Protectorii (fragment de roman)

Lorena nu venise încă. Din ușă, am cuprins cu privirea rândurile de bănci, crucifixul, statuile de sfinți, marile candelabre, pe cei câțiva enoriași așteptând înaintea Confesionalului.

Nu mai intrasem într-o catedrală de… treisprezece ani? Am uitat cât de înalte pot fi ogivele, cât de adânci bolțile unde stăruia un întuneric etern; în loc să îl destrame, constelația becurilor fluorescente nu făcea decât să-l îndesească.

Undeva, afară, soarele ieșit din nori a aprins motoarele fotonice ale ferestrelor-vitralii. Eram într-o astronavă de piatră, străbătând cosmosul cu o viteză superluminică. Dar… Cei Vechi nu veniseră pe Pământ în nave spațiale ci prin Porți, deschise de „Soarele Negru“ care…

Indienii Mi’kmaq credeau în Soare, Lună, în spiritele copacilor, vântului, pietrei, apei. Zeul mamei avea și el un nume: Calder Wallace. Toți credem în ceva, până și ateii ca Brandon O’Neil, care își afirmă dreptul de a fi sceptici, de a se îndoi de orice nu pot să experimenteze direct, cu propriile simțuri. Cei Vechi erau pătrunși de vocația lor de Protectori, de Călăuzitori ai rasei umane.

Iar eu… Catolică – scria în cartea de identitate, reminiscență din orfelinatul unde nimeni nu îmi ceruse părerea. Totuși… în ce credeam de fapt? În Echilibru. În existența unei Balanțe între Bine și Rău. În cei care aveau puterea să încline unul dintre talgere – karghanii, Cei Vechi, oamenii, tigrii, caracatițele inteligente… Fiindcă orice destin contează la scară universală, fiecare faptă antrenează o alta și altele, un lanț infinit de efecte, cauzalități, consecințe.

Cineva a deschis porțile catedralei, iar curentul de aer a făcut flăcările candelelor să se zbuciume ca niște vietăți captive.

Lorena? Nu, doar o adolescentă cu părul mov ridicat pe creștet într-o creastă sârmoasă. Venise să se roage pentru întoarcerea modei punk?… Între timp, catedrala se golise. Enoriașii își mărturisiseră păcatele, preotul plecase și el, până și paracliserul ce răzuia resturile de ceară se făcuse nevăzut. Eram doar eu și fata în costum de piele, negru, mulat, cu cercei în nas, pe buze, probabil și în limbă.

Adolescenta nu se mișcase din prag, ațintindu-mă de minute lungi.

– Ești retardată sau ce? m-a întrebat cu o voce joasă, ca un șuierat de șarpe.

– Bună, Daena.

Glasul îmi sunase calm, detașat. Însă gândurile îmi ciocăneau sub frunte, frenetic, încercând să o spargă, să evadeze din colivia de os. Daena arăta altfel decât ultima oară. Totuși… În loc să folosească ușa laterală, împinsese canaturile porții de bronz, de tonă fiecare, cu vârfurile degetelor. Iar lumina amiezii îi decupase în jurul siluetei o aură… întunecată? Stătea cu mâinile în șolduri, cu picioarele depărtate, într-o poziție marțială de Billy the Kid înainte să radă tot ce mișca într-un saloon: cowboys, șerif, dansatoare, barman, până și pe pianist.

– Kayla, urmașa temutului Liam Wallace. Nu pari deloc redutabilă, a constatat Daena.

I-am întors complimentul:

– Mi-am uitat acasă costumul de Halloween. Data viitoare însă…

– Nu va exista!

Directă, decisă, grăbită – această Daena. Voia să… aici?! Nu erau catedralele edificii sacre, sanctuare unde se păstra un armistițiu etern între tabere?

Sora lui Skylar prinsese câte ceva și s-a încruntat, încercând să priceapă.

