, alunecă pe țiglele ude și se prăvăli în gol, zdrobindu-se de pavajul curții.

Rămași fără conducător și speriați de preotul care o luase la goană strigând că intraseră într-un loc nesfânt și că însuși sufletul le era în primejdie, țăranii fugiră, mulți lăsând în urmă ce reușiseră să smulgă de pe pereți.

Beau sări peste marginea ferestrei și, ținându-se pe lângă perete, apucându-se de garguie și de nimfele de piatră, izbuti să ajungă pe culmea acoperișului. De partea cealaltă, prăbușită pe o cornișă, zăcea Margaux. Aceasta scoase un șuierat când îl văzu și, nereușind să se ridice, începu să se târască, mârâind. Flăcăul, spunându-i vorbe liniștitoare, reuși să se apropie. De sub o fâșie de voal, baronesei i se vedea osul sfărâmat al umărului din care ieșeau aburi, iar corpul îi era acoperit de sânge. Margaux renunță deodată să se mai zbată și-l lăsă pe Beau s-o ia în brațe. Îl privi cu ochi mari și albaștri și pentru o clipă, înainte să-și dea duhul, păru că zâmbește.

Beau reuși să o ducă înapoi în castel și, înconjurat de automatonii neputincioși, o așeză pe patul său. Se gândi că altfel ar fi stat lucrurile dacă ar mai fi avut măcar puțin timp cât să plămădească un leac. Privind trupul gol, palid și însângerat, se întrebă ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi ajuns s-o iubească și dacă ar fi existat într-adevăr o vrajă care să fie ruptă, dacă ar fi fost cu putință să fie iertată pe pământ și în ceruri pentru cumplitele-i fapte sau poate moartea era, de fapt, singurul remediu.

Automatonii săpară o groapă în pământul tare și o culcară într-însa. Pe piept, îi puseră tulpina de omag albastru, ale cărei ultime flori căzuseră. O ploaie iute se porni. Flăcăul închise poarta castelului, lăsând automatonii tăcuți, neclintiți și cu rostul pierdut, sub stropii grei căzând pe tinicheaua lor ruginită și porni spre sat.

Nimeni nu-i mai văzu de atunci până într-o zi când…

 

* „Inimă-albastră” este, evident, o repovestire cu roluri inversate, încadrată istoric și geografic, a celebrului basm „Frumoasa şi Bestia”. Totodată, se vrea a fi un omagiu adus povestitorilor Gabrielle-Suzanne Barbot de Villeneuve şi Serghei Aksakov, precum și scenaristei Linda Woolverton (n.a.).