REPREZENTĂRI DAIMONOLOGICE – DRAGONUL
SAU
– BALAURUL ÎN MITOLOGIA POPULARĂ –
STUDIU DE CAZ ȘI NOTE DE TEREN
Reprezentările daimonologice din mitologia românească fac referire la toate credințele cu caracter fantastic care se manifestă în cadrul cultural al unei comunității.
Prezenta lucrare își propune a fi o analiză aprofundată a gândirii mitico-magice, deoarece acesteia îi sunt cunoscute elementele fantastice ale lumii mitice care o sprijină în acest sens. Omul se ghidează după această gândire mitico-fantastică unde codul comportamental, cunoscut de toți, ordonează relațiile interumane. Criteriile magice ordonează și relațiile omului cu natura. În sens mitic, atât natura, cât și timpul au calități diferite de la un moment la altul. Există momente și zone care sunt deosebit de favorabile pentru anumite acțiuni și care le asigură succesul, dar există și alte perioade și locații care îngreunează o acțiune sau o fac imposibilă.
Această latură a magicului va fi studiată prin prisma unui personaj mitologic mai puțin cunoscut: dragonul. Aici distingem trei tipuri principale: dragonul „de uscat” (cu rol adjuvant și apotropaic) care fabrică „pietre scumpe”, dragonul „de văzduh” (cunoscut și sub denumirile de zmeu, asociat în principal cu fenomenele meteorologice, și zburător, închipuit ca un spirit rău, care chinuiește noaptea, în somn, fetele nemăritate, prin vise erotice și dorință sexuală) și dragonul „de apă” (cunoscut și sub numele de balaur) care trăiește exclusiv în lacuri. Cel mai reprezentativ „balaur de apă” este cel ucis de Sfântul Gheorghe.
Pentru a configura o imagine complexă și de actualitate, lucrarea de față va conține și analiza unui corpus de texte culese din zona Borșa, Maramureș, pentru a ilustra cât mai elocvent modul de perpetuare a caracteristicilor acestui personaj ambivalent al mitologiei românești…”
Carmen Maxim se opri din tastat când autobuzul ajunse în stația din centrul orașului. Își ridică ochii de pe ecranul laptopului ținut pe genunchi și privi pe geam. Priveliștea nu prea aducea cu ce își imaginase la plecare. Credea că Borșa arată mai mult ca o comună, destul de prăfuită și lipsită de agitație. În schimb, înaintea ei se înfățișa o clădire de sticlă, modernă, construită pe două nivele. La parter, un magazin de bijuterii, iar pe colț unul de fructe și legume. La etaj părea să fie o librărie spațioasă.
Salvând fișierul text care conținea lucrarea de sfârșit de semestru, închise laptopul și îl băgă cu grijă în rucsacul așezat la picioare. Cu un căscat prelung, își ridică mâinile deasupra capului și se întinse detensionându-și mușchii. Întoarse capul spre geam privind dincolo de stație, spre intersecție, și ochii i se opriră pe frumusețea muntelui ce se ridica maiestuos deasupra clădirilor. Era cu adevărat un peisaj magnific. Crestele erau acoperite aproape în totalitate de zăpadă, în ciuda faptului că aveau parte de un mai foarte călduros.
— Avem mult până la pensiune? Îl întrebă ea pe șoferul care tocmai se așeza înapoi la volan, apăsând butonul de închidere a ușilor.
— De care pensiune spui dumneata? Aia din Rotundu sau aia din Baia-Borșa?
— Ăăă… nu știu sigur, Floare de mină se numește.
— Aia e în Rotundu. Nu mai e mult, cam în zece minute ajungem. N-ai mai fost pe aici, așa-i? o întrebă bărbatul curios din fire.
— E prima dată, răspunse fata politicos.
— No, nu-i bai, lasă că-ți spui eu când trebuie să cobori, te las lângă pensiune. Ai bagaje să te ajut cu ele?
— Nu, doar rucsacul.
Restul drumului îl petrecu în liniște, privind șirul de case. Când se apropie de destinație, șoferul o atenționă să se pregătească și îi dădu ultimele indicații:
— Te duci pe ulița asta tăt înainte și la capătu’ ei e pensiunea. Scrie mare firma la intrare, n-ai cum să n-o nimărești.
— Mulțumesc, spuse ea recunoscătoare, aranjându-și rucsacul în spate.
După aproximativ trei sute de metri de mers pe jos, tânăra ajunse în locul dorit. Încercă să deschidă poarta de lemn, dar aceasta era încuiată. Găsi butonul unei sonerii și îl apăsă, așteptând nerăbdătoare să apară cineva dinăuntru. Făcuse patru ore din Cluj până aici, iar șoseaua cu serpentine o cam amețise. Cu toate acestea, fructificase timpul la maxim lucrând la analiza subiectelor culese până atunci. Deocamdată i-ar fi prins bine un pat moale, cu așternuturi răcoroase și un somn înviorător. De mâine avea tot timpul să caute pe teren informații despre dragoni și alte ființe mitologice din folclorul autentic.
Fiind o studentă cu mare aplecare spre studiul colateral, căutase și materiale despre locul în care urma să își facă cercetările. Într-o descriere din anul 1941 orașul era pomenit ca fiind una dintre cele mai lungi așezări din țară. Privind în jur, la munții care dădeau roată depresiunii ca un adevărat zid natural de cetate, simți că ajunsese într-o zonă unică. Avea șanse mari să culeagă un material bun, încă nealterat de tehnologia civilizației moderne. Abia aștepta să întâlnească și localnicii.
Scârțâitul balamalelor o făcu să tresară și își mută atenția asupra porții. O femeie în etate, cu o năframă roșie înnodată sub bărbie, o privea iscoditor.
— Sărut-mâna! Carmen Maxim mă numesc, m-a trimis domn’ profesor Ardevan…, se prezintă ea, iar femeia o întrerupse cu o fluturare de mână.
— Dumneata ești fătuca pă care o zâs c-o trimite la noi?
— Da, eu sunt, îi răspunse fata cu un zâmbet fericit pe chip.
— Vai de bătrânețile mele, uitasem că vii, d-aia era poarta încuiată. No, hai de poftește înăuntru!
Aleea ce ducea la intrarea în pensiune era străjuită de flori multicolore, de toate formele și națiile. Urmând-o pe bătrână, fata își roti privirea prin curte, observând un ciobănesc mioritic ce dormea liniștit la soare. Simțindu-i venind, câinele deschise ochii și, ridicându-se leneș, o fixă tăcut pe musafiră. Intimidată de dimensiunile și privirea acestuia, chiar dacă știa că era un gest prostesc, Carmen îi făcu cu mâna animalului, arătând că are gânduri pașnice.
— Șezi blând, Pufi! îi comandă femeia și ținu să precizeze însoțitoarei. E câinele lu’ Vlad, nepotu’-meu. Lucrează pentru mine la fel de fel de treburi. O să-l cunoști…
— Aham! făcu ea neatentă, căutând să ocolească dulăul cât mai pe departe.
— E cam bătrân săracu’ și mă tem să nu te muște, dacă nu te-o cunoaște, reluă femeia după o scurtă pauză.
— Cine, Vlad? întrebă prostește.
— Cum Vlad? se încruntă cealaltă, întorcând capul în urmă. De Pufi ziceam, să nu te duci de una sângură la el până ce nu te-o prezenta nepotu’-meu.
— Stați liniștită, îmi plac animalele în general, dar mi-e cam frică de câini.
— Păi cum așe?
— M-a mușcat unul odată și de atunci îi admir numai de la distanță.
— Feri Doamne! D-apoi cum de te-o mușcat? L-ai fi zgândărit cumva…
— Ăăă…, probabil, răspunse fata încurcată, neștiind la ce se referea bătrâna cu zgândăritul.
Nu apucă să spună mai multe, că intrară într-un vestibul larg ce ținea loc de recepție. Femeia o luă în primire ca și cum ar fi fost vreo rudă a familiei, nu turistă:
— Eu îs Ilaida, proprietara pensiunii, da’ tătă lumea îmi zâce Tanti Lucica. Așe să mă strâgi și matale când ai nevoie de oareșce, bine, scumpa mea? Fata dădu ascultătoare din cap. Ia zî, mâncat-ai ceva până amu’?
— N-am apucat încă, am plecat…, începu ea să explice, dar femeia o întrerupse iar.