– Armistițiu? Sanctuar? Ai văzut prea multe filme proaste, Kayla. Ce zici de un documentar?

A clipit și iată-ne pe amândouă într-un episod nedifuzat vreodată de History Channel. Însă nici un decor n-ar fi reprodus atât de realist noroiul de pe străzi, din piață, tăișul ruginit al ghilotinei, scârțâitul sinistru al treptelor, strigătele, bătăile de tobă, mirosurile – de sânge, canal, sudoare, leșuri putrezite – , chipurile slute, încrâncenate ale femeilor ce croșetau în umbra ghilotinei. Femei? Nu mai erau demult ființe umane, ci harpii răzbunătoare, clămpănind din pliscuri, din andrele. Păcăneala înceta de câte ori un cap cobora treptele de-a rostogolul, apoi fiicele Revoluției își regăseau ritmul, determinarea. Doar în mâinile lor neobosite, dibace, stăteau soarta, viitorul Franței!

Printre fustele lor s-a târât, pe coate și genunchi, o fetiță. Slabă, murdară, în zdrențe, cu un colan de canini la gât. Daena a țâșnit de sub bănci, alergând după capul ce sălta ca o minge în jos, pe scară. La ultima treaptă l-a oprit cu un călcâi în frunte, apoi i-a scos ochii, mânuind andrelele cu o dexteritate căpătată dintr-o lungă experiență.

– Nu este mai greu decât să mănânci orez cu bețișoarele…

Daena zâmbea nostalgic în timp ce, împrejurul nostru, zidurile, statuile, ferestrele-vitralii căpătau iarăși materialitate… Trecuseră niște secole de când – la fel ca somnul rațiunii – Revoluția Franceză născuse destui monștri. Iar unii erau deja acolo și au prins din zbor oportunitatea de a-și desfășura talentele. Teroarea, execuțiile, procesele formale în care acuzații n-aveau nici o șansă, toate au fost „sacrificii necesare“ pentru ca Europa să treacă de la tiranie și absolutism la triada progresistă: libertate, egalitate, fraternitate.

Un proces istoric la care karghanii contribuiseră… în felul lor.

– Andrele, bețișoare? Nu folosesc nici unele, nici altele. Însă am remarcat colanul. Atât de retro, de comuna primitivă. O imitai pe Lucy, veriga lipsă între maimuțe și hominizi?

– Eram în scutece… de blană, pe atunci. Dar mai târziu, îmi amintesc cum vânam mamuți cu tata și cu unchiul Russell.

Daema se credea ironică, subtilă. Și era plină de calități: infatuată, egocentristă, convinsă de invincibilitatea ei, narcisistă. Cu siguranță, se privea adesea în oglindă.

– Daena, arăți… neschimbată. Un copil cu suflet bătrân, înăcrit, meschin. Ești depășită, penibilă. Genul de delicventă juvenilă exmatriculată până și din Casa de Corecție. Îmi faci milă, Daena. Și… movul nu este deloc culoarea ta.

În loc să se înfurie, Daena mi-a făcut cu ochiul.

– Umor scoțian? Deși, bunicul tău nu râdea când eu și Skylar… Nu știai? ! Russell l-a ținut ocupat până am ajuns noi. A fost ca la asasinarea lui Iulius Cezar: foarte multe lovituri de pumnal.

– Minți, Daena. La karghani, asta este o vocație.

Și dacă spunea adevărul? În afară de ea, Skylar și Russell, exista un martor de care nu știam decât eu. Puteam să îl întreb pe Liam. Dar… mai târziu.

– Am o singură nelămurire, Daena. Cine îți face părul?

N-am văzut-o mișcându-se. În clipa următoare îmi ștergeam sângele de la colțul gurii, iar un obraz îmi era în flăcări. Karghana a clătinat din cap, mustrătoare.

– Ar trebui să înveți puțin respect, bastardo. Pentru cei…

– … matusalemici? Ai fost pe Arca lui Noe, Daena?

