Liviu Surugiu – „Acesta este trupul meu”
editura Tracus Arte, noiembrie 2016, 223 pag
Prima impresie, în urma lecturii, a fost că volumul alcătuit din cinci povestiri e simetric, atât din punct de vedere tematic, cât și stilistic ori al dozării acțiunii. Considerând ideea continuității drept un fir roșu întins în tensiune între primul și ultimul rând, excepție face doar „Întâlnirea”, a treia ca poziție din cinci, al cărei final coincide cu cel al posibilului scenariu. Însă, imediat după aceea, „Înaintea învierii” reînnoadă firul și-l trage cu forță până la capăt, lăsându-l pe „144” să ne sugereze că secretul nemuririi nu așteaptă decât să fie descoperit.
„Acesta este trupul meu” a luat premiul întâi la Atlantykron 2016 (o tabără de vară dedicată studiului și interconectivității dintre tineri români și oameni de știință organizată începând cu 1989 în România, pe o insulă – formal numită Atlantykron – aflată pe brațul drept al Dunării). Poate pentru idee, poate pentru stil, ori pentru senzația că omul, din iubire, poate schimba legile știute și neștiute ale Universului. Andrew Spivak e decis să renunțe la haina preoțească și să întemeieze o familie cu Isabel, oricât de mult și pe orice căi ar fi avut de plătit pentru asta. Numai că soarta, sau mâna divină, îl pune într-un impas din care decide să iasă făcând jocul unei grupări NASA. Pleacă spre Saturn, însoțit de alți patru preoți, având misiunea de a aduce pe Pământ un obiect detectat pe unul dintre inelele planetei de piatră și gheață. Obiectivul e îndeplinit, numai că la întoarcere pentru el surprizele nu sunt tocmai plăcute. Iar Andrew reușește să-și ducă planurile la bun sfârșit, înțelegând că, într-un fel, el e Ales.
Sunt câteva noțiuni presărate prin text și menite a sugera diverse alternative sau a manipula mintea cititorului. Atfel, nava ce pleacă spre Saturn se numește Ultima Euharistie, decolarea are loc în ziua Înălțării, iar finalul e un fel de „…cu moartea pre moarte călcând”. E greu de vorbit despre un astfel de text fără a da prea multe amănunte. În fine… superbe descrierile din spațiu, minunată ideea visului care, la Liviu Surugiu, e mai mult decât o imagine generată de activitatea cerebrală în repaus. La el e trăire fizică, dăruire, așa cum orice poveste de iubire e mistuitoare și, ca să nu fie acuzat de idealism, imposibilă.
„O chestiune de educație” abordează un subiect la care m-am gândit de multe ori. E posibil ca, pe Pământ, să existe comunități aflate în diverse stadii de dezvoltare? Poate nu pe Pământ, dar cu siguranță există pe Ghanymondo, o planetă îndepărtată, unde oamenii peșterilor conviețuiesc alături de cei ai Evului Mediu și de oamenii moderni. Toate astea pentru că evoluția decurge foarte încet. Iar când procesul evolutiv e accelerat, apare o a patra generație: cea a zborului interstelar. E abordată și aici o temă dragă autorului, cea a secretelor ce țin de evoluție și origini, pentru apărarea cărora clerul încheie pacturi cu autoritățile sau societățile obscure, manipulând masele.
„Întâlnirea”, ce stă la baza romanului „Iubire și moarte pentru totdeauna”, este icoana unei relații încropite la marginea unor minți și în străfundurile unor inimi. Sau a uneia singure. Deși am citit-o după romanul apărut în 2014, e la fel de surprinzătoare, suspansul e pregătit minuțios pentru a erupe la final, demolând scenariile din mintea cititorului.
Una dintre temele preferate ale autorului este oniricul. O alta, cea a umbrelor. Dacă în vis senzațiile sunt la fel de puternice ca ale trăirilor reale, Liviu Surugiu sugerează o capacitate a umbrelor de a împrumuta din personalitatea celor reflectați, ori de a-și crea propria realitate. Astfel, „Înaintea învierii” e narată din două perspective diferite, una concretă, vizibilă dar superficială, cealaltă posibilă, cu implicații majore în destinele personajelor.
Ajungând la „144”, ce încheie volumul, îmi amintesc că sunt vreo trei ani de când i-am cerut autorului o continuare a unei povestiri citite online. Mi-a oferit-o în volumul de față, însă simt că personajul mai are multe de spus, că apariția lui pe lume n-a fost întâmplătoare, iar ceea ce părea a fi o slăbiciune a înaintașilor ajunge să devină un mare atu pentru urmași. Născut în închisoare în perioada interbelică de o deținută condamnată la moarte ce primise nr. 143, tânărul 144 trăiește prima parte a vieții în regim de detenție. E îndepărtat și trimis la moarte, însă un om întâlnit în ocnele întunecate îi oferă cel mai mare dar: cunoașterea. Bătrânul Semion are ceva din abatele Faria, dar dacă cel din urmă are o hartă spre o comoară, rusul (originea lui nu e aleasă la întâmplare) are cheia spre libertate, spre lumină.
Simțind însăși viața ca pe o condamnare, 144 își ia soarta în propriile mâini și decide s-o schimbe. Ajuns la maturitate, e implicat mai mult decât s-ar crede în cel de-al doilea război mondial: crime, răzbunări și evadări spectaculoase. Aștept dezvăluirea tainei numărului ce ține loc de nume personajului principal, cu atât mai mult cu cât se vorbește despre cifre primordiale. La acest moment, intepretarea mea a fost că 144 e pătratul lui 12, care la rândul lui e produsul dintre 3 și 4: Sfânta Treime pogorâtă asupra a patru personaje, nu neapărat principale: 143 – mama care și-a prelungit viața cu o sarcină și i-a prezis fiului un destin de stea pâlpâitoare, tatăl – necunoscut, pe cale de a-și dezvălui originea și secretele tulburătoare, Semion – spărgătorul de coduri și însuși 144, pentru care lumea începe să aibă sens și al cărei viitor e pe cale să-l schimbe.
Concluzie: e de recitit, pentru că fiecare pagină te lasă cu impresia că ai scăpat ceva, că ai trecut prea repede peste o descriere sau un simbol. Frazele scurte cad în cascadă, dând paragrafelor aspectul unor propoziții, alcătuite din cuvinte cu rol bine stabilit.
Mulțumesc, Teo! :)
Dacă știam că acesta este un număr ”special Liviu Surugiu” vă trimiteam și o proză scurtă!
De fiecare dată când citesc o recenzie scrisă de tine, mă faci să recitesc și proza recenzată… :)
Mulțumesc și eu :)
Dacă știam că recitești prozele, nu începeam recenzia la Eral :D
Inspirație maximă!