— No, fii bună și hai că ți-o da un blid de mâncare. Că doar nu mi-oi leșina aici de foame.
— Stați liniștită, nu vă deranjați pentru mine, se grăbi Carmen să refuze, dar femeia își văzu de ale ei. Se întorsese deja pe călcâie și îi făcu semn să o urmeze.
Ajungând în bucătăria pensiunii, gazda îi arătă un loc la masa de lemn masiv ce trona lângă ferestrele înalte. Pe o plită veche cu lemne stăteau două oale mari, cu capacele deasupra. Femeia scormoni cu polonicul într-una din ele, turnând apoi ciorba de burtă într-un castron de ceramică. După ce întinse un ștergar alb pe masă și peste el tacâmurile și pâinea de cuptor tăiată felii, așeză bolul aburind ademenitor sub nările tinerei.
— Numa’ o clipă, îi făcu semn să aștepte cotrobăind într-un dulap de unde se întoarse cu două păhărele și o sticlă de pălincă. Musai să bei înainte un păhărel de țuică. Alunecă mâncarea mai degrabă, o îndemnă întinzându-i băutura și luând loc pe scaunul din fața ei.
— Mă iertați, dar nu obișnuiesc să beau tărie, se scuză fata stânjenită de atâta ospitalitate.
Bătrâna nu o luă în seamă ca și cum era fudulă de urechi. Ridică paharul în sus și, neavând încotro, Carmen ciocni și sorbi o gură din lichidul care îi arse gâtul instantaneu. Simțind că i s-a blocat aerul în plămâni, începu să înfulece din ciorbă cu poftă.
— De unde ești de loc? se arătă curioasă gazda, cercetând-o cu interes nedisimulat. Nu pari de prin părțile noastre.
— Din Dobrogea.
— Oho, departe tare. Fain loc, am fost odată acolo cu bărbatu’-meu, Dumnezeu să-l odihnească! Am mâncat atuncea la pește, că nici amu’ nu-mi mai priește. Deh, bătrânețile, te mai supără una, alta…
Fata nu răspunse, hăpăind încântată de gustul minunat al ciorbei.
— Da’ de unde din Dobrogea ești? Din deltă sau de la mare?
— Nici una, nici alta. Dintr-un sat din sudul județului Constanța, Adamclisi îi zice.
— Da? Ș-apoi cum ai ajuns taman aici?
Carmen își înghiți dumicatul, explicând cu entuziasm:
— Păi, de când mă știu mi-a plăcut istoria. La noi e construit un monument faimos de pe vremea romanilor. De fapt, acolo a fost o cetate locuită de familiile veteranilor care au participat la războaiele dacice cu Traian. Toate vestigiile astea m-au atras de mică, așa că am vrut să studiez arheologia. Ulterior m-am răzgândit și am dat la etnologie, în Cluj. Tradițiile noastre din folclor sunt cu mult mai fascinante.
— Tare greu le-o fi la părinții tăi că ești așa departe, rosti femeia cu un oftat.
— Eh, asta e, și mie îmi e dor de ei, dar mă încurajează amândoi să termin facultatea. Poate după aia mă întorc profesoară în sat, nu știu încă ce voi face…
— Frați, surori, ai?
— Nu, sunt singură la părinți. Mama a avut ceva complicații după naștere și n-a mai putut să aibă copii.
— Ș-ai crescut așe, sângură?
— Cam da, ridică ea din umeri.
— Ș-apoi în Cluj tot sângură ești?
— Păi… tot, răspunse fără a înțelege rostul întrebării.
— Adică, n-ai bărbat? Nu ești măritată? insistă bătrâna.
Incomodată puțin de interogatoriul la care era supusă, Carmen zâmbi strâmb. Fusese de destule ori pe teren încât să știe că așa era firea bătrânilor; iscoditori, chiar pisălogi uneori. În același timp învățase și că trebuia să le cânte în strună, realizând un soi de intimitate cu ei, pentru a obține mai lesne informațiile de care avea nevoie. Mulți se fereau să se deschidă în fața străinilor de teamă să nu fie socotiți nebuni și senili. Tanti Lucica nu părea a fi o excepție.
— Nu prea am noroc la băieți, se decise tânăra să răspundă.
— No, lasă-mă, păi cum să n-ai noroc? O coconă așe faină ca tine? Nu cred…
— Sincer vă spun. Probabil că fug de mine, nu știu, încercă ea o glumă.
— Ei drăcie, i-auzi acolo! Da’ câți ani ai?
— Douăzeci împliniți.
— Mulț-nainte, să fii sănătoasă! Da’ să știi că eu tot nu înțeleg cum de n-ai pețâtori, adăugă bătrâna, analizând-o cu o privire suspicioasă.
— Asta e, tanti, dar nu-mi fac griji deocamdată.
În realitate, Carmen Maxim știa că avea o problemă în acest plan. Nu că era urâtă, ori că nu simțea atracție pentru băieți sau ei pentru ea. Crescută și educată într-un mediu religios, habotnic chiar, nu îndrăznea să aibă un contact sexual înainte de o uniune civilă și, implicit, în fața Domnului. Colegele ei se mirau că mai era virgină, deseori tachinând-o în fel și chip. Nu întâlnise până atunci nici un băiat serios care să fi vrut, în afară de sex, și o familie. Însă lucrurile acestea erau prea intime să le dezvăluie, de dragul conversației, unei străine.
— Sărut-mâna pentru masă, spuse ea, căutând să își ascundă gândurile.
— Să-ți fie de bine, replică bătrâna, luând farfuriile de pe masă și ducându-le la chiuvetă unde le spălă grăbită din câteva mișcări. Da’ nu ți-ai terminat pălinca, măi coconă, dă-o pă gât deodată și trage scaunu’ cela mai aproape de șpori, că viu și eu amu’.
Nu prea o încânta ideea să își ardă iar traheea, dar parcă în acel moment îi prindea bine pentru siestă. Duse paharul la gură și procedă întocmai cum fusese îndemnată. În timp ce își schimonosea fața scuturându-se, se întrebă ce putea fi acela „șpori”.
— No, da’ nu șezi jos unde ți-am zâs? întrebă Tanti Lucica, revenind cu o plasă de cărbuni.
Fata se rezumă la a ridica din umeri cu un zâmbet candid așternut pe chip. Femeia clătină din cap și, prinzând de scaunul din lemn masiv, îl aduse lângă plită. Aha, deci asta era! se amuză tânăra ușor amețită, ocupând locul indicat și uitând să se întrebe cu ce folos.
Bătrâna aruncă douăzeci de tăciuni numărați pe ușița de la focar, scormonind în jar cu vătraiul. Mulțumită de rezultat, se întoarse către musafiră:
— Măi fătucă, uite ce zâc eu, că tare dragă mi-ai picat de cum te-am văzut. Feciorii nu se lipesc de tine că poate ai ceva farmece făcute. Ca să fim sigure uite, face baba amu’ un descântec să-ți vină ursâtu’. Și-ți garantez eu că nu mai fuge unu, o să roiască tăți după tine, ai să vezi! încheie ea pe un ton categoric, apucând o lingură de lemn curată pe care și-o înfipse în cingătoarea de la brâu.
Inițial, tânăra o privi cu o expresie amuzată pe chip, știind prea bine care era adevărul cu necazul ei. Dar cercetătorul din ea era în extaz. Avea ocazia să consemneze acest ritual considerat sacru în mentalitatea populară. Așa încât, rămase pe scaun, studiind cu atenție gesturile femeii. Ținea urechile ciulite pentru a distinge bolboroseala bătrânei. În mod ciudat, căldura emanată prin gura sobei nu o deranja, deși vremea de afară îi permitea să stea doar în tricou.