M-am aruncat pe burtă, lipindu-mă de podea, în timp ce sfeșnicul de bronz masiv pe care pusesem ochii zbura spre sora lui Skylar. Care l-a prins fără efort și, dintr-o răsucire a încheieturii l-a azvârlit spre mine ca pe un trident. M-am rostogolit, ferindu-mă în ultima clipă. Văzuse luptele de gladiatori în filme sau de pe băncile Colosseumului?

– Te-ai antrenat cu Spartacus?

– Nu, dar am bătut ceva cuie la crucificările sclavilor de după revoltă. Cam așa!

Un suflu ca de tornadă m-a izbit, ridicându-mă în aer, apoi un piron smuls de la o balama mi s-a înfipt în umărul stâng, țintuindu-mă cu spatele de zid… Am țipat, însă am rămas nemișcată, altfel fierul m-ar fi sfârtecat până la os – o lecție însușită de la Denton Quin. Și, tot ca el, Daena nu voia să mă ucidă. Încă. Fiindcă – cum altfel?! – avea nevoie de un auditoriu atent, participativ.

Să îmi smulg pironul? Erau și altele în porți, la fel de lungi, de ruginite. Am strâns din dinți și m-am resemnat să ascult spovedania karghanei. Doar ne aflam într-o catedrală, nu?

Daena și-a încrucișat brațele, privindu-mă estimativ: merita să își irosească timpul, vorbele, puterea de convingere? A ajuns la o concluzie favorabilă, iar eu la un  compromis; și pe Quin îl ascultasem – o vreme.

– Liam… Era bătrân, istovit, învins. Un cadavru care umbla, răsufla, însă începuse să putrezească. I-am dat ce își dorea fără să știe: moartea. A fost  un act de caritate.

– Nobil, generos, dezinteresat. Și o să vă întorc favorul. Ție, lui Skylar, lui Morgan.

– Serios, Kayla, ar trebui să ne fii recunoscătoare pentru tot restul vieții… încă vreo douăzeci de minute. Pe Liam l-am cruțat de revelația care îi bătea la ușă, bubuind cu pumnul de fier al inevitabilului, deși el prefera să o ignore… Ce poate fi mai rău decât moartea, Kayla?

– Să îți ascult aberațiile?

– Să afli că ai trăit degeaba, ai luptat secole la rând pentru o minciună. Bunicul tău a fost un mare ratat. Însă nu îți alegi familia…

Am dat din cap, încurajând-o să continue, deși umărul îmi zvâcnea dureros, brațul îmi amorțise.

– Liam Wallace a fost doar unul dintr-un lung șir de Cavaleri ai Tristei Figuri, dedicați unei cauze pierdute. De treizeci de milenii își apără protejații de noi, ignorând adevăratul dușman.

– Care?

– Natura umană. Printre Homo Sapiens se nasc unii cu o disponibilitate specială spre… anumite lucruri.

Asta m-a dus cu gândul la sadicul, imaginativul Quin. Câte dintre faptele sale fuseseră inspirate de Russell Morgan și câte erau ale lui, proprii, originale. M-am scuturat de ideea nebunească.

– Cei asemeni lui Denton Quin sunt excepții; dereglați mental, defecte genetice, rebuturi umane.

– Poate. Însă numărul contează. Iar „rebuturile“ cresc exponențial cu fiecare generație. Nu îți dai seama, fiindcă sunt perfect integrați în societate. Arată, se îmbracă, vorbesc ca oamenii. Dar sunt…

Homo Sapiens Karghanis?

– Le-ai putea spune și așa. Deși… poți compara un scorpion cu un gândac de bucătărie?

– Te referi, presupun, la Boyd, Tyler, Wolfe și Stone, noile voastre marionete umane.

– Greșești, de două ori. Nu sunt mânuiți din sfori de nimeni, fac ce vor, cum  vor, când vor. Și există foarte mulți ca ei. Iar când vor fi destui… Vor invada Pământul ca un gigantic roi de lăcuste.

