Zilele au trecut şi casa aceea însorită s‑a întunecat încetul cu încetul şi frigul s‑a strecurat înăuntru, îngheţând în calea sa tot ce era viu, asemenea unui obraz din care se scurge sângele până ce paloarea morţii pune stăpânire pentru totdeauna pe chipul vieţii fericite de odinioară şi tot ce rămâne în urmă e un rictus împietrit în tăcere pe faţa putrezită a unui lepros.
Locuiam doar noi doi în acel palat părăsit şi clipele petrecute alături de tatăl meu se risipeau din ce în ce mai uşor. Simţeam cumva că îl pierd şi pe el şi o disperare firavă de copil mă învăluia ca prin ceaţă. Uneori venea la mine în cameră şi îmi citea dintr‑o carte, ignorându‑mi cu desăvârşire vârsta, ca şi cum încerca să se întoarcă în trecut, să se agaţe de acele clipe ca de un ultim suport al sănătăţii lui mentale, degradată în mod evident în ultimele luni. De multe ori se oprea din citit în mijlocul unei fraze şi rămânea privind în gol. Mă uitam în ochii lui şi nu puteam percepe decât umbre întunecate, pierdute în mijlocul unei mări de suflete moarte. Alteori se uita fix la mine şi în privirea lui se ascundea altcineva, întrevedeam vag o imagine hâdă ce mă urmărea lacomă din spatele unei perdele întunecate, o umbră sinistră a celui ce fusese tatăl meu. Mă privea şi toată adoraţia din ochii lui, toată iubirea blajină pe care i‑o citeam cândva în privire părea pierdută în altă lume.
Într‑o noapte m‑am trezit brusc şi inima îmi bubuia în piept, transpiraţia îmi uda rece spatele şi nu ştiam unde sunt. Apoi am auzit o bufnitură de undeva de la parter şi trupul mi‑a fost străbătut de un fior. M‑am dat jos din pat şi am coborât încet scările de lemn, strângând balustrada rece, bâjbâind prin întuneric cu urechile ciulite, gata să surprind cel mai mic zgomot, un copil speriat în mijlocul unei uriaşe case din piatră. M‑am îndreptat cu paşi şovăielnici spre raza palidă ce se strecura pe sub uşa salonului principal, o încăpere somptuoasă în care părinţii mei dădeau serate pe vremuri, dopurile de şampanie pocneau vesel şi oaspeţii dansau sub candelabrele aprinse. Am împins uşor uşa şi am intrat. Undeva, într‑un colţ îndepărtat, l‑am zărit pe tatăl meu prăbuşit într‑un fotoliu, cu palmele desfăcute acoperindu‑i figura. Părea că plânge. O lampă cu picior arunca o lumină chioară asupra lui şi mi‑am mijit ochii încercând să îl văd mai bine. Nu părea să mă fi auzit, căci rămăsese în aceeaşi postură încremenită. Am înaintat câţiva paşi şi apoi am înţepenit dintr‑odată. În penumbră, tatăl meu îşi coborâse braţele şi se uita spre mine. Pentru o clipă, pot să jur, am surprins o sclipire drăcească jucându‑i în ochi. Fără să gândesc m‑am tras în spatele unui fotoliu acoperit cu un linţoliu alb. S‑a ridicat şi s‑a îndreptat alene spre fereastră. A rămas nemişcat câteva clipe privind afară, urmărind ceva ce eu nu puteam vedea. Brusc, s‑a întors şi s‑a năpustit cu capul înainte spre peretele din faţa lui. Un pocnet a răsunat sec şi tatăl meu s‑a dat în spate, clătinându‑se pe picioare. Apoi s‑a răsucit şi trupul i‑a alunecat moale în fotoliu. Privea în gol, în timp ce un firicel roşu îi cobora din mijlocul frunţii, unduindu‑se pe lângă ochiul drept şi pătându‑i buzele. Îşi linse propriul sânge şi mormăi ceva, după care îşi acoperi iar fața cu palmele. M‑am ridicat cât de încet am putut, m‑am strecurat afară din cameră şi m‑am întors în patul meu. În mijlocul nopţii am plâns amarnic şi mi‑am jurat că nu‑l voi lăsa pe tatăl meu în ghearele nebuniei. Planul meu era simplu. Aveam să îi ofer toată iubirea de care avea nevoie.
Despre romanul „Diavolii Fragili”, în recent publicat la editura Pandora M
„Câteodată mă gândesc că între viaţă şi literatură mai există o lume, o lume care uneori trăieşte şi umblă între cele două, dar care alteori le cuprinde şi le consumă. Am dorit să scriu despre această lume şi am făcut-o, dar a trebuit, fireşte, să plătesc un preţ. Diavoli fragili este o carte care m-a consumat. Un monstru. Luni de zile după ce am terminat-o nu am mai putut scrie altceva decât o povestire şi câteva poeme. Privesc în urmă, recitesc anumite pagini şi simt că ceva străin de mine se ascunde printre cuvinte. E o senzaţie stranie, dar nu neplăcută. Sunt mândru de acest roman, cred că este cel mai bun al meu de până acum, dar îmi este şi teamă de el, pentru că am senzaţia distinctă că nu îl cunosc pe de-a-ntregul. Încetul cu încetul simt că mă liniştesc şi în curând voi porni la drum alături de un nou roman şi gândul acesta mă entuziasmează, dar mai simt cumva că o parte din mine nu va mai pleca niciodată din lumea Diavolilor. Nu este un gând care să mă întristeze, nici nu mă bucură în vreun fel, pur şi simplu aşa s-a întâmplat.”
Radu Găvan