Pe măsura ce Tanti Lucica își murmura incantația răscolind în foc, fata începu totuși să simtă niște furnicături în degete. De la pălincă mi se trage, se gândi ea. O senzație plăcută de moleșeală o cuprinse urcând pe brațe, strecurându-se prin pântece până în genunchi, ca la un moment dat să se simtă învăluită cu totul. O stare euforică îi animă trupul ca și cum ar fi vrut să danseze de una singură – Goală?! – ori să meargă la Pufi să îl smotocească fără teamă – Ce stăpân e ăla de zice Pufi la ditamai ursul? – ori să facă… – Hmm! – sex. Lumina din încăpere căpătă nuanțe halucinogene, iar Carmen conștientiză că poate vedea jocurile de culori din aer. Mijindu-și ochii la cărbunii încinși, i se păru că vede imagini de foc pe suprafața acestora, în vreme ce cuvintele monotone din fundal prindeau contur, devenind din ce în ce mai clare:
„…Laur, balaur,
Cu solzii de aur,
La ursitor s-o duci,
S-o-mpungi, s-o străpungi,
Cu nouă cozi-ntorcătoare,
Cu nouă picioare-mblătoare,
Cu nouă-mpungătoare,
Sufletul să-l chemi:
Prin oraș, fără rușine,
Prin păduri, fără sine,
Pe potecă, la ruine,
S-o chemi la tine,
Prin ușa ferecată,
Cu sânge dărâmată,
Tărâmu’ să-l străbată.”
Când bătrâna termină de rostit descântecul, Carmen Maxim simți o puternică arsură în capul pieptului. Lava de fierbințeală i se strecura pe sub veștminte, intrându-i în carne prin sâni, prin buric, prin feminitate. Avea impresia că hainele îi luaseră foc de la o scânteie scăpată din neatenție. Cu degetele tremurânde, prinse între degete materialul tricoului încercând să îl smulgă de pe ea. Fiecare înghițitură de aer îi alimenta focul din plămâni. Durerea devenea din ce în ce mai acută. Simțea cum se clatină pe scaun, gata să se prăbușească la pământ. Incendiul din interior îi atinse inima, făcând-o să bată nebunește.
Strângând cu putere de picioarele scaunului, se îndoi de mijloc. Un geamăt prelung îi ieși printre buzele mușcate. Durerea se estompă la fel de rapid precum apăruse. Respirând sacadat și lac de sudoare, se prăbuși pe spătar, inhalând avidă aerul din cameră.
— Ia de bea puțină apă să-ți recapeți forțele, rosti tanti Lucica, ajutând-o să soarbă dintr-un pahar.
Tânăra îl apucă în palmele umede și bău însetată până la fund.
— Ce-a fost asta? întrebă gâfâind, bulversată de senzațiile încercate.
— Te-am dezlegat la cununie, îi explică femeia cu un ton serios și sigur. Ori o făcut cineva bozgoane pă tine, ori ai călcat în ceva de ai fost legată. De asta tot fugeau feciorii de tine.
Înainte să întrebe ce mai însemna și „bozgoane”, luciditatea îi reveni, aducând-o cu picioarele pe pământ. A naibii tărie, ce m-a amețit!, își spuse, convinsă de combinația nepotrivită dintre căldura emanată prin gura sobei și alcoolul îngurgitat.
În acel moment, ușa din spate a bucătăriei se deschise și înăuntru intră un tânăr încărcat cu un braț de lemne.
— Măi, flăcău, d-apoi așe multe ai tăiet? i se adresă patroana, cântărindu-l din ochi.
— Las’ că-i bine că-s mai multe, nu mai stau să tai și mâine, că mă duc cu taica la cosă.
— No, adă-le încoace și pune-le sub cenușar.
Carmen nu reuși să distingă mare lucru. Parțial din pricina vederii încă încețoșate, cât și din cauza lemnelor pe care acesta le avea în brațe. Dar când el scăpă de povară și se îndreptă de spate, fata se simți pierdută pentru o clipă. Era un tânăr bine legat, înalt și solid, ca un muntean adevărat. Pe lângă asta, mai era și chipeș. Părul negru îi cădea în șuvițe neglijente pe frunte, iar ochii, de ciocolată topită, o făcură să roșească instantaneu. Mai mult decât atât, nici el nu părea a fi în stare să își desprindă privirea de la ea. Probabil că asta era definiția pentru dragoste la prima vedere.
— Ți-am zâs eu că o să roiască după ce te descânt? rosti bătrâna, chicotind la reacția celor doi.
— Vlad, spuse băiatul întinzând mâna, vizibil jenat și confuz.
— Carmen. Carmen Maxim, adăugă fata, punându-și palma în a lui.
El avea mâini mari, aspre de la muncă, dar calde și primitoare, cu degete lungi și unghii drepte, curate. Pe lângă fiorul de plăcere ce o străbătu imediat, simți puternica senzație de siguranță masculină pe care tânărul o inspira prin întreaga sa atitudine. Se întrebă dacă reacția ei bruscă și nepotrivită se datora păhărelului de țuică, ori descântecului în care nu credea decât ca formă laică de exprimare.
— Ai văzut, măi flăcău, cât e de mândră fătuca de la oraș? ațâță spiritele codoașa bătrână.
— Mătușă…, șopti băiatul vizibil stânjenit.
— Dacă ai noroc poate te-o lua de bărbat, ș-apuc și eu să te văd însurat și la casa ta, nu se lăsă femeia.
— Tu ești studenta de la Cluj care trebuia să sosească? i se adresă el tinerei, cu intenția de a schimba subiectul.
— În carne și oase, încercă ea o glumă la care nu râse nimeni și se apostrofă în gând: Dă-ți singură două palme până nu spui altă tâmpenie!
— Și cu ce ocazie pe la noi, dacă nu sunt indiscret? continuă el, sperând ca mătușa să nu mai intervină cu însurătoarea.
— Am venit să fac o lucrare despre dragonii mitologici. Mă gândeam că poate Tanti Lucica o să-mi spună câteva povești despre ei.
— Apoi, cu bălauri o știu numa’ p-aia cu ăla ce trăiește în fântâna satului și-i omorât de Sfântul Gheorghe. Moș Călbază, care stă sus pă deal, ar știi să-ți spună mai multe.
— Dar laur-balaur din descântec? Care-i povestea lui?
— D-apoi știu eu? Nu știu, fata mea, care-i povestea. Așa-i descântecu’, cu bălaur.
— Ai spus că are solzii de aur…
— Apoi, spus-am multe, da’ nu mai știu. Las’ că om mai vorbi noi, că acuș mă duc să dau de mâncare la porci, se arătă femeia dintr-o dată grăbită. Vlade, arată-i tu camera unde să doarmă, mai adăugă către băiat și ieși cu pași repezi din încăpere.
— Hai să te conduc, spuse acesta imediat ce mătușa lui se făcu nevăzută.
— Mersi, replică fata cu un zâmbet timid, luându-și rucsacul pe umăr.
Câteva minute mai târziu, Carmen se trânti pe pat, sfârșită de oboseală. Abia acum realiza că drumul și pălinca o secătuiseră de puteri. Ar fi vrut să deschidă laptopul și să scrie ce mai aflase între timp, dar nu se simțea capabilă. Își scoase telefonul din buzunarul blugilor și programă alarma pentru ora 6:30. Vlad se oferise să o ducă dis-de-dimineață cu mașina până la Moș Călbază, urmând să vină după ea pe la amiază.
Analizând evenimentele zilei, se declară mulțumită. Lucrurile decurgeau chiar mai bine decât anticipase. Cu un căscat prelung, se cuibări sub plapumă și adormi de cum închise genele.
*
A doua zi, Carmen Maxim se trezi înainte să-i sune alarma. Puse mâna pe telefon și se uită buimacă la ecranul strălucitor: ora 5:45. Căscând prelung, se dădu jos din pat și își târî picioarele până în baie.
Avusese un somn agitat, plin de vise ciudate. Încă mai putea simți în trup o stare de excitație dusă la extrem, provocată de un vis erotic pe care acum nu și-l mai amintea. În schimb, încă mai putea să vadă scenele sângeroase dintr-un alt vis care avea, și parcă nu avea, legătură cu celălalt. O femeie frumoasă, cu părul de aur și ochii de un albastru intens, cerșea îngrozită îndurare, dar primise în schimb chinuri groaznice. Iar sângele ce se scurgea din trupul mutilat se transformase într-un râu al cărui torent furios distrugea totul în cale. Iar în tot amalgamul acesta de senzații euforice și terifiante, un glas repeta obsesiv pe diferite tonalități, de la senzual la ură: „Cisla… frumoasa mea Cisla…”
Scuturându-și capul să alunge tenebrele nopții, Carmen intră sub duș. În scurt timp, creierul i se limpezi, revigorat de puterea binefăcătoare a apei fierbinți. Fără să mai piardă vremea, îmbrăcă o pereche de blugi și un tricou alb. Îndesă în rucsac obiectele necesare pentru munca de teren; un caiet, pixuri, aparatul digital de fotografiat și un mic reportofon. Trase apoi fermoarul și-l fixă pe spate. O scurtă privire în oglindă o convinse să își prindă părul creț, încă umed, în coadă. Ieși din cameră, traversând holul ce dădea spre bucătărie.
Spre bucuria ei, Vlad era deja așezat la masă, cu o cafea aburindă în față.
— Bună dimineața! salută voioasă.
— ‘Neața, îi răspunse și el plăcut surprins. Nu credeam că ești așa de matinală.
— De obicei nu sunt, astăzi e o excepție.
— Entuziasmul sau simțul datoriei?
— Cu siguranță și una, și cealaltă, râse ea. Aș bea și eu o cafea, dacă se poate.
— Desigur, cafetiera e plină, uite-o în dreapta ta! Zahărul este în dulapul de deasupra, primul raft, o îndrumă el, admirându-i posteriorul bombat când aceasta se întoarse cu spatele.
— Mulțumesc.
— N-ai pentru ce. Auzi, dacă tot te-ai trezit mai devreme, te deranjează dacă plecăm mai repede?
— Chiar deloc.
— Bine atunci, ne vedem în curte în 15 minute? Mai am ceva de meșterit la mașină…
— Sigur.
Carmen privea atentă prin geamul portierei. Trebuia să recunoască, de sus, orașul arăta absolut magnific. Vlad conducea tăcut, mânuind volanul cu pricepere. În ciuda drumului abrupt, de munte, fata constată că era chiar mai practicabil decât se așteptase. Își închipuise o călătorie zdruncinată, dar abia dacă simțea denivelările, vehiculul de teren Toyota dovedindu-se perfect echipat pentru un astfel de relief. Gândurile îi escaladau și ele alte culmi ale imaginației.
După ce terminase cafeaua în mai puțin de zece minute, ieșise nerăbdătoare să plece la drum. Vlad, cu un gest galant, îi dăduse mâna, ajutând-o să urce pragul înalt al mașinii. Atingerea, deși inocentă, o excitase dintr-o dată. Reacție cel puțin bizară, având în vedere că nu pățise niciodată așa ceva, cu nici unul dintre băieții cu care mai ieșise la un suc.
Prefăcându-se că urmărește un obiectiv, își mută privirea în stânga, spre șofer. La vederea degetelor lui lungi manevrând volanul, simți un val de fluturi în stomac, iar gura i se uscă subit. Trebuie să scap de starea asta, altfel adio virginitate, își impuse cu un efort de rațiune.
— Și care-i treaba cu Moș Călbază ăsta? spuse.
— Moș Călbază? repetă Vlad și un zâmbet plăcut i se întinse pe buze. E o figură de moșneag, haios nevoie mare. Cred că nici el nu mai știe ce vârstă are.
— Așa de bătrân este?
— Este, da. Există o glumă pe seama lui. Cică moartea îl ține în viață că de fiecare dată când vine să îl ia, Moș Călbază îi spune la bancuri până ce uită de ce a venit și pleacă după alții. Dacă află ăia de la Cartea Recordurilor despre el, sigur îl menționează. Dar cred că certificatul lui de naștere s-a rătăcit în arhiva Primăriei.
— Deci el e cel mai vârstnic de prin locurile ăstea?
— Cam așa ceva. Toți din generația lui sunt morți de mult, continuă să-i explice Vlad, virând pe un drum îngust. Dar își amintește de toată lumea și de toate legendele născute prin Borșa de pe vremea mineritului. A lucrat în mină până s-a închis exploatarea. Umblă vorba că l-ar fi întâlnit și pe Pastorul Băilor.
— Cine-i Pastorul Băilor? întrebă Carmen foarte curioasă, uitând de senzațiile încercate până atunci.
— Toată lumea a auzit de el. E un fel de Michiduță care trăiește în mină și de care toți minerii se tem. Îl auzeau prin galerii, fluierând și ciocănind pereții după aur. Majoritatea care l-au întâlnit, au murit în accidente în subteran, ori au luat-o razna.
Aduce cu spiridușul irlandez, își spuse fata, amintindu-și că studiase personajul la școală.
— Păi și Moș Călbază cum a scăpat dacă s-a întâlnit cu el?
— Asta să-l întrebi pe el, spuse Vlad, ridicând din umeri. L-o fi păcălit cu vreo șotie de-a lui.
— Tu ce crezi? Conțin un sâmbure de adevăr poveștile astea? continuă ea, dornică să afle și părerea generației tinere din regiune.
— Sincer, nu. Trebuie ținut cont că lucrau unde lucrau. În mediul acela închis și lipsit de oxigen, e foarte ușor să delirezi, să ți se pară că auzi și vezi tot felul de năluci.
Fata îl privi admirativ pentru câteva clipe. Un etnograf bun întotdeauna căuta să descopere sâmburele de adevăr ce se ascundea în spatele fantasticul popular. Uneori și acesta se dovedea a fi la fel de supranatural. Vlad, în schimb, era cât se poate de real și părea a fi o persoană educată, cu o exprimare fluentă și plăcută. Și cu un profil seducător… Nas drept, bărbie fermă și buze frumos arcuite… Care parcă abia așteptau să fie sărutate, apăsate, mușcate…
— Am ajuns! anunță tânărul, fără să sesizeze stările prin care trecea ea.
Carmen tresări și scutură din cap înainte să coboare din mașină. Însoțitorul ei o luase înainte să dea mâna cu un moș adus de spate, sprijinit într-un baston lăcuit, ce îi aștepta pe prispa casei.
— Lăudăm pă Iisus! îi salută bătrânul după obiceiul locului.
— În veci, amin! răspunse Vlad, scuturându-i mâna. Iată, ți-am adus o musafiră.
— Daaa?! bătrânul ridică din sprâncenele albe și stufoase a mirare. Apăi, bag seama că musafira-i tare mândră, nimic dă zâs, da’ moșneagul nu mai poate ca-n tinerețe.
Cei doi vizitatori pufniră în râs deodată. Fata înțelese imediat că nu aveai cum să te superi pe Moș Călbază, chiar dacă gluma lui avea conotație sexuală.
— Sărut-mâna, Carmen Maxim mă numesc. Mă bucur să vă cunosc, se prezentă ea, căutând să îl cuprindă într-o îmbrățișare.
— D-apoi și eu mă bucur să te cunosc, domnucă dragă. Sper că nu te-ai supărat pe mine cu ce-am zâs mai devreme…
— Cum aș putea să mă supăr pe dumneata? îi ținu Carmen isonul. Oricum, sunt genul de fată care se mulțumește doar cu amintirile din tinerețea dumitale, așa că e perfect.
— Apăi la alea sunt profesor, se înfoie Moș Călbază.
— No, atunci v-ați înțeles, prinse momentul Vlad. Eu vă las să povestiți. Carmen, ne vedem la amiază.
Fata își înfrână impulsul de a-l lua în brațe ca pe un iubit drag de care urma să se despartă câteva ore. Avu impresia că și el fusese cât pe ce să facă același gest. Așteptă lângă moșneag până ce Toyota făcu manevrele de întoarcere, dispărând la vale, după care acesta îi spuse cu un surâs pe sub mustață:
— No, acuma de-am rămas singuri, poate mă însoțești la grajd că tocmai voiam să mulg vaca. După care ședem colo ni, pă prispă, și-om povesti tăte câte vrei.
— Desigur, cum să nu? se învoi ea bucuroasă.
Carmen își petrecu o jumătate de oră trebăluind cu hărnicie. Faptul că provenea de la sat și era obișnuită cu munca o avantaja. De altfel, acesta era și marele ei secret când mergea pe teren. În loc să se repeadă ca alți colegi cu întrebări și chestionare, ea mai întârzia o zi, două, relaționând cu localnicii pe alte teme. Cel mai de efect erau aceste munci de la care ea nu se dădea în lături, câștigând simpatia sătenilor. Apoi, când simțea că era momentul, aborda cu tact subiectul care o interesa.
Așa făcu și în cazul de față. După ce aduse fân la vacă, greblă grajdul și împrăștie grăunțe la păsări, sosi și timpul ca Moș Călbază să o invite pe prispa casei la un mic dejun cu slană, brânză, pită și o cană de lapte proaspăt muls în loc de pălincă. Discuția de interes veni aproape ca de la sine.
— Nu ți-e greu să stai așa, singur, departe de oraș? întrebă ea, înfulecând de zor.
— Apăi, e greu uneori, dar ce pot să fac? Că jos, în vale, nu mă pot muta cu tăt cu casă.
— Nu sunt sălbăticiuni în pădurile astea? Ceva balauri? zâmbi ea.
— Bag seama că despre asta vrei să povestim. Balauri n-am văzut, dar știu povești despre ei. Că e unul chiar aici, la mină.
— Interesant, făcu ea. Și nu-mi zici și mie despre el? întrebă, dând drumul la reportofonul pe care îl scoase din rucsac.
— Îți zâc dară, cum să nu-ți zâc, că și matali m-ai ajutat cu treaba.
— Eh, n-a fost mare lucru… Deci, cum arată? îl încurajă, nerăbdătoare să înceapă.
— Cine, bălaurul? Apăi de unde Doamne iartă-mă să știu io, că doară nu l-am văzut.
Carmen încercă să nu se înece cu dumicatul. Greu cu Moș Călbază ăsta, gândi ea. Așa că îl luă pe ocolite.
— Dar am auzit că te-ai întâlnit cu Pastorul Băilor, adevărat?.
— Apăi cu aista m-am întâlnit, dară. Trăiește acolo, în mină.
— Și ai apucat să vezi cum arată?
— Am apucat, că odată ce-l vezi, nu-l mai uiți. E așe, ca un omuleț, cu cască pe cap și cară o lampă cu carbid. O țâne mereu în mâna stângă, că în cealaltă are un ciocănel mic, ca și maistru’ de schimb, cu care încearcă după copturi, adică pietre care se desprind din tavan. Merge prin galerie și fluieră, apoi bate cu ciocănelul cela uite așe, de trei ori: poc, poc, poc! Apoi iar fluieră, mai merge un pic și iară bate: cioc, cioc, cioc!
— Și omulețul acesta se transformă în balaur? își dădu Carmen cu presupusul.
— În bălaur? Nu. E o ființă ce se plimbă prin mină și are grijă de aur, da’ unu d-ăla care face numa nenorociri. Uneori se ținea de șotii, când era să ieșim din schimb găseam plasele și hăinile schimbate între noi de ne lua un ceas să le potrivim. Dar cel mai rău era de-l auzeai fluierând prin capătul galeriei. Atunci fugeam care încotro ca potârnichile că mulți mineri or murit din cauza lui, la tătă lumea îi era teamă de el.
— Și totuși, ziceai că balaurul e și el în mină. Ce rol are?
— Păi de bălaur să zâce că ar fi spiritu’ aurului. Se știe de vreo nouă sute de ani de aista.
— De balaur?
— De Pastor. Acum, în toată mina sunt atâtea galerii că zâci că-s ca și străzile într-un oraș. Una pă sub alta, ori să întretaie una cu alta. Da’ mai este o galerie, îi singura care merge aproape doi kilometri numai ea și acolo, întotdeauna, cum înainte nu era lampă electrică, lampa să stângea. Venea câte un vânt puternic dinăuntru de să stângeau lampele, și le zbura și căștile din cap la mineri și să chinuiau cu chibrite să aprindă iară lămpașu. Să temeau să meargă acolo, pă Domnișoara, că știau că acolo pândea Pastorul, ca să-i nenorocească. Numa ingineru’ spunea că acolo trebe mărs, că minereul îi foarte bogat în conținut.
— Domnișoara? își notă Carmen în caiet.
— Da, așe-i zâce la galeria ‘ceia, galeria Domnișoara. Că-i așe, ca o fată mare, neexploatată.
Bătrânul îi făcu din ochi și fata simți cum roșește.
— Pe galeria asta te-ai întâlnit și matale cu Pastorul?
— Pe aista, dară. Într-o duminecă. De multe ori, când nu să lucra dumineca, să auzea în mină cum dracul cela fluiera și mișca vagoane. Un ortac de-al meu m-o rugat să-l însoțesc pă Domnișoara să căutăm o floare de mină pentru mândruța lui. Ne-om dus, om căutat și om găsit una așe frumoasă, din aur. Da’ când o încercat să o coptureze cu ranga din tavan, a venit Pastorul Băilor. Eu am crezut prima dată că îi un șobolan, pe urmă o apărut așe, ca un cocon de grădiniță. S-o uitat la ortac și i-o luat ranga, da’ i-o smuls-o din mână cu o putere extraordinară, ș-o aruncat-o. Apoi am fugit amândoi până afară, de numa, numa.
— Să înțeleg că și colegul a scăpat teafăr din confruntarea asta, nu?
— Pă moment o scăpat, da’ o murit pă urmă de spaimă, râse moșneagul ca de o glumă bună. Da’ ăsta nu-i sânguru’, o mai fost și alții. Într-o noapte, o pus ingineru’ pă un alt miner din Baia-Borșa să meargă acolo, să lucreze. Ăsta era turc, Kudret îl chema. Amu’ turcu’ ăsta care lucra aici ave o femeie frumoasă, Cisla să numea – fata tresări deodată la auzul numelui – și s-o dus el pă Domnișoara sângur. Ceilalți ortaci i-o spus să aibă de grijă, că pă acolo umblă Pastoru’ Băilor, da’ turcu i-o luat numele în derâdere. Ș-o ajuns acasă, gelos dintr-o dată, parcă o înnebunit și și-o omorât femeia și-o țâpat-o în râu. Uite ni, în râul de-l vezi matale jos, că d-aia îi și zâce Cisla!
Fata se uită în direcția arătată de bătrân. În josul văii se vedea un râu ce străbătea localitatea. Un fior rece o cuprinse dintr-o dată, deși ziua se arăta la fel de călduroasă ca și cea de ieri.
— A înnebunit pentru că s-a întâlnit cu Pastorul Băilor?
— Da. Că la șut o spus ce-o făcut, dar nu în zâua aia, că l-o pus Pastoru’ Băilor s-o facă, să-l pedepsească fiindcă l-o supărat că o râs de el.
— Și ce s-a mai întâmplat cu el după asta?
— S-o întors turcu’ înapoi pă Domnișoara după ce și-o omorât nevasta, și-o început să scoată nisip aurifer cu lăzile în care să țânea p-atunci dinamita, dar el tot posomorât era. Şi-odată s-o auzit în tătă mina cum fluiera cineva, apoi „cioc, cioc, cioc” de trei ori, iară fluiera, apoi „poc, poc, poc”. După care tăți minerii o auzât: „Kudret, saat on iki”, da numa turcu nu auzea.
— Adică? Ce înseamnă?
— Doișpe noaptea în turcește. Asta o auzât tăți minerii și de pă o parte și de pă alta și ajutoru’ de miner, și vagonetarii, da’ el n-auzi chestia asta. Și l-o întrebat: „D-apăi ce te cheamă? Cine te cheamă? De ce-ți pomene numele?” și turcu’ le-o zâs: „Tăceți, mă, că nu-i nimic!”. La ultima tură s-or dus aștia cu el pă galerie și o venit un vânt de le-o stâns lampele, numa a lui nu s-o stâns. Ăștia s-or oprit să își aprindă lămpașele și atunci o venit un șuierat pă mină. Iar turcu o zâs la ortaci ce-o făcut cu nevasta lui și a luat-o înainte ca vrăjit. Pastoru’ Băilor o prins a fluiera și odată o venit un vagonet, o pornit că era pantă, o trecut pă lângă el, el s-o spăriet, o venit înapoi, și de sus din bolta aceia, s-o desprins o piatră mare, o coptură, și o picat pă turc, exact la ora la care o strâgat ăsta. La doișpe noaptea. Acolo o murit.
Întâmplarea era interesantă și cutremurătoare în același timp, dar tot nu avea legătură cu subiectul pe care îl studia Carmen.
— Și până la urmă, balaurul ce rol are în povestea asta? întrebă ea, căutând o analogie între personaje.
— Păi are, că să zâce că Pastoru’ l-o ucis pă Kudret că așe i-o poruncit bălaurul de aur din mină.
— Deci există și un balaur în mină…
— Există, dară. Nu ți-am zâs că stă acolo, pă Domnișoara, unde-i auru’? Că-i spiritu’ lui.
— Al aurului?
— Da, bălauru’ ăsta e spiritu’ aurului și Pastoru’ îi ăla de-l păzește. Or încercat minerii să-l scotă pă turc de sub dărâmături, da’ nu l-or găsit. Că l-o înghițit bălauru’ cu totul pentru ce i-o făcut lui Cisla, nevastă-sa. Și azi mai există în mină locu’ în care o picat coptura pă el, în galerie, că după aia s-a închis cu totul. Te-aș duce până acolo să-ți arăt, da’ nu mă mai țân șalele.
Carmen trebuia să admită că legenda era tare încurcată, cu personaje neverosimile și greu de înțeles. Probabil că existase cu adevărat o femeie pe nume Cisla, ucisă de soțul ei într-un moment de nebunie, iar acesta alesese apoi să se sinucidă într-o zonă neexploatată dintr-o mină, ori dispăruse din oraș, lăsând impresia că s-a pierdut prin galerii. Personajele mitologice ca Pastorul Băilor și spiritul aurifer imaginat ca un balaur aveau rolul să învăluie în mister crima nerezolvată de autorități la vremea aceea, precum și multele accidente care se petreceau în subteran. Concluziile o mulțumiră, dar își mai dorea ceva.
— E departe de aici? întrebă Carmen oprind reportofonul. Aș vrea să fac niște fotografii la fața locului.
— Nu e departe. Numa cobori pă poteca aceia, mergi drept pă dig și ești acolo într-un sfert de ceas.
— Și e deschisă mina?
— E deschisă dară, că tăt timpu’ mărg feciorii acolo să cate flori de mină la mândruțăle lor.
— Păi nu e periculoasă? Din moment ce nu se mai lucrează de atâta timp?
— No, nici vorbă. S-o întărit după accidentu’ turcului, dar nu s-a mai continuat exploatarea că a venit Revoluția.
— Mi-ar plăcea să merg până acolo înainte să se întoarcă Vlad.
— D-apoi du-te, măi domnucă, dacă voiești, că eu oi pune de-o mămăligă să mâncăm cu tățî.
Carmen Maxim se ridică, mulțumind pentru masă. Luă aparatul de fotografiat, petrecându-i cureaua peste gât, așeză reportofonul la locul lui și își puse rucsacul în spate. Plină de voie bună, îl salută pe bătrân și o luă pe poteca indicată. Într-adevăr, nu dură mult să ajungă pe dig. Aici se opri, luând câteva cadre de ansamblu. În ciuda munților care o înconjurau, digul de decantare îi crea senzația că se afla într-un deșert din altă lume și, pentru o clipă, simți cum o cuprinde amețeala. Își reveni cu o sorbitură din sticla de apă plată și continuă drumul.
Intrarea în galerie era liberă. Urcând panta până acolo, Carmen făcu alte poze și rămase pentru câteva clipe în față. Arăta mai mult cu intrarea într-o peșteră. Făcându-și un pic de curaj, intră hotărâtă să nu se aventureze prea departe, ci doar atât cât putea zări lumina de afară.
De cum pătrunse înăuntru, o izbi liniștea adâncă. Putea să-și audă bătăile ritmice ale inimii și ecoul tălpilor pe pietrișul zgrunțuros. Nu avea de gând să înainteze mai mult decât își propusese, chit că astfel nu avea să găsească porțiunea de tavan prăbușit. Începu să fotografieze pereții deși nu vedea mare lucru. Asta până când o lumină albăstruie se reflectă în bătaia blițului. Sursa era o formă ciudată care ieșea din stâncă. Un nou flash al aparatului și, lângă ea, alte zone începură să se aprindă, fiecare emanând altă culoare, fosforescentă, până ce întregul spațiu se inundă cu nuanțe albastre, roșii, verzi și violet. Acaparată de spectacolul feeric din jurul ei, înaintă mai adânc în mină, imortalizând în memoria cardului tot ce vedea. Uită de orice precauție, urmărind pereții de stâncă în care sclipeau niște filamente aurii, șerpuitoare, ce păreau să o conducă înspre un loc anume.
Se opri din mers abia când aerul tot mai umed din interior, mirosind a mucegai, îi irită gâtul uscat. Găsi o formațiune de pietre ce astupa pe jumătate galeria și se așeză cu fundul pe un bolovan rotunjit. În timp ce sorbea apa din sticlă, realiză pentru prima dată că înaintase prea mult în galerie, punctul luminos ce semnala ieșirea pierzându-se demult. Dar, în același timp, constată că ajunsese în locul semnalat de Moș Călbază, unde s-ar fi prăbușit tavanul peste turc. Mai fac pozele astea și mă întorc, își spuse uitându-se prin obiectiv. Dar nu apucă să apese declanșatorul că o vibrație puternică în sol o clătină, răsturnând-o la pământ. Întreaga galerie prinse a tremura în jurul ei cu un huruit sinistru. Carmen își simți inima luând-o la galop înaintea picioarelor. Dădu să se ridice și atunci văzu tavanul începând să se prăbușească.
Vlad opri motorul mașinii, deschise portiera și coborî ușor încruntat. Moș Călbază stătea singur, rezemat în toiag, pe prispa colibei.
— Zâua bună, măi fecior! îl salută acesta cu un aer degajat.
— Bună să fie! îi răspunse. Dar unde-i Carmen?
— O plecat.
— Cum adică a plecat? Când? Unde?
— O zâs că să duce să vadă galeria „Domnișoara”.
— Poftim? aproape că strigă băiatul. Și mata ai lăsat-o când știi cât de periculoasă este?
— Am lăsat-o, dară, că nu mă puteam împotrivi la puterile ei. Eu i-am zis să nu să ducă, că-i primejdie de mărs, da’ nu m-o ascultat.
— La dracu’! înjură Vlad cu necaz.
Alergă spre vehicul, se urcă grăbit și călcă accelerația scrâșnind printre dinți: „Studentă inconștientă!”
În galerie, pietrele încetaseră să se mai rostogolească din tavan. Carmen Maxim, întinsă pe sol cu fața în jos și ținându-și capul acoperit cu brațele, nu îndrăznea să facă nici cea mai mică mișcare. Auzise avalanșa care părea să nu se mai sfârșească, așteptând ca dintr-o clipă în alta să o acopere sub greutatea ei. Dar nu, scăpase cu viață, era o norocoasă.
Deschise ochii și bezna îi acoperi vederea. Întreaga magie de mai devreme se pierduse în câteva secunde. Încercă să se întoarcă pe o parte și atunci urletul de durere îi scăpă involuntar. Își simți un picior blocat, dacă nu strivit, sub apăsarea unei greutăți imense. Panica începu să o cuprindă, strecurându-i-se sinuos în tot corpul. Cu degetele tremurânde, se scotoci în buzunarul jeanșilor după telefon. Apăsă cu înfrigurare ecranul tactil, luminându-l.
Cu respirația sacadată, evaluă situația plimbând fasciculul de lumină palidă de jur-împrejur. Drumul spre ieșire era blocat în întregime de un morman de pietre, cu siguranță greu de clintit cu forțele proprii. Sub acesta, piciorul ei drept sta prins de la mijlocul gambei; celălalt părea să fie în regulă. Încercă să îl miște pe cel rănit și o durere ascuțită îi săgetă inima. Sigur era luxat.
Prin urmare, a doua mișcare logică era să caute ajutor. Își aminti de Vlad care trebuia să se întoarcă după ea și gândul acesta o liniști cumva. Ceva mai calmă, se uită la ecranul telefonul verificând semnalul. Cum era de așteptat, acesta lipsea cu desăvârșire. A suna pe cineva cunoscut era exclus. Așa că, până avea să o găsească cineva acolo, trebuia să se miște. O nouă prăbușire, nu se îndoia, i-ar fi fost fatală. Pipăind de-a lungul piciorului blocat, reuși să îndepărteze pietrele mai mici ajungând să își desfacă șireturile bocancului. Le slăbi cât putu de mult apoi, cu o smucitură puternică, reuși să își elibereze piciorul de sub dărâmături. Efortul și durerea îi secă plămânii de aer, cu un țipăt în întuneric.
Cu toate acestea, Carmen reuși să vadă partea bună a lucrurilor. Era în viață. Cu o gleznă umflată, dar în viață.
— Laur balaur, cu solzii de aur, unde dracu m-ai adus tu pe mine? șopti de una singură, târându-se câțiva metri în semiîntuneric.
Începu să râdă, dar se opri repede, de teamă să nu devină isterică. Întreaga ei ființă urla disperată, voind să răbufnească în afară cu demență. S-ar fi aruncat cu unghiile asupra grămezii de stânci ce îi bloca ieșirea, ar fi țipat până la epuizare după ajutor, după care inima i-ar fi cedat de spaimă, sfârșind în acel imens și grotesc cavou natural.
Brusc, cârlionții de păr desprinși din coadă și căzuți pe față se mișcară sub o adiere rece de vânt. Înseamnă că pe undeva există o ieșire, își spuse cu o speranță neașteptată. Se ridică anevoie pe piciorul sănătos, încercând să surprindă sursa curentului de aer proaspăt. Ținând într-o mână telefonul, se chinui să înainteze șchiopătând, sprijinindu-se cu cealaltă mână de peretele galeriei.
Deodată, i se păru că aude un fluierat slab și încremeni ca paralizată. Tot curajul i se risipi într-o secundă, copleșită de informațiile culese de la moșneag. Își aminti de palele de vânt care stingeau inexplicabil lămpașele, de minerii morți în accidente bizare, de cei cu mințile răvășite după ce se întâlniseră cu… Pastorul Băilor. Rațiunea căuta să lupte împotriva cutumelor cu iz fantastic, dar fu copleșită de viziunea unei siluete ce se apropia din întuneric. Îngrozită de-a dreptul, Carmen Maxim închise ochii și-i ținu strâns pe măsură ce sunetul unor pași se distingea tot mai clar, apropiindu-se.
Vlad era mai mult decât îngrijorat. Toată lumea din oraș știa că galeria era periculoasă din cauza instabilității tavanului. Inclusiv copii erau învățați de mici să nu se apropie de mină, iar cea mai bună metodă era să îi sperii cu povești despre Pastorul Băilor. Cu siguranță că Moș Călbază îi turnase și musafirei tot felul de minuni ca să o impresioneze, dar, pentru una ca ea, efectul fusese opus celui așteptat. În loc să asculte avertismentele, se lăsă pradă curiozității, iar acesta era cel mai prostesc lucru pe care putea să îl facă.
De îndată ce ajunse la poteca ce ducea spre galerie, opri mașina și sări din ea fără să mai oprească motorul. Urcă în fugă panta, sperând ca fata să nu fi intrat în mină.
— Carmen! strigă, atent la orice sunet. Carmen!
Nu primi niciun răspuns.
— Carmen! Unde ești?
Ceva nu era în regulă, simțea asta într-un mod inexplicabil. Înaintase cam 500 de metri după care se opri în fața unui morman de rocă ce însuma sute de kilograme pe puțin. Se repezi să dea bolovanii la o parte fără să realizeze absurditatea gestului. Cu toate acestea, efortul lui disperat nu se dovedi inutil. Reuși să zărească un fel de curea și, după alte câteva pietre mutate, descoperi și aparatul foto prins de aceasta.
Pentru câteva clipe, privi buimac la obiectul sfărâmat din mâinile sale. Nu știa dacă îi aparținea lui Carmen, dar coincidența era prea mare să nu ia în calcul că fata ori zăcea moartă acolo, ori era vie dincolo de barajul stâncos.
Făcând cale întoarsă se apropie de ieșire și, cu degete tremurânde, formă 112.
Halucinez. M-am lovit la cap și halucinez, își repetă ea simțind cum piciorul sănătos nu o mai susținea la verticală. Apoi, dintr-o dată, pașii sacadați se opriră. Deși era îngrozită ca nu cumva să dea peste un omuleț cu rânjet hidos, hotărî să deschidă ochii. De la nici un metru distanță, un chip mânjit de negreală și două rotunduri curate în dreptul ochilor o studia tăcut și curios.
Carmen răcni, uitând de durerea de picior, căutând să fugă undeva, fără a ști unde.
Silueta se dădu câțiva pași înapoi, urmărind-o cum se împiedică și se prăbușește la pământ, urlând apoi de durere. Dădu să îi sară în ajutor, dar fata îi porunci cu disperare în glas:
— Nu te apropia! Stai unde ești! Dacă te apropii…
Își înghiți amenințarea fiindcă habar nu avea ce să inventeze.
— Domniță dragă, rogu-te să stai blând că nu-ți vreau răul! spuse silueta.
Vocea suna caldă și masculină, dar în primul rând normală. Cât se poate de normală.
— Tu ai fluierat mai devreme? îl întrebă ea tăios.
— D-apăi cine? Fluieram cum se face prin mină, că te auzisem cum ai țipat și speram să răspunzi cu fluieratul ca să te găsesc.
— Tu ești Pastorul Băilor?
— Ți se pare că așe arăt, ca un pitic cu felinar și ciocănel în mâni? răspunse omul după un moment de cumpănă.
Tinerei îi reveni treptat luciditatea. În fața ei stătea un bărbat înalt, bine legat, care nu părea să aibă ceva supranatural în atitudinea sa. Căutând să se ridice de jos, îl cercetă încă suspicioasă:
— Și ce cauți aici? Cum de m-ai găsit? Galeria asta trebuia să fie părăsită.
Străinul își scoase casca de miner, scărpinându-se în creștetul capului ca atunci când dai de un necaz pe care ți l-ai făcut singur, cu mâna ta.
— Apăi, mai degrabă eu te-aș întreba ce cauți dumneata aici. Că eu aici lucru, și nu în galeria aista, în alta care dă din aista. Venisem să te ajut, da’ dacă n-ai nevoie…
Și se întoarse, dând să plece.
— Stai așa, unde pleci? strigă fata la el. Ce faci, mă lași aici?
Omul se răsuci pe călcâie, spunând pe un ton bulversat:
— Apăi nici așe, nici așe… Hotărăște-te, domniță, te scot la ieșire, ori ba?
Realizând cât de prostește se comportase cu un om ce venise să o salveze, Carmen își ceru scuze, renunțând la alte suspiciuni. Se ridică anevoie, acceptând ajutorul.
— Ești rănită, poți să meri? se interesă bărbatul văzând-o cum șchioapătă. Ține-te de brațul meu că avem ceva de mărs.
Și porniră amândoi, întunecimea învăluindu-i treptat.
În mai puțin de douăzeci de minute de la apel, primul echipaj de Poliție își făcu apariția în zonă. Vlad le povesti succint despre studenta venită de la Cluj și despre certitudinea că aceasta se aventurase în mină de una singură. Le descrise galeria blocată de tavanul prăbușit precum și necesitatea unei operațiuni urgente de salvare. Convinși de situație după ce fuseseră la fața locului, polițiștii chemară prin stație ajutoare.
În scurt timp, zona deveni extrem de aglomerată: două ambulanțe Smurd, un camion cu jandarmi și un grup de localnici conduși de un fost inginer minier. Utilaje de excavat nu aveau de unde să aducă, așa încât se organizară într-un șir uman, scoțând pietrele cu mâinile goale. Vlad era printre primii. Când descoperiră bocancul stâlcit sub bolovani, inima îi bătu nebunește în piept. Însemna că existau șanse să o găsească în viață. Rănită, dar în viață.
— Îți mulțumesc că m-ai găsit, spuse fata căutând să lege o conversație; acum regreta că dăduse dovadă de atâta imaturitate.
— Pentru puțin, răspunse simplu omul.
— Lucrezi de mult în acest domeniu?
A sunat fix ca nuca-n perete – gândi ea mușcându-și buza – zici că îi iau interviul la angajare. Răspunsul evaziv al bărbatului îi confirmă că fusese deplasată. Găsi repede un alt subiect:
— Am stat de vorbă cu Moș Călbază înainte să vin aici. Mi-a relatat o grămadă de legende despre minerit. D-aia am și reacționat așa, te rog să mă scuzi.
— Nu-i bai, făcu însoțitorul ei, intrând într-o galerie ce se deschidea în dreapta lor.
— Îl cunoști?
— Pe cine?
— Pe Moș Călbază. E mai bătrân decât oricine de pe aici.
— Nu.
Simplitatea negației îi strecură un fior prin șira spinării. Cum să nu îl cunoască pe moșneag, care el însuși e o legendă printre localnici?, se întrebă ea simțind că ceva nu era tocmai în regulă. Dar nu apucă să aprofundeze bizareria că o nouă cutremurare zgâlțâi culoarul pe care înaintau.
— Ce-a fost asta? strigă uitându-se la pietrișul ce cădea din tavan.
— Cred că va ceda și galeria asta, o informă salvatorul pe un ton liniștit.
— Doamne, asta mai lipsea! spuse ea țopăind într-un picior și luându-i-o înainte.
Deși se păstra incredibil de calm, bărbatul iuți pașii, apucând-o pe Carmen de subțiori. Panica începu să pună iar stăpânire pe fată, pe măsură ce pământul tremura în jurul ei.
— Trebuie să ne grăbim, spuse el, alimentându-i angoasa. O să se prăbușească în curând.
Pentru o clipă, Carmen avu impresia că trăiește un coșmar în somn. De ce eu? Nu vreau să fiu eroul principal în catastrofa asta! își spuse cu năduf. Sigur, oamenii mor tot timpul, chiar și tinerii, dar nu se gândise până atunci la moarte astfel. Era firesc să creadă că nimic nu era real, ci doar visa. Cu toate astea, îi era imposibil să se trezească.
Galeria se zgudui iar, de data asta cu o mai mare violență. Bucăți zdravene de rocă prinseră a cădea din tavan, riscând să le spargă capul. Conștient că nu mai aveau mult timp la dispoziție, bărbatul se aplecă în fața ei, grăbind-o:
— Urcă-te în spatele meu, acum! Ține-mă cât poți de strâns și închide ochii.
Fără să comenteze și înțelegând că nu bărbatul nu avea altă soluție decât să o abandoneze acolo, fata se execută întocmai. Cu diferența că, în loc să nu privească ce urma să se întâmple în jurul ei, găsi de cuviință să mai pună o ultimă întrebare:
— Cum ai spus că te cheamă?
De fapt, străinul nu apucase să se prezinte în niciun fel, ea fiind preocupată de alte chestionare. Probabil că spectrul morții o îndemna să împartă clipa sfârșitului cu un prieten, nu cu un necunoscut. Pentru că ce altceva putea fi acel bărbat dacă nu un prieten devotat care, în loc să își salveze singur pielea, prefera ori să moară, ori să scape împreună?
— Kudret, apucă acesta să răspundă și o rupse la fugă cu ea în spate.
Reușiseră să facă un intrând în mormanul de pietre, atât cât să se strecoare pe burtă o singură persoană. Deși o strigaseră constant pe Carmen, ecoul glasurilor se întorcea mut din bezna galeriei. Lanternele nu dezvăluiseră nici o formă umană în raza lor puternică. Vlad se oferi să treacă primul dincolo de perete, sperând că o va găsi leșinată ceva mai departe. Lui îi urmară și doi pompieri Smurd pregătiți cu trusa de prim-ajutor. Restul continuară să degajeze stâncile, măcar până ce reușeau să obțină un spațiu suficient de larg cât să încapă o targă.
Lui Carmen îi îngheță sângele în vene auzind acel nume. Cu toate acestea, se ținu strâns de trupul care o transporta prin avalanșa de roci furioase. Viteza acestuia depăși progresiv limitele normale, pe măsură ce un glob luminos apăru la capătul îndepărtat al galeriei. Vântul șuiera amenințător, răscolind pietrișul și ridicând vârtejuri negre de praf. Printre ele, luminița se ivea precum un far călăuzitor într-o noapte furtunoasă pe mare.
Nu mai știa dacă alergau spre viață ori spre moarte. Poate nici nu mai conta. I se păru chiar irelevant că spinarea ființei ce o călărea se lăți treptat, acoperită de o crustă dură din care pietrele săreau fără să o afecteze. Inclusiv grumazul pe care îl înlănțuia se lungise, căpătând o formă de șarpe cu solzi mari, ca de pește. Galeria devenise dintr-o dată prea strâmtă și o scurtă privire înapoi îi confirmă că iadul îi urmărea îndeaproape, prăbușindu-se în colaps.
Creatura acceleră și, zvâcnind cu un salt, se aruncă prin deschizătura luminoasă. Cu o bătaie amplă din aripile desfășurate liber, se propulsă în văzduh, purtând în spatele ei o fată mult prea mică pentru o legendă atât de mare. În lumina soarelui ce dădea să se ascundă pe după crestele munților, pielea străluci ca aurul scos de mineri, cândva, din măruntaiele pământului.
Trecuse o jumătate de oră de când Vlad, împreună cu medicii, intrase în partea cealaltă a galeriei. Între timp, voluntarii măriseră trecerea și o echipă formată dintr-un inginer, trei localnici și un polițist se strecură înăuntru. Strigătele le confirmară că primii intrați erau undeva departe, spre capătul galeriei. Și, într-adevăr, acolo îi găsiră, privind nedumeriți la peretele de granit care le stătea în cale.
— Aici se sfârșește galeria, le confirmă inginerul. Cum, nu ați găsit fata până aici?
Toți ridicară din umeri, neavând o explicație logică.
— Am făcut deja drumul de trei ori dus și întors, dar nici urmă de ea, rosti Vlad perplex. Tocmai ne întrebam dacă nu cumva ne-a scăpat intrarea cu altă galerie care se intersectează cu asta.
— Domnișoara nu dă în nicio altă galerie, le infirmă ipoteza inginerul. Deși aici s-a descoperit un filon aurifer deosebit de bun ca procentaj, din varii motive nu a fost niciodată exploatat cum era de așteptat.
După o scurtă și adâncă pauză între ei, fiecare măcinat de propriile gânduri, polițistul concluzionă:
— Dacă fătuca e de negăsit, înseamnă că nu a intrat în mină. Bocancul pe care l-am găsit o fi fost mai demult pierdut de cineva.
— Cel mai probabil, confirmă în mod realist inginerul.
— Asta dacă nu s-o fi întâlnit cu Pastorul Băilor, spuse unul dintre localnici și toate privirile se întoarseră cu reproș asupra lui.
Ceva mai târziu, Vlad parca în fața porții. Condusese mecanic spre pensiune, analizând mental tot felul de variante legate de dispariția fetei. La niciuna nu găsi un răspuns plauzibil. Nici măcar nu știa cum să îi dea vestea mătușii. Ori poate ea știa cum să deslușească misterul.
Când dădu să coboare, ochii îi căzură pe aparatul foto pe care îl aruncase pe banchetă, uitând de el. Deși obiectivul era aproape în întregime sfărâmat, ecranul LCD avea numai o fisură pe diagonală. Fără prea mari speranțe, apăsă totuși butonul de ON. Spre surprinderea lui, acesta porni și, înfrigurat, reuși să intre în meniu. Cadrele pe care le descoperi îi confirmară pe deplin că fata luase drumul potecii spre mină. Dar nu pricepu de ce atât de multe poze erau întunecate, neputând să distingă absolut nimic în ele.
Tanti Lucica se opri din măturatul curții când o explozie de energie o lovi în coșul pieptului. Era ca și cum o greutate imensă, păstrată în adâncul sufletului ei de zeci de ani, îi elibera ființa. Își ridică privirea spre cer și duse mâna la gură cu un icnet scurt.
Pe cerul roșiatic al asfințitului, un imens dragon de aur plana deasupra râului, ca și cum ar fi căutat ceva anume.
— Kudret, șopti ea cu lacrimi în ochi, ai reușit!
Învingând măreția Timpului și puterea Blestemului, cel care purta păcatul morții dăruise viață. Dispăru câteva clipe din raza vizuală după care apăru avântându-se curajos spre înalt, tot mai sus, pierzându-se dincolo de nori.
— Du-te cu Dumnezeu, fiule, du-te la Cisla, să te ierte! murmură ea ștergându-și obrajii cu baticul.
*
Se lăsase umbra serii peste oraș și primele mici stele se iviră pe cer. Oamenii și vehiculele plecaseră de mult din fața intrării. Polițiștii lăsaseră o bandă galbenă cu TRECEREA OPRITĂ, urmând ca în zilele următoare să obțină aprobări pentru sigilarea minei. Chit că nu fusese descoperit niciun cadavru și nici urmele concrete ale unui accident, starea șubredă a galeriei era un pericol iminent pe viitor.
Moș Călbază se apropie gârbovit, cu pași târșâiți, de intrarea în mină. Se opri câteva clipe, citind anunțul și părând să cugete. Rupse banda care îi stătea în cale și intră în galerie înaintând molcom până ce întunericul îl învălui de pretutindeni. Bastonul lăcuit din mâna stângă străluci precum flăcăruia dintr-o lampă cu carbid. După care se auzi un fluierat vesel urmat de trei ciocănituri: poc, poc, poc! Și iar un fluierat. Cioc, cioc, cioc!