Cât era minciună, cât adevăr, câtă manipulare în vorbele Daenei? Karghanii făcuseră exact asta lumii lor, apoi se mutaseră într-alt lan, într-altă lume.

– Liam Wallace a fost incapabil să își asume eșecurile Celor Vechi, războiul cu morile de vânt… Fiul său Calder însă, era un vizionar. A văzut viitorul spre care mărșăluiește omenirea și nu i-a plăcut. De-asta a ales o ieșire de urgență…

„Calder nu s-a sinucis, Kayla. Vrea să te scoată din minți.“

Dacă da, reușise. Am făcut să amuțească glasul lui Liam, pe cele ale rațiunii. Și am reacționat – deși nu exact cum se aștepta Daena.

Nu o puteam lua prin surprindere, nici depăși în reflexe. Atunci am fost… lentă.

Scrâșnetul venind din spatele ei a făcut-o să se răsucească spre statuia Sfântului George, ucigașul de dragoni. Cavalerul, calul și dinozaurul înaripat erau din piatră. Lancea de fier fusese montată ulterior în mănușa metalică. Înșurubată sau…? Sudată, fiindcă s-a rupt cu braț cu tot. Arăta ca o manivelă dublă, pe care am făcut-o să se rotească în văzduh, pe o traiectorie ascendentă.

Karghana ezita între blazare, curiozitate și iritare. Înainte să se hotărască, mi-am smuls pironul din umăr, trimițându-l spre ea încet, secvențial, ca într-un film despre traiectoria descompusă a proiectilelor.

Controlam timpul? Ideea îi cădea greu la stomac Daenei și s-a uitat împrejur să vadă ce evenimente mai alterasem din cursul  lor firesc…

Atunci le-am dat drumul: lancea s-a rotit ca o paletă de elicopter, retezând lumânările de pe circumferința marelui candelabru. Pironul a țâșnit cu viteza sunetului spre sora lui Skylar, care s-a ferit  cu o mișcare grațioasă. În loc de aplauze, în cap i-a căzut o spirală de foc, flăcări-frunze ce pluteau, se învârtejeau, orbind-o, năucind-o.

S-a pomenit pe podea, cu mine deasupra. Am izbit-o cu pumnul drept în față, o dată și încă, până ce i-am văzut sângele pufnind pe nări, pe gură. Voiam să o ucid – acolo și atunci. Îmi doream asta cu o intensitate ce nu avea nimic din reflexul de apărare împotriva lui Ernest Wilberforce, cu nebunia în care l-am frânt pe Quin, os cu os.

Daena mi-a văzut amintirile și… a râs. Apoi m-a lovit, scurt, în rana din umăr. Înainte să îmi recapăt suflarea eram sub ea, cu un genunchi al karghanei strivindu-mi pântecul. În mâna ridicată îi apăruse un pumnal alb, curbat, ca un dinte de anaconda. Mi-am strâns pleoapele și m-am gândit la Liam.

Îmi pare rău, dar o să murim acum, bunicule. Eu pentru prima oară, tu… din nou.

– Distracția s-a terminat, Daena. Dispari!

I-am auzit pașii îndepărtându-se, apoi am deschis ochii.

Russell Morgan mi-a palpat omoplatul cu îndemânare de chirurg.

– Trebuie să-ți scot bluza, Kayla.

– Nu de la prima întâlnire…

Mi-a sfâșiat mâneca, dezgolindu-mi umărul, apoi a presărat un praf alb deasupra rănii.

– Otravă?

– Tetraciclină. Pironul era ruginit. Riști un tetanos…

Peste stratul dezinfectant mi-a pus un bandaj, legându-l strâns ca să oprească sângerarea.

Așa ne-a găsit Lorena.

– Pleacă de lângă ea!!

Russell a ridicat mâinile, dându-se, ascultător, la o parte.

Lorena s-a uitat circumspect la el, iarăși la mine.

– Ai întârziat, ca de obicei, i-am spus. Russell însă, a venit exact la timp.

Despre Rodica BRETIN

Rodica BRETIN a scris 32 articole în Revista de suspans.

Rodica Bretin s-a născut în 1958, la Braşov. Este membră a Uniunii Scriitorilor din România şi a Fantasia Art Association din Cornwall (Marea Britanie). A publicat zece volume personale de beletristică: „Efect Holografic“ (1985); „Şoimul Alb“ (1987); „Uriaşul cel Bun“ (1989); „Drumul fără Sfârşit“ (1991); „Cel care Vine din Urmă“ (1993); „Lumea lui Hind“ (1998); „Omul de Nisip“ (2000); „Fecioara de Fier“ (2002; 2006; 2014); „Cetatea fără trecut“ (2015); „Fortăreaţa“ (2016). În 1996 a primit „Premiul pentru cea mai bună proză străină“ la Festivalul Internaţional al Artei Fantastice de la Annecy (Franţa), pentru nuvela „Negura“. În 2001 a primit „Premiul Volaverunt“ (Premiul pentru proză fantastică) la Festivalul din Valencia (Spania), pentru nuvela „Conquistadorul“. În 2005 a primit „Premiul pentru cel mai bun roman străin“ al Fantasia Art Association, pentru romanul „Fecioara de Fier“, publicat în serial de revista „The Historian“ din Truro (Cornwall – Marea Britanie). În publicistica istorică dedicată frontierelor cunoaşterii i-au apărut volumele: „Dosarele Imposibilului“ (2003); „Tunelul Timpului“ (2003); „Poarta Vrăjitoarelor“ (2004; 2015); „Poltergeist – atacatori invizibili“ (2005); „Misterul Lumilor Paralele“ (2006); „Naufragiaţi în Timp“ (2006); „Călătorii în timp şi lumi paralele“ (2015); „Războinicii Nordului“ (2015); „Cronicile Imposibilului“ (2015); „Ecouri din tenebre“ (2016). A realizat, în colaborare cu scriitorul Dan Apostol, seria „Antares“ – patru antologii dedicate literaturii fantastice şi culturii enciclopedice (vechi civilizaţii, fenomene neelucidate, cryptozoologie); a realizat şi tradus antologiile de literatură clasică fantastică „Cronici din lumi interzise“ (2003) şi „Vânătorii Lumii de Dincolo“ (2006). A tradus, din limbile engleză şi franceză, patru romane: „Dale Cooper“ de S. Frost, „Amantul doamnei Chatterley“ de D. H. Lawrence, „Leul uriaş“ de J. H. Rosny-Aîne (în colaborare) şi „În umbra ghilotinei“ de O. LeBaron. Realismul-fantastic, gen în care s-a specializat Rodica Bretin propune construcţii literare logice şi coerente, ducând la rezolvări ce ies din aşa-numita „normalitate“. Departe de a fi o eludare a problemelor contemporane stringente, alunecarea spre fantastic devine un exerciţiu ofensiv, mereu actual prin universalitatea mesajelor şi valorilor pe care le promovează. În toate cărţile sale Rodica Bretin reuşeşte să surprindă unul dintre crezurile dintotdeauna ale umanismului: „importantă nu este victoria, ci curajul de a lupta“. Fie că demască o impersonare a Răului ce posedă trupuri şi manipulează conştiinţe, o instituţie sau o grupare malefică ce încearcă să controleze destine, fie că descoperă fiinţe venite din alte lumi, fascinante şi terifiante, personajele autoarei demonstrează cititorului un adevăr imuabil: în infinitatea universului nostru şi a celor nedescoperite încă, există lucruri, fiinţe, fenomene pe care chiar dacă nu le putem înţelege, ni le putem imagina...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *