Femeia din umbră

Adina coborî treptele de la intrarea hotelului M. J. Greaves şi rămase pe trotuar, fără a se putea hotărî în ce direcţie s-o apuce. Gura îi era încleştată, dârdâia de furie şi începuse să transpire. „N-are nici un sens”, se gândi dezorientată. Făcu un pas, dar se întoarse şi rămase în acelaşi loc.

„Gata. Trebuie să mă adun.”

Avusese şi altădată zile proaste, dar asta era cu siguranţă cea mai rea dintre toate. Mai întâi, dimineaţă, imediat ce se trezise, se certase la telefon cu prietenul ei pentru că acesta hotărâse să-şi prelungească cu două zile călătoria de afaceri şi, cu toate că era aproape sigură care era de fapt adevăratul motiv al întârzierii şi avea de gând s-o rupă cu el la prima ocazie, discuţia o deranjase mai mult decât era pregătită să admită. Apoi prăjitorul de pâine se arsese în timp ce încerca să-şi pregătească micul dejun şi, după toate astea, nu reuşise cu nici un chip să-şi găsească cămaşa preferată, cea care-i purtase întotdeauna noroc atunci când se afla în căutarea unei slujbe. Bineînţeles, interviul mersese cumplit de prost. Se bâlbâise de mai multe ori fără nici un motiv, răspunsurile ei avuseseră rareori legătură cu întrebările care i se adresaseră şi, în plus, după ce se ridicase să plece, speriată şi complet umilită, se împiedicase de piciorul scaunului gata să se întindă pe jos cât era de lungă. Iar acum stătea încremenită în faţa hotelului, încă încercând să înţeleagă ce se întâmplase, sub dogoarea necruţătoare a soarelui, continuând să transpire în hainele ei de culoare închisă, cu poşeta alunecată pe antebraţ, aproape atingând asfaltul.

Era o zi înăbuşitoare de iunie. Pe cerul lipsit de culoare pluteau câţiva nori firavi, aliniaţi unul lângă altul astfel încât alcătuiau deasupra hotelului un gigantic semn de întrebare, de parcă s-ar fi mirat şi ei de căldura neobişnuită ce se revărsa în acea zi peste oraş.

Adina îşi şterse fruntea şi trase poşeta pe umăr. „Nu-i nimic, încercă să se consoleze, pe când privea indecisă în susul şi-n josul trotuarului, vor mai fi şi alte ocazii. Oricum ar fi fost mult prea departe de casă.” Un fir de vânt, venit de cine ştie unde, îi alunecă de-a lungul feţei şi o scutură din amorţeală.

Se dezechilibră pe tocuri, apoi porni încet către Parcul Central, având senzaţia că muşchii din trupul ei se luptau unul cu celălalt, de parcă ar fi încercat să i se împotrivească cu orice preţ. Funcţionau la întâmplare, trăgeau de ea în toate direcţiile. Cu siguranţă, surprizele din ziua aceea nu se terminaseră încă; simţea asta în fiecare fibră a corpului.

Traversă strada cu paşi mărunţi, înfipţi, o tânără domnişoară de douăzeci şi şase de ani,  subţirică, îmbrăcată cu un superb costum negru care-i venea ca turnat, cu o cascadă unduitoare de păr roşcat ce-i cădea pe umeri şi sălta la fiecare mişcare. Rar se întâmpla să treacă pe lângă cineva – bărbat sau femeie – fără ca respectivul să nu-şi îndrepte atenţia, măcar pentru o secundă, asupra ei. Era o fată superbă, puternică şi ambiţioasă, care avea o zi foarte proastă, atâta tot. Se petreceau lucruri mai rele pe lumea asta. Lucruri îngrozitoare.

Ceva mai liniştită, trecu pe lângă primărie, pe lângă casa de cultură, traversă din nou şi ajunse în parc, trăgând cu satisfacţie în piept parfumul trandafirilor din scuarul din dreapta intrării. Răcoarea de sub copaci o făcu să se simtă imediat mai bine. Pentru prima dată se gândi cu o umbră de amuzament la felul dezastruos în care decursese interviul de mai devreme. „Nu-i nimic. Măcar ai reuşit să te ţii pe picioare.” Parcul era aproape pustiu – lucru neobişnuit pentru acea oră, dacă stăteai să te gândeşti – văzu doar un bătrânel aşezat pe-o bancă, în plină lumină a soarelui, nemişcat ca o statuie din lemn, apoi un băiat pe longboard şi, mai departe, o pereche de tineri ce se îndrepta agale către ieşirea dinspre centru a parcului. „Cu siguranţă, o zi foarte ciudată”, gândi în timp ce-şi căuta telefonul în poşetă, îl închidea şi apoi îl vâra la loc.

După cearta de dimineaţă, prietenul ei încercase s-o mai sune de câteva ori, dar era hotârâtă să nu vorbească cu el până ce nu avea să se întoarcă din călătorie. În acel moment nu voia decât să se relaxeze, să-şi pună ordine în gânduri şi să fie o perioadă singură. Cumpără de la un chioşc din apropiere trei gogoşi şi-o sticlă cu suc de mere, apoi se îndreptă către locul ei preferat din parc, o alee micuţă ce făcea legătura între alte două mai mari, unde, ascunsă între tufe de liliac şi păducel, se afla o singură bancă, ferită cu totul de priviri. Acesta era locul ei special încă din vremea liceului − aici se sărutase pentru întâia oară şi tot aici obişnuia să întârzie adesea după ore, citind ori făcându-şi temele. Dacă voia să se liniştească, nu exista pentru asta un loc mai potrivit.

Se aşeză şi închise o clipă ochii, ascultând murmurul îndepărtat al maşinilor care treceau pe bulevard. Soarele lucea printre copaci, îi cădea pe ceafă, pe mâini, pe picioarele cu pielea albă şi pistruiată, dar nu o deranja acest lucru; aici strălucirea lui nu întreţinea nimic din încărcătura agresivă şi grea care stăruia pe străzi.

Tot cu ochii închişi, desigilă sticla cu suc, bău o înghiţitură, apoi întredeschise pleoapele. Era complet singură, pitită printre tufe de liliac, ascunsă de toată lumea şi în acel moment fu absolut sigură că nu se gândea nimeni la ea, iar acest lucru o făcu să zâmbească. Gândurile care o chinuiseră până atunci dispărură aproape cu totul, iar senzaţia de umilinţă simţită în timpul interviului i se păru dintr-o dată ridicolă şi în totală contradicţie cu caracterul ei, de parcă în acea clipă nu fusese ea însăşi şi asistase la o scenă absurdă de teatru prost. Mai avusese zile cu ghinion; totul avea să treacă. O sticlă de sangria, o cutie de bomboane şi un film romantic care să-i umple orele serii şi în dimineaţa următoare totul s-ar fi transformat în amintirea confuză a unui vis imposibil.

Satisfăcută, întinse picioarele, aşteptând să-şi audă genunchii trosnind, întocmai ca pe vremea când era copil, apoi întinse braţele şi-şi frământă cu energie mâinile, alungând senzaţia de amorţeală din degete.

Întinsă pe cimentul aleii, decupată între siluetele firave ale frunzelor copacilor care se mişcau în bătaia unei adieri, umbra sa făcu aceleaşi gesturi, după care se rezemă, împreună cu ea, de spătarul băncii. În depărtare se auzi claxonul unei maşini, zgomot de frâne, apoi lătratul unui câine; o muscă îi bâzâi prin dreptul feţei, vru să i se aşeze pe frunte, pe urmă bâzâi mai departe şi brusc o învălui un miros puternic de flori şi iarbă. Adina închise ochii, bucurându-se de atmosfera aceea soporifică, încercând să-şi alunge din cap orice gânduri.

La un moment dat, tresări speriată, convinsă că adormise.

Se uită în jur şi totul era la fel, aşa că se relaxă din nou. Glezna piciorului stâng începu s-o mănânce. Lăsă pantoful să-i cadă, se scărpină cu ochii închişi şi se rezemă iar de spătarul băncii. Gestul ei nu făcu altceva însă decât să intensifice mâncărimea şi se scărpină iarăşi, agasată, cu unghiile înfipte în carne; în sus şi-n jos, în sus şi-n jos, până ce senzaţia neplăcută fu înlocuită de durere. Ce naiba? Un junghi îi trecu prin talpă, prin gambă şi explodă în genunchi într-un mănunchi de înţepături acide care-o făcură să tresară de surpriză.

Prima dată se gândi că o înţepase ceva, o viespe poate, dar când se aplecă şi-şi cercetă piciorul, nu văzu absolut nimic; doar umbra ei, întinsă pe cimentul aleii, se încovoie odată cu ea, în vreme ce-şi masa nedumerită gamba şi pielea gleznei. Apoi junghiul îi trecu iar prin carne, însoţit de acestă dată de o senzaţie de durere mult mai intensă, încât aproape scăpă un mic strigăt de surpriză. Umbra se încovrigă pe ciment, apoi se îndreptă şi îşi ridică braţele.

Adina încremeni, uitând de durere, şi privi cu gura căscată mişcările lente ale proiecţiei sale pe aleea mărginită de tufe de liliac, încercând să se convingă că ceea ce vedea era doar o iluzie provocată de lacrimile care-i umpluseră ochii. Dar nu, nu era vorba despre aşa ceva. Visez, îi trecu prin cap. Am adormit pe bancă şi visez.

Îşi masă iarăşi glezna, îndepărtând ecourile sâcâitoare ale durerii ce stăruia în oase. Umbra însă nu făcu nimic ca să-i imite mişcarea. Dimpotrivă, ridică din nou braţele – umbrele braţelor ei – şi păru că le propteşte în asfalt, de parcă ar fi încercat să se elibereze dintr-o strânsoare prea puternică, ori s-ar fi străduit să scape din ceva care-i bloca picioarele. Tresărea şi vălurea printre umbrele nestatornice ale frunzelor, trăgea şi se răsucea, cuprinsă de un tremur vizibil ce-i încreţea întreg conturul desenat pe asfaltul plin de crăpături al aleii.

Ochii Adinei înotau în lacrimi.

Întinse mâna să caute în poşetă un şerveţel. Chiar în clipa-n care se îndrepta şi întorcea capul, o răceală cumplită, întunecată, îi cuprinse genunchii, apoi coapsele şi şoldurile, urcă spre piept, apoi îi amorţi gâtul şi oasele feţei. Încremeni, dârdâind de spaimă şi de uimire, cu mâinile înfipte în genunchi şi cu un umăr rezemat de spătarul băncii.

Îşi vedea umbra cu coada ochiului. Tresărea, se zbuciuma cu braţele pipăind cimentul, ca un păianjen diform. Apoi, pe  neaşteptate, se desprinse şi făcu câţiva paşi şovăitori la dreapta, intrând în raza ei vizuală. Separarea fu brutală, dar mai ales dureroasă. Adina simţi cum ceva  se rupsese din ea şi vru să deschidă gura să urle. Dar fălcile încremenite nu se mişcară, niciun muşchi nu se clinti, iar strigătul, blocat în gât, se prăbuşi avortat înăuntrul ei până în stomac, unde detonă într-o maree de frisoane.

În faţa sa, umbra făcu câteva mişcări rapide, prinsă în hora frunzelor castanilor, de parcă ar fi încercat să-şi verifice integritatea conturului şi capul păru că o fixează pe Adina, cu şuviţele părului zbârlite în toate direcţiile, înainte de a porni cocoşată pe alee şi a dispărea după colţ. „Visez, îşi repetă Adina, mai convinsă ca niciodată. O asemenea spaimă bizară e posibilă doar în vis. Nu poate fi altceva. Am adormit pe bancă cine ştie cum, Doamne-Dumnezeule. Isuse… nu pot să mă mişc…” Umărul îi era presat de spătarul băncii, mâinile încremenite pe poşetă, coapsele lipite. „De ce nu mă pot mişca? Doamne…” Din stradă se auzea înfundat zgomotul traficului, prin copaci ciripeau păsărelele şi, pentru o clipă, i se păru că aude un zvon de glasuri pe aleea din stânga. Apoi linişte. Nimic. Şi nu reuşi să-şi clintească trupul nici măcar cu un milimetru, era prinsă ca într-o carapace de ciment. „Dumnezeule… ce se întâmplă? Ochii i se umplură iarăşi de lacrimi. „Ajutor, se gândi. Ajutor, vă rog, să mă ajute cineva. Mă auziţi? E cineva acolo? Ajutor…”

Câteva vrăbii se aşezară pe marginea băncii, ciripiră nepăsătoare câteva secunde, pe urmă îşi luară zborul. „Oh, Isuse, înnebunesc… e vina blestematului ăluia de interviu…” Dar ştia cumva că nu e aşa –, mintea ei încerca numai să camufleze spaima ce ameninţa s-o uzurpe, chemând imagini şi amintiri inofensive, familiare. Însă nici aşa nu reuşi să-şi convingă corpul să reacţioneze. Rămase în continuare înlemnită pe bancă, de parcă ar fi crescut din aceasta, într-o poziţie firească, de altfel, pentru cine s-ar fi întâmplat să o observe în treacăt în acel moment. Dar nu trecu nimeni. „Ajutooor… e cineva acolo?”

Un fir de vânt îi alunecă peste gât şi pătrunse între reverele cămăşii. Se scurse o jumătate de oră, apoi o oră, timp în care mintea i se umplu cu ţipete de ajutor şi cu icnetele scoase în efortul pe care i se părea că-l face pentru a-şi mişca corpul. O luă cu călduri, apoi o cuprinse frigul. În cele din urmă, teroarea ce-i dăduse târcoale până atunci îi întunecă mintea, spulberându-i orice fărâmă de gând raţional. Urlă iarăşi, mută, în adâncul ei, până ce simţi că e în pragul leşinului.

Timp de încă o oră luptă cu groaza ce luase aproape o formă fizică şi se urca asemenea unui animal furios şi urât mirositor deasupra ei, muşcând-o cu ferocitate de gât, de faţă, de umeri, până când nu mai avu ce face decât să i se predea cu totul, rămânând în cele din urmă dârdâind, în aceeaşi poziţie, în pragul unei căderi nervoase.

Aştepta ceva asemănător unei lovituri finale. Totuşi nu se întâmplă nimic. Pentru multă vreme.

Ochii întunecaţi de spaima incontrolabilă începură iarăşi să distingă contururile obiectelor şi să aşeze corect distanţele dintre ele.

Îşi revăzu cu uimire mâinile nemişcate deasupra poşetei, coapsele lipite, fusta costumaşului negru care-i era atât de drag, pavajul aleii pătat de umbre şi de lungi raze de soare, apoi reveniră şi sunetele, înăbuşite dar clare – murmurul traficului, vânzoleala păsărilor, foşnetul ramurilor deasupra capului. Făcu o încercare timidă de a se mişca şi, când nu se întâmplă nimic, se relaxă şi sufletul îi fu invadat de o linişte sinistră, împăcată, un sentiment asemănător cu cel simţit – îşi închipuia – de un condamnat la moarte, aflat în faţa plutonului de execuţie, atunci când îşi dă seama că nu mai există nicio speranţă de scăpare.

Mintea începu iarăşi să-i lucreze corect.

Încercă de câteva ori să-și evalueze cu luciditate problema. Chemă rămăşiţele tuturor amintirilor din acea zi şi se strădui să le pună în relaţie cu situaţia din acel moment. În regulă, nu se putea mişca, dar poate dacă şi-ar fi îndreptat voinţa asupra unei anumite părţi a corpului, atunci… Degetele i se odihneau, uşor îndoite, deasupra fermoarului deschis al poşetei. Telefonul se afla la câţiva centimetri de unghiile ei. Îi putea zări marginea lucioasă pe care se legăna ezitat o rază de soare. Îşi concentră întreaga voinţă către el şi aproape se scăpă pe ea de bucurie – abia acum îşi dădea seama de presiunea tot mai puternică din vezică – când simţi o furnicătură uşoară, făcută parcă de o mulţime de picioruşe minuscule, aproape de unghia arătătorului de la mâna dreaptă.

Îndreptă asupra acelei senzaţii toată puterea dorinţei de a atinge marginea telefonului, dar când ochii îi alunecară către poşetă, un icnet i se blocă înapoia buzelor încleştate. Disperarea o copleşi din nou.

Pe degetul ei aterizase o muscă.

Se mişca repede, într-un cerc strâmt, scuturându-şi aripile şi trecându-şi picioruşele peste cap, de parcă ar fi vrut să şi-l smulgă din loc, şi umbra ei minusculă i se proiecta pe piele în zigzaguri dezordonate, ca şi cum şi-ar fi bătut joc de încercările ei.

Adina urlă iarăşi, neauzit. Fiori de furie neputiincioasă îi invadară arterele. Un spasm îi cutremură întreg corpul.

Musca îl simţi şi-şi luă imediat zborul – făcu un cerc în aer prin dreptul feţei ei, apoi dispăru deasupra tufelor de păducel. Adina urlă multă vreme. Soarele se mişcă pe cer, petele de pe asfalt îşi schimbară formele şi poziţia, căldura îi apăsă o vreme pe creştet, apoi îi coborî pe umeri. Se auziră diverse sunete pe aleile parcului, chiote de copii, claxoane de biciclete, strigătele mamelor care-şi chemau odraslele şi Adina tot urla, cu ochii ţintă la degetele ei moarte, puţin îndoite, lăsate pe marginile întredeschise ale poşetei.

Se făcuse trei după-amiază când încetă, în sfârşit, însă ea nu avea cum să-şi dea seama cât timp trecuse. Oricum i se părea că se scurseseră ani întregi de când stătea înţepenită acolo.

„Nu te mai gândi la asta. Nu e posibil.”

Prin minte îi alerga neîncetat imaginea muştei plimbându-se pe arătătorul ei, plimbându-se şi smulgându-şi capul, plimbându-se, smulgându-şi capul, cu umbra minusculă imitându-i cu fidelitate mişcările, umbra supusă, posedată parcă de corpul acela mărunt… Umbra… Atunci se întâmplase totul. Când îi dispăruse umbra. Refuzase până atunci să se gândească la asta pentru că i se păruse o nerozie, dar pe măsură ce minutele, pe urmă orele, se scurgeau, iar ea rămânea împietrită în continuare pe bancă, ideea îşi pierdu aura de nefiresc, deveni plauzibilă. Începu să se gândească tot mai concentrată la acest lucru. „Oh, Dumnezeule, trebuie să merg la baie”, îi trecu fulgerător prin minte.

Vezica îi era umflată ca un balon şi începuse să-i fie foame. Alungă aceste gânduri. Îşi roti ochii şi studie tot ce intra în raza ei vizuală. Marginea băncii, bucăţica de alee, braţele ei, coapsele, încercă să-şi dea seama dacă exista ceva ce-ar fi putut-o ajuta să iasă din situaţia în care se găsea. În ciuda faptului că stătea pironită acolo de ceasuri întregi, nu simţea nicio durere şi nici nu era amorţită. Ciudat. Doar presiunea din vezică devenea supărătoare.

Spaima dispăruse aproape de tot şi, în timp ce tot felul de crâmpeie de idei i se succedau prin cap, o cuprinse un fel de perplexitate resemnată. Nu se gândea că o să rămână înţepenită o veşnicie, cineva trebuia la un moment dat să vină pe acolo, era firesc. Sigur. Un îngrijitor, un grup de copii, cineva care să sune la spital ori la poliţie, abia acum îşi dădea seama de asta, însă situaţia în sine o bulversa complet, îi dădea peste cap toate concepţiile. Cum era posibil ca umbra cuiva să se ridice pur şi simplu şi să plece? Şi unde să plece? Trupul îi fu zguduit de ecoul unui râs nervos.

Tot ce se întâmplase în dimineaţa acelei zile, interviul, cearta cu prietenul ei şi micile umilinţe îndurate, i se păreau acum meschine şi stupide. Putea oare o umbră să capete brusc voinţă şi o putere de gândire proprie? Absurd. Se strădui să-şi aducă aminte dacă citise, ori văzuse vreodată la televizor vreun documentar sau vreun film pe această temă, dar mintea ei chemă nişte resturi de idei prea dezordonate ca să-şi dea seama dacă urmau să se închege într-o secvenţă relevantă. Cumva, umbra ei se ridicase şi plecase, răspunzând cine ştie cărui apel obscur, dar avea să se întoarcă. Nu se putea îndoi de asta. Ce putea să facă o umbră de una singură? Ridicol. Locul ei era aici, alături de ea. Toate lucrurile de pe lumea asta aveau o umbră şi nu putea deveni umbra altcuiva, o umbră secundară, un parazit lipit de umbra altcuiva. Râse iar. În ea, acolo, înăuntru. „Haha.”

Se miră de prostiile care-i treceau prin minte. Simţi că o cuprinde din nou disperarea, mai ales când auzi glasuri pe aleile parcului – glasuri ce crescură la un moment dat în intensitate până ce fu sigură că se aflau doar la câţiva metri de ea – apoi se îndepărtară, amestecându-şi murmurele cu vuietul îndepărtat al traficului. „Ajutor! Ajutor, ajutaţi-mă, vă rog, pentru numele lui Dumnezeu!” Nici un răspuns. Nici un sunet ieşit printre buzele strânse. Pentru prima oară uită cât de supărată era pe prietenul ei. „Oh, ce căcat. Iulian, ce dracu faci? De ce nu suni?” De ce nu o suna nimeni? Erau zile în care nu mai prididea să răspundă la telefon. „Şi dacă te-ar suna ce?” Apoi îşi aminti. Închisese telefonul.

Vântul trecu în lungul aleii, îi răvăşi părul, i-l aduse deasupra frunţii, purtând un iz nelămurit de gogoşi şi trandafiri.

Dincolo de tufele înalte de liliac lumea mergea înainte, indiferentă. Oamenii se mişcau încolo şi încoace, preocupaţi de problemele lor şi de nimic altceva, îşi plimbau copii şi câinii, luau masa la micul restaurant din colţul parcului, moţăiau pe bănci, fără să ştie că la câţiva paşi de ei un semen de-al lor se clătina pe marginea prăpastiei nebuniei.

Adina înghiţi un nod mare din gât.

Câteva lacrimi îi curseră pe obraz şi îi provocară mâncărimi insuportabile. Astfel trecu încă o oră şi încă una, în vreme ce capul i se golea de gânduri şi se aglomera iarăşi, ca o bucată de ţărm linsă necontenit de valurile mării. Prin vezică îi treceau junghiuri tot mai dese, pe care se străduia să le ignore.

„Poate am murit şi nu ştiu, îşi zise la un moment dat. Poate am murit în clipa în care m-am aşezat pe bancă. Infarct, atac cerebral… Dacă aşa arată moartea? Să râmâi înţepenit pe undeva o eternitate şi să vezi lumea curgând pe lângă tine?” Sufletul îi îngheţă. O mişcare surprinsă cu coada ochiului îi curmă şirul gândurilor. Umbra… i se întorsese umbra. Ba nu. În capătul aleii, mirosind un ambalaj de biscuiţi dintre două tufe de păducel, apăruse o pisică. O pisică. Încercă să-şi calmeze bătăile inimii, să nu acorde acestui lucru o importanţă mai mare decât avea. Animalul se apropie prudent, o privi, îi mirosi vârful unui pantof, apoi se îndepărtă pe alee cu mişcări lente, indiferente. „Pis-pis. Stai! Ai venit singură? Ai un stăpân? Stai… stai… pis-pis, pis-pis… futu-ţi gura mă-tii de mâţă. Stai, mă auzi?” Pisica întoarse capul, clipi somnoroasă, apoi dispăru. Numai vârful cozii i se mai văzu, arcuit o clipă în aer, şi în urma ei rămaseră să se legene pe ciment umbrele frunzelor castanilor.

Adina simţi că cedează.

Gândurile îi explodară, expediind în toate părţile şrapnele de idei distruse până dincolo de orice speranţă de recunoaştere. Orele rămase până ce umbrele înserării începură să se strecoare printre trunchiurile arborilor, iar cerul se făcu treptat portocaliu, roşu, pe urmă cenuşiu, şi le petrecu într-o stare greu de descris, un fel de uluire grefată pe un soi de furie vinovată. Ce făcuse ca să merite asta? De ce nu se putea mişca? La dracu, dacă s-ar putea doar urni de acolo şi să plece, să se ducă acasă, da, să se ducă acasă, să facă un duş, să mănânce ceva şi să doarmă, să doarmă zece ore şi să uite că nenorocirea asta se întâmplase vreodată, orice ar fi fost… Vezica îi trimise prin vintre un junghi atât de dureros, încât, pentru un scurt moment, îi trecu prin minte s-o lase să-şi facă de cap, să-i dea drumul, să-i permită să-i ofere măcar o clipă de uşurare.

Încordă muşchii coapselor, apoi se relaxă, îi încordă şi îi relaxă şi tot aşa de câteva ori, fără a reuşi însă să-i silească să mişte picioarele. Era complet imobilă, înţepenită, prinsă ca-ntr-o armură de plumb. Durerea din vezică dispăru. Era şi timpul. Nu putea să-și dea drumul, oricât de mult ar fi dorit, cineva avea să apară pe alee dintr-o clipă-n alta, cineva trebuia s-o găsească şi dacă ar fi dat peste ea aşa, pişată toată pe banca aia nenorocită, n-ar fi rezistat şi ar fi murit de ruşine… Gluma asta morbidă durase deja prea mult. Cineva trebuia să apară din moment în moment, trebuia…

Privi prin spărturile lăsate de crengile copacilor din stânga ei, acolo unde reuşea să vadă o bucăţică din cerul tăiat de fâşiile alburii ale câtorva nori. Închise ochii, căutând să se relaxeze şi să-şi elibereze sufletul de teamă.

Când îi deschise, porţiunea aceea de cer era complet neagră. Un fior îi acceleră bătăile inimii. Se făcuse noapte. Ce naiba? Adormise? Închisese pleoapele doar pentru o secundă. Corpul i se încordă, involuntar, încercând să se ridice de pe bancă, dar nu se deplasă din loc. Oricât de mult timp trecuse, situaţia nu se schimbase. Iar noaptea străpunsă din loc în loc de luminile becurilor din parc, crea o atmosferă sinistră, intensificată şi de şuierul funebru al vântului printre ramurile copacilor de deasupra capului. Inima îi bătea în gât. Niciodată nu-şi închipuise că noaptea în parc putea fi atât de înfiorătoare. Era ceva aproape diabolic.

Pe aleea mărginită de tufe de liliac nu exista nicio lumină – într-un mod absolut ciudat nu era nici un bec acolo − şi Adina dârdâia cu ochii holbaţi şi faţa albă ca o coală de hârtie, în vreme ce o răceală grea îi strângea gâtul şi umerii. „Te rog… te implor… nu vreau decât să merg acasă… Unde eşti? Orice am făcut, îmi pare… îmi pare rău. Doar întoarce-te. Întoarce-te, să mergem acasă… am înţeles… cred că am înţeles… nu mai rezist… Cristoase, întoarce-te… te rog… ai milă… întoarce-te… vreau să merg acasă… E absurd… vreau să mă mişc, să plec de aici…”

Nu era prea sigură cui îi adresase cuvintele, dar continuă să implore multă vreme, să bolborosească fără a-şi descleşta dinţii, să bolborosească şi să implore şi iar să implore. Petrecu alte câteva ceasuri cu minţile rătăcite în beznele unei terori cumplite. Peste tot în jur se auzeau zgomote – scrâşnete, foşnete, pârâituri, suspine şi trosnete, şoapte şi vaiete, foşnetul frunzelor, trosnetul ramurilor, zgomotul ambalajelor de biscuţi luate de vânt şi purtate pe alei, ori poate ceva mult, mult mai rău. Noaptea trecea, orele se scurgeau, minutele se dărâmau unele pe altele într-o avalanşă nesfârşită de secunde, fracţiuni de secundă şi alte unităţi de măsură de neconceput pentru mintea omenească, dar pentru ea timpul încremenise, îngheţat complet în groapa aceea de spaimă, mai neagră decât bezna oricărei nopţi.

Tremura.

Corpul îi tresărea din când în când, încercând în mod inconştient să se ridice de pe bancă. Vântul îi răvăşea părul, i-l zbura peste ochi, zgomotele veneau, plecau, apăreau altele, apoi dispăreau şi acelea.

O perioadă i se păru că aude glasuri pe una dintre aleile din apropiere şi se încordă toată, cu vezica arzând ca o torţă.

Vocile tăcură o vreme, apoi izbucniră din nou, clare – un individ comenta ceva şi alţi câţiva râdeau – erau voci de bărbaţi, sigur că da, şi erau foarte aproape de locul unde stătea. Inima ei îşi intensifică bătăile, apoi în stomac i se căscă un gol. Voia desigur să fie găsită, salvată, dusă de acolo, dar oare cine umbla prin parc la orele acelea ale nopţii? Răsetele răsunau la câţiva metri de ea. Distingea trei tonalităţi distincte – voci tinere, aspre care împroşcau tot felul de obscenităţi şi păreau să se apropie. Inima ei pierdu ritmul, începu să bubuie haotic, aglomeră câte două bătăi odată, apoi trei, patru. „Nu se poate, nu se poate”, încercă să-şi reprime gândul şi în acea clipă işi dădu seama că situaţia în care se găsea s-ar fi putut înrăutăţi, şi încă într-un fel îngrozitor. Vezica aproape îi cedă când vocile îşi vărsară obscenităţile în proximitatea ei – cineva o apucase pe alee, chiar zări o umbră decupată vag lângă o tufă, apoi un zgomot de sticlă spartă îi încreţi pielea de groază, în timp ce respiraţia îi devenea un geamăt prelung, înăbuşit.

„Plecaţi, plecaţi…”, se rugă în gând.

Ochii i se pironiseră asupra umbrei de lângă tufă. Îi pândea mişcările. Umbra scăpără un chibrit. O înjurătură, urmată de-un alt zornăit de sticlă spartă, îi urcă bătăile inimii la o asemenea cadenţă, încât se confundară într-o durere mistuitoare în piept, de parcă un cuţit îi fusese înfipt între sâni. „Nu, nu, nu, nu, nu…”

Nu-i era prea greu să se închipuie brusc înconjurată de trei-patru bărbaţi, cu răsuflările duhnind a băutură, luminată cu chibritele şi cu brichetele; se văzu răsturnată pe spate, cu hainele rupte, incapabilă de cel mai mic gest de apărare; se văzu apucată de păr, apăsată cu genunchiul în burtă şi silită să deschidă gura; se văzu violată, batjocorită între icnete şi râsete puturoase, se văzu cu faţa şi coapsele năclăite de sămânţă, agonizând sub izbituri, se văzu… „Doamne, încetează, încetează… ascultă… se îndepărtează, pleacă… Dumnezeule, pleacă.”

După ultimul zornăit de sticlă spartă, umbra de pe alee dispăruse. Glasurile se auzeau acum mai departe, spre dreapta. Răsună încă o înjurătură secondată de-un hohot de râs şi vocile părură să se îndrepte către centrul parcului. Se mai desluşiră o vreme, apoi foşnetul vântului prin frunze le acoperi cu totul, în timp ce noaptea se lăsa peste creştetul Adinei ca un imens cearşaf umed.

Reîncepu să tremure.

Ochii i se închiseră şi alunecă într-un fel de deznădejde incredulă, rece ca un vis de muribund. Vântul continuă să bată, o pasăre cârâi în noapte, un vagabond beat străbătu parcul sugând dintr-o sticlă de vin. Adina moţăi o vreme, deschise ochii fără a-şi da seama unde se află, muşchii îi fură scuturaţi de-un spasm, mai moţăi un pic şi stelele dispărură de pe cer, una câte una.

Se dezmetici în aceeaşi poziţie, incapabilă să-şi explice ce se întâmplase, cu senzaţia clară că ceva se schimbase totuşi. Nu se putea mişca, dar se simţea un pic mai bine. Spaima o părăsise. Îşi îndreptă plină de încredere ochii către şuviţa de cer dintre ramurile copacilor, acum de-un cenuşiu murdar.

Se lumina de ziuă.

Stătea înţepenită pe banca aceea de mai bine de optsprezece ore. Deschise şi închise ochii de mai multe ori şi alungă cele câteva umbre imprecise care-i stăruiau în colţul pleoapelor. Îşi încordă muşchii şi încercă fără nici un rezultat să-şi mişte mâinile şi picioarele. Înainte ca mintea să-i formuleze vreun gând coerent, privirea îi fu atrasă de-o mişcare bruscă – ceva asemănător unei lungi fâşii întunecate, care străbătuse aleea cu un zvâcnet la nici doi metri de ea. La început se simţi tentată să creadă că era doar o iluzie creată de mintea ei surmenată, ori poate vreo umbră lăsată de ramurile arborilor, însă mişcarea îi atrase încă o dată atenţia după numai o secundă, când fâşia întunecată traversă încă o dată aleea, în direcţia opusă.

Imediat după aceea, ieşind din spatele tufelor, se contură pe ciment o siluetă. Ca un animal păşind afară din vizuină.

Se retrase un pic, păru că vrea să se uite în jur, apoi ieşi pe de-antregul, avansând tremurătoare către piciorul băncii.

Adina sughiţă şi icni, cu lacrimile şiroind pe obraji, fără să-şi dea seama cum se simţea de fapt, fără să-şi dea seama cât îi era de foame şi de sete. Nu conta, nu conta nimic. Umbra se întorsese. Ea era, se întorsese în sfârşit. Nu se putea înşela, o recunoştea, era umbra ei, cu şuviţele părului ciufulit care pluteau bizar în jurul capului şi acolo era şi conturul sacoului şi al fustei, acolo erau şi picioarele lungi şi braţele depărtate, cu palmele strânse în pumni. Înainta alunecând tăcută pe alee – şchiopăta un pic, ori i se părea? – înainta vălurind uşor, până se opri lângă bancă.

Când i se lipi de picioare, tânăra femeie ţipă şi întreg trupul i se cutremură ca parcurs de-un şoc electric. Inima îi explodă într-o serie de bătăi rapide care aproape o înăbuşiră cu velocitatea lor. Privirea i se întunecă, îi veni să vomite, capul îi căzu pe spate. Horcăi îndelung, în timp ce braţele amorţite îi cădeau pe lângă corpul prăbuşit pe spătarul băncii. Gândurile, risipite în toate direcţiile, se sufocară sub avalanşa senzaţiilor mult mai puternice, apoi unul dintre ele detonă, deveni clar – trebuie să mă mişc, trebuie să mă ridic, trebuie – înainte de-a pieri, luat de torentul junghiurilor şi-al furnicăturilor care-i asaltară feroce  muşchii, făcând-o să se chircească de durere.

Soarele răsărise. Strălucirea lui proaspătă invadă aleea.

Adina miji ochii, văzând printre pleoape umbra retrăgându-se în spatele ei, apoi pliindu-se supusă pe scândurile băncii. Încă ameţită, ridică o mână. Umbra făcu la fel. Aşteptă un moment, parcă nevenindu-i să creadă, pe urmă repetă gestul. Un uriaş suspin de uşurare îi părăsi pieptul. În ciuda orelor petrecute pe bancă, nu se simţea foarte rău. Doar somnoroasă, un pic confuză şi, în acelaşi timp, complet incapabilă să se gândească la cele întâmplate. În primul rând avea nevoie de odihnă, să doarmă, să doarmă, să doarmă – pe urmă putea analiza pe îndelete tot ce se petrecuse. Deocamdată era recunoscătoare că se putea, în sfârşit, mişca din nou.

Umbra îi însoţi gesturile pe când se ridica prudentă, încerca să-şi aranjeze fusta şi se străduia să rămână pe picioare fără să se clatine. Vezica îi atârna în fundul stomacului ca o uriaşă greutate de beton, presărată cu sute de ace arzătoare, dar n-avea de gând să se facă de ruşine chiar atunci, după ce rezistase atât.

Porni cu paşi minusculi, cu poşeta strânsă în pumni. Şi atunci simţi. Amintirea, convingerea că făcuse ceva anume şi în urma desfăşurării acelui ceva, câştigase o experienţă străină, o experienţă ce nu-i aparţinea, dar care, în mod ciudat, era numai şi numai a ei. Vreme de câteva secunde, se simţi atât de vinovată, încât nu mai îndrăzni să facă nici un pas. Rămase ciufulită, cu ochii mari în mijlocul aleii. Din fericire era prea obosită ca să se concentreze prea mult asupra senzaţiei, aşa că se răsuci, aruncă o privire asupra băncii şi continuă să păşească încet, cu spatele înţepenit.

Umbra ei întârzie câteva secunde lipită de spătarul băncii, apoi se lungi, se ridică şi se furişă tiptil în urma ei.

Avu noroc să găsească un taxi chiar la ieşirea din parc. După cinci minute era acasă. Închise uşa apartamentului, căzu epuizată pe covorul din hol, adormi şi începu să visese cu ferocitate, cu violenţă.

 

 

În timp ce visa, se trezi de mai multe ori.

Gemea, se uita în jur, apoi adormea la loc, căzând în mrejele aceluiaşi vis. Şi în vis plutea pe apele unui râu drept, fără meandre. Plutea cu faţa-n sus, valuri mici i se spărgeau între coapse. Stropi îi săreau pe piele şi rămâneau mult timp acolo, până începeau s-o mănânce şi atunci trecea palma peste ei, atingând dantela udă a chilotului şi carnea rece a coapselor.

Pluti aşa ore întregi, trezindu-se, adormind, aproape toată ziua. Tresări doar când sunetul apei deveni mai puternic şi tot crescu până ajunse să se transforme într-un fâşâit continuu, agasant, precum zgomotul unei cascade. Dacă nu se trezea, apele aveau s-o poarte mai departe cu ele, dincolo de cascadă, iar de acolo nu avea cum să mai iasă niciodată. „Niciodată, auzi?”

Adina horcăi scurt şi deschise ochii. Lângă nasul ei, poşeta îşi vărsa amestecul de farduri şi şerveţele sub razele soarelui care pătrundeau prin uşa deschisă a dormitorului, iar printre ele sclipea ecranul telefonului.

Făcea un zgomot infernal, i se părea, ca zgomotul unei cascade şi nu mai voia să se oprească. Îl deschisese înainte să adoarmă? Nu-şi amintea. Oricum suna. „Dracu să te ia, Iulian. E numai vina ta”, se gândi şi adormi la loc, însă numai pentru câteva secunde. Râul dispăruse, cascada dispăruse, nu se mai auzea nici un zgomot. Tânăra deschise speriată ochii, complet trează.

”Ce-i…”

Razele soarelui i se plimbau peste pleoape. Făcu un efort şi ridică capul.

Se simţea bine, uşor buimacă, dar bine, în pofida faptului că dormise pe podea. Totuşi îi era frig şi foarte foame. Oare cât timp trecuse? Noaptea din parc căzuse atât de adânc în memoria ei, încât cu greu îndrăzni să mai creadă că totul se întâmplase cu adevărat. Şi cu toate astea… Umbra ei se proiecta pe perete, cu braţele întinse şi capul ridicat, părul ciufulit. „Oh, bine, eşti aici”, murmură fără a realiza cât de stupid suna totul. „Avem de discutat noi două, ştii, avem, avem… de discutat.”

Fusta i se ridicase peste şolduri cât dormise, poalele sacoului erau ude fleaşcă, covoraşul pe care stătea la fel, iar pe parchetul holului se întindea o pată de urină care se adunase într-o baltă de-a lungul pragului uşii de la intrare. „Da, foarte multe avem de discutat…” Tânăra se adună de pe jos şi se târî în baie.

Făcu un duş, merse la bucătărie şi, cât timp prepara cafeaua, mâncă o bucată de carne rece din frigider şi două felii de pâine. Era o seară foarte frumoasă. Soarele pătrundea în apartament printre teii din faţa blocului, ciripeau păsărelele, iar din incintă se auzeau ţipete de copii. Se ferea în continuare să se gândească la cele întâmplate noaptea trecută, mulţumită deocamdată că-şi recăpătase complet controlul asupra corpului. Se mişca din când în când fără scop, doar pentru plăcerea de a-şi urmări gesturile.

După ce-şi bău cafeaua, scoase mopul din baie şi se apucă să facă curat în hol.

Strânse covoraşul ud şi-l vârî într-un sac, cu gândul să-l arunce la tomberon, spălă pe jos de trei ori, apoi îşi căută hainele cu care fusese îmbrăcată şi le îndesă în maşina de spălat, dând drumul unui program lung. În timp ce se ocupa cu curăţenia, telefonul sună de două ori, dar nu-i dădu nicio atenţie. Ştia cine era. Şi nu avea de gând să mai facă nici un compromis. Voia să-l privească în ochi când avea să-i spună ce avea de spus.

Umbra îi aproba mişcările în timp ce se învârtea de colo-colo prin casă.

Se apleca supusă atunci când se apleca şi ea, mişca braţele peste parchetul umed pe când manevra mopul. „Doamne, ce prostie. Cât de stupid e totul”, gândea Adina urmărind conturul siluetei sale alunecând peste lucrurile din casă. „Nu s-a întâmplat nimic, a fost doar o închipuire, te poţi gândi la asta.” Dar ştia instinctiv că lucrurile nu stăteau deloc aşa. Era un sentiment foarte straniu, pe care nu ştia cum să şi-l explice. O speria faptul că o depăşea, că trecea dincolo de ea, de limitele ei, de capacitatea ei de înţelegere. Şi o înspăimânta mai cu seamă amintirea acelei experienţe ce i se insinuase în corp fără ca ea să facă nimic, amintirea senzaţiei de putere şi excitare ruşinată care-o cuprinsese imediat ce se ridicase de pe bancă.

Îşi privi degetele, coatele, picioarele. Pe parchet, umbra făcea acelaşi lucru, însă, i se părea ei, cu o oarecare întârziere, ca şi cum ar fi căutat să încarce fiecare gest cu o semnificaţie suplimentară. „N-ai să mai pleci fără mine, gândi brusc, n-am să te las. Oriunde vrei să te duci, o să vin cu tine.”

Silueta o fixă cu braţele pe mop.

Când se lăsă seara, îşi făcu o porţie mare de macaroane şi desfăcu o sticlă cu vin rămasă în frigider de la aniversarea lui Iulian. Nu obişnuia să bea altceva decât sangria şi radler, dar imediat ce afară coborâse întunericul şi ea se văzuse nevoită să aprindă luminile, spaima o copleşise. Simţea nevoia să se relaxeze, să-şi scoată din cap imaginile care începuseră s-o bântuie.

În timp ce îşi turna primul pahar, telefonul sună iarăşi.

O clipă se simţi tentată să răspundă. Apoi îşi privi umbra proiectată pe perete, care tocmai ridica vinul la gură şi realiză că nu avea de ce să-şi facă griji. „Nu-mi pasă pe unde umbli, Iulian. O să discutăm despre asta mâine, când vii acasă. Până atunci…” Râse scurt, luă farfuria cu macaroane şi sticla şi se duse în camera de zi, la televizor. Nu avea de gând să doarmă. Urmări ştirile, pe urmă încercă să fie atentă la un film, apoi schimbă din nou pe ştiri.

Un accident pe autostradă, vizita preşedintelui în Rusia, cutremur în India – căută pe mai multe canale, dând peste aceleaşi şi aceleaşi lucruri, până găsi ştirile locale. Printre alte lucruri lipsite de importanţă care se întâmplaseră cu o zi înainte, află şi că managerul hotelului M. J. Greaves fusese găsit mort în acea dimineaţă în apartamentul său din cartierul K. Trăia singur şi aparent se sufocase în somn.

Poliţia încă investiga cazul, dar nu existau motive care să indice o crimă. Pur şi simplu, bărbatul se culcase cu o seară înainte şi, în somn, încetase să mai respire. Atât. Adina îşi amintea chipul său uşor batjocoritor din timpul interviului, sprâncenele subţiri, maxilarul pătrat, aerul de duritate inflexibilă şi mai ales felul în care se bâlbâise ea. Iar acum, individul era mort. Poc, fără explicaţie. Nu putea spune că o încerca vreo părere de rău, dimpotrivă, simţea iarăşi fiorul de excitaţie ruşinată, mult mai puternic acum, parcă amplificat de efectul alcoolului care-i accelera sângele în vene.

Se ridică de pe canapea, umblă un pic prin casă, apoi se aşeză iarăşi, cu umbra proiectată lung pe peretele din spatele său, jucând în sus şi-n jos, contorsionându-se şi fluturând pe fondul culorilor schimbătoare aruncate de televizor. Termină paharul cu vin şi închise ochii. „Ce-ai făcut?”, murmură încet. „Ce-ai făcut?”

 

 

O găsi adormită pe canapeaua din camera de zi, cu fruntea sprijinită pe braţele întinse pe măsuţa de cafea. Lângă cotul ei drept se afla un pahar gol, şi mai încolo o sticlă de vin, de asemenea goală.

Bărbatul se încruntă, îşi descheie nasturii sacoului şi călcă pe covor, privind-o cu atenţie. Sforăia cu nasul proptit în carnea braţelor. Fire de salivă îi curseseră peste pielea palidă. Nu o văzuse bând prea des, de obicei refuza să bea chiar şi în serile în care ieşeau la restaurant, dar poate că era mai bine aşa. Venise aici hotărât să facă un anumit lucru şi cumva, postura ei obscenă, cu picioarele desfăcute ieşind din halatul de casă şi sânii striviţi de tăblia măsuţei, uşura în mod ciudat sentimentul de vinovăţie pe care încerca zadarnic să şi-l reprime de câteva zile încoace.

I se părea urâtă. Da. Urâtă. Sau cel puţin, încerca să se convingă că aşa e. Se gândi la zilele de demult, pe când nu o întâlnise încă, apoi la perioada pe care o trăia acum şi încercă să decidă dacă prezenţa ei în viaţa lui schimbase ceva. Nu reuşi să îşi dea seama decât de faptul că era o pierdere de timp chiar şi să se gândească la asta.

− Adina…, spuse încet.

Nici un răspuns. Doar spatele i se ridică lent, ca şi cum ar fi oftat, iar el îi zări ceafa albă ieşind printre şuviţele zburlite ale părului.

− Adina…, repetă.

De această dată fu sigur că îl auzise.

Remarcă o anumită încordare a muşchilor umerilor, dar ea tot nu deschise ochii şi nici nu mişcă capul, continuând să respire la fel de lent ca şi până atunci, rămânând în aceeaşi poziţie obscenă, cu picioarele ieşite de sub poalele halatului şi sânii aproape dezgoliţi peste tăblia mesei.

Bărbatul se îndreptă către draperie. O trase cu un gest. Lumina lăptoasă a dimineţii invadă camera de zi, făcând contururile obiectelor să se retragă ca nişte animale înspăimântate în vizuinile lor. Femeia tresări. Înălţă fruntea, apoi îşi lăsă capul într-o parte, privindu-l, cu buzele pătate de salivă. Părea că nu-l recunoaşte. Avea ochii tulburi, pleoapele umflate, iar pe faţă stăruiau mai multe dungi roşii, apărute în timpul somnului.

− Iulian? Oh, Doamne… trage draperia aia…

− Te-am tot sunat. Te-am sunat de vreo douăzeci de ori. Ţi-am trimis şi mesaje.

− Ascultă…

− De douăzeci de ori.

− Eram prea supărată pe tine ca să-ţi răspund, îngăimă. Voiam să discutăm faţă-n faţă. Sunt câteva lucruri în relaţia noastră care mă deranjează de multă vreme şi aş vrea să le lămurim. M-ai enervat rău de tot zilele trecute.

− Foarte bine. Şi eu aş vrea să-ţi vorbesc.

Îşi îndreptă spatele. Halatul îi alunecă de pe umăr, dezvelindu-i un sân aproape în întregime. Nu făcu nicio mişcare ca să se acopere, se scărpină numai cu un gest vulgar sub el şi căscă zgomotos.

„Cristoase, e atât de… Nu ştiu de ce mi-am pierdut atâta vreme cu ea”, se gândi bărbatul, în timp ce înainta către mijlocul camerei şi-şi desfăcea nasturii de sus ai cămăşii. Dintr-un anumit motiv simţea că se sufocă şi nu reuşea să aleagă cuvintele cu care să înceapă. Voia să termine cât mai repede, să sfârşească odată cu totul şi să plece, să părăsească apartamentul,  să-şi scoată femeia aceea pentru totdeauna din minte şi din viaţă.

− Adina, uite ce e, înainte să mai spui ceva, există un lucru foarte important despre care aş vrea să-ţi vorbesc…

„Ticălosule, să nu-ţi închipui cumva că o să mi-o iei înainte.”

− Ştii ceva? Trage mai întâi draperia aia… Mă dor ochii de înnebunesc.

− Adina…

− Trage dracului draperia!

Bărbatul nu făcu nici un gest, dar părea uşurat. Era clar că furia ei îl mulţumea.

− Ai băut singură toată sticla aia?

− Să nu-ţi închipui că am băut-o aşteptându-te pe tine. Nu mi-a mers bine interviul zilele trecute şi simţeam nevoia să mă relaxez. Şi ce? Nu asta contează. Cine e? O cunosc?

Bărbatul păru descumpănit.

− Cine e cine?

− N-o face pe prostul.

− Ştiai?

„Aha, te-am prins nenorocitule. Întotdeauna ai fost un idiot.”

În mod absolut ciudat, confirmarea nu o răni. Dimpotrivă, se simţea excitată, furioasă dar excitată, şi chiar atunci îşi dădu seama că nu îl aşteptase ca să se certe cu el, ci tocmai ca să regăsească acel sentiment, acel sentiment cu totul nou care făcea acum să-i tremure mâinile de nerăbdare.

Era flămândă, furioasă şi flămândă, şi ochii ei sclipiră sălbatic când mătură cu un gest scurt sticla şi paharul de pe masă. Sticla izbi mobila şi se făcu ţăndări, dar paharul căzu pe covor şi nu se sparse şi atunci ea sări în picioare şi-i trase un şut, proiectându-l în uşa camerei, unde se sfărâmă într-o sută de cioburi. În ciuda izbucnirii ei, bărbatul păru să se relaxeze, ba chiar buzele i se despicară într-un zâmbet compătimitor.

− Nu o cunoşti, zise. Şi, de fapt, nu are importanţă. Uite ce-i, Adina, e o fată bună, cuminte şi o iubesc foarte mult. Trebuie să recunoşti că, în ultima vreme, lucrurile o luaseră razna urât între noi. N-am încercat niciodată să mă ascund, singura greşeală e că am aşteptat prea mult…

„Vorbeşte tu, vorbeşte.”

− … şi e păcat că s-a ajuns aici. Trebuia să ne despărţim mai demult. Şi tu eşti o fată foarte cumsecade, nu am nimic cu tine, mă bucur că ne-am cunoscut, dar lucrurile n-ar fi mers niciodată între noi. Suntem prea diferiţi. Şi apoi, ambiţiile astea ale tale din ultimul timp… devenise dureros.

− Ambiţiile…

− Nu m-ai ascultat niciodată când am încercat să-ţi vorbesc despre chestia asta. Ea, cum să zic, e altfel. Ştie exact ce doreşte, îşi cunoaşte limitele şi înţelege mijloacele ce-i sunt necesare pentru a ajunge la lucrurile respective. Pe când tu…

− Iulian…

Excitaţia creştea, simţea între picioare o văpaie mistuitoare.

− Hai s-o recunoaştem. Eşti doar o fată de la ţară, mediocră, plină de ambiţie, de vise imposibile. De fapt, asta m-a atras iniţial la tine, amestecul ăsta neobişnuit de inocenţă şi forţă, puritatea idioată a dorinţelor tale, dar a trecut multă vreme de când lucrul acesta era măcar amuzant. Pur şi simplu nu mai rezistam să văd cum intri mereu şi mereu în momentele acelea de isterie deprimată, când încercai să găseşti problema oriunde în altă parte şi nu în limitele tale. Mă săturasem, şi când am cunoscut-o…

„Vorbeşte, aşa, vorbeşte.”

− De când durează asta? îl întrerupse.

− De vreo patru luni.

− Eşti un ticălos. Un imbecil.

− Adina…

− Trage draperia.

− Recunosc, e vina mea că am aşteptat atât.

− Trage draperia.

− Sunteţi persoane foarte diferite. Ea mă înţelege, înţelege ceea ce simt, nu localizează totul între graniţele dorinţelor ei, e o persoană normală, caldă, lucidă, înţelegi?

„Imbecilule, ticălos plin de rahat.”

− Ce te-a ajutat s-o cucereşti? Jumătatea ta de erecţie?

− Adina, acuma doar… n-are nici un rost.

„Ticălos plin de rahat.”

Excitaţia se transformase într-un nor de particule fierbinţi ce-i cuprinsese corpul de la sâni în jos.

Un nor viu, format din sute şi sute de corpusculi încărcaţi cu senzaţii variate, ce-i curentau în mod deosebit fiecare celulă a trupului şi formau o reţea paralizantă de trăiri complet diferite, aflate la diverse intensităţi ale plăcerii – unele aproape de durere – împietrind-o sub atacurile lor constante.

Încleştă degetele şi-l privi pe Iulian. Îşi agita mâinile transpirat, încerca să-şi transforme explicaţiile în jigniri aşa cum îi era obiceiul şi vorbea, vorbea, vorbea şi nici măcar nu-l mai auzea, pentru că mintea îi era dominată de-un singur gând şi ceea ce o neliniştea era conştiinţa faptului că nici măcar nu-i aparţinea în întregime, gândul i se impunea de undeva din afară, iar starea de excitare o făcu să izbucnească într-un râs nervos, în timp ce halatul îi aluneca de pe umeri în josul braţelor şi îi lăsa sânii dezgoliţi, cu sfârcurile  îndreptate către bărbatul din faţa ei, ascuţite ca vârfurile unor pumnale.

− Iulian, nu trebuie să-mi explici nimic, îşi auzi glasul ridicat din fundul gâtului, răguşit şi neclar. Trage draperia şi taci. Te rog frumos să taci.

− Oho, nu merge aşa, o să asculţi până la capăt. Meriţi să auzi anumite lucruri.

− Iulian…

− Pentru că tot jocul acesta…

− Trage draperia.

− Nu-ţi permite să…

− Trage dracului draperia!

„Pentru că vreau s-o văd, am nevoie s-o văd…”

Bărbatul rămase cu gura deschisă, uşor descumpănit de asprimea neobişnuită din glasul ei.

− Te rog să tragi draperia, şopti rar. Mă doare capul. Mă dor ochii. Se învârte camera cu mine. Poţi să-mi spui ce vrei, dar, mai întâi, trage în pizda mă-tii draperia.

Bărbatul ezită o secundă. Respiră adânc, îşi agăţă cu degetele buza de jos, apoi se îndreptă către fereastră şi trase din două mişcări draperia grea. Camera se cufundă în penumbră.

Adina ridică halatul pe umeri şi-şi acoperi sânii, strânse cordonul, făcu un pas înapoi şi apăsă întrerupătorul veiozei de lângă canapea. Lumina făcu umbrele obiectelor să ţâşnească din ascunzătorile lor şi propria ei umbră se proiectă pe perete, între televizor şi uşa holului care ducea la baie.

O scurtă ameţeală îi întunecă privirea când o văzu, dar îşi reveni repede.

După câteva secunde, Iulian veni din nou lângă ea. Umbra i se desenă pe peretele văruit în galben, lângă a ei, mult mai masivă şi mai înaltă, însă ceva mai deschisă la culoare, contopită într-o parte cu umbra televizorului.

− Poftim. E bine aşa?

− Mulţumesc.

− Uite ce e, cred că cel mai bun lucru ar fi să încheiem discuţia asta. Nu vreau să ne certăm. Ţin la tine. Vreau să fii fericită. A fost bine cât a fost, dar pur şi simplu nu ne potrivim. Ţi-am spus, singurul lucru pe care îl regret…

Ea privea umbrele de pe perete – a ei micuţă, cu părul vâlvoi, nemişcată, a lui gesticulând, cu creştetul capului aproape atingând tavanul.

− Las-o baltă, Iulian. N-am nevoie de toate balivernele astea. Nu mă interesează.

− Ok, cred că am stat deja prea mult aici. O să plec înainte…

„Ce vrei să faci, Adina? Ce vrei să faci?”

− … ca discuţia asta să se complice aiurea.

„Taci.”

− Fir-ar a dracului de treabă.

„Taci.”

Adina nu observă mişcarea la început.

O presimţi mai mult – un sentiment absolut ciudat, pe care mintea şi corpul ei nu reuşiră să-l înţeleagă – apoi văzu unul dintre braţele umbrei sale ridicându-se încet către conturul capului lui Iulian; îl văzu cum îi atinge chipul şi pe urmă se confundă cu el, răsucind acolo ceva, cu o mişcare rapidă. Iulian tăcu brusc. Adina stătea nemişcată şi privea gesturile umbrelor pe perete. Lumina veiozei filă scurt, apoi străluci cu o intensitate sporită.

„Taci.”

Ochii lui Iulian creşteau în orbite. Exprimau într-un mod aproape comic durerea pe care-o resimţea, în timp ce gura i se căsca dintr-o dată, larg, şi limba plină de salivă îi ieşea răsucită afară, ca prinsă într-un cleşte invizibil.

Ultimul cuvânt pe care încercase să-l pronunţe se transformase într-un fonfăit. Pufni pe nas, îşi ridică mâinile către faţă. Lacrimi de durere îi ţâşniră din ochi.

Gura i se despică tot mai mult. Adina auzi oasele maxilarului trosnind. Limba i se tot lungi şi se lungi, până la o distanţă imposibilă, iar venele de la tâmple şi de pe gât i se umflară şi ieşiră prin piele pulsând, ca nişte sfori răsucite.

Tânăra femeie încercă să se mişte, dar nu reuşi să se clintească. Valuri de frică şi de reală plăcere fizică îi străbăteau corpul, din cap până-n picioare, pe când privea spre bărbatul cu chipul torturat de chin, apoi spre cele două umbre proiectate pe peretele luminat de razele slabe ale veiozei.

– …pffftaaac… tăăăă…

Imediat după aceea, umbra făcu o altă mişcare bruscă, îşi contopi braţele cu conturul capului lui Iulian şi bărbatul horcăi şi căzu în genunchi pe covor.

Limba îi ţâşni înapoi în gură, iar fălcile îi trosniră, în timp ce se închideau cu un zgomot înfundat. Dar asta nu fu totul. Fălcile se închiseră şi se deschiseră iarăşi, şi din nou şi din nou, pocnind de fiecare dată tot mai tare, tot mai tare, izbite cu forţă, până ce dinţii se fisurară, se sparseră, şi-i zburară bucăţi afară din gură.

O pată neagră îi murdări prohabul pantalonilor, se mări, scursă pe-o coapsă, umerii i se strânseră, forţaţi înainte într-o poziţie nefirească şi, imediat după aceea, sângele îi ţâşni pe nas şi pe la colţurile buzelor.

Incapabilă să se mişte, incapabilă şi măcar să clipească, Adina înregistra, cu o impresie acută de irealitate, mişcările furioase ale umbrei sale, care se apucase între timp să rupă în fâşii umbra lui Iulian – fâşii pe care le proiecta într-un nor viermuitor deasupra sa, înainte de a le asimila, făcându-se tot mai neagră, tot mai consistentă şi bine reliefată.

Adinei i se păru că ţipă atunci, dar nu era foarte sigură. Poate doar îşi închipuise că ţipă. Ori poate doar ar fi vrut să o facă.

Se retrase cu un pas, ținându-și mâinile strânse ghem deasupra inimii. „Pot să mă mişc, îi trecu prin cap, pot să mă mişc”, însă acest gând se pierdu instantaneu în amalgamul impresiilor unor experienţe complet străine de ea, atât de amestecate şi imposibil de diferenţiat, încât femeia se clătină sub impactul lor, de parcă se lovise brusc într-un zid.

Pe perete rămăsese o singură umbră. A ei.

O umbră slabă, cu braţele ridicate, părul zbârlit – ţinea ceva în mâini, nu-şi putea da seama ce, câteva fâşii negre, zdrenţuite. Proiecţia unei siluete familiare, dar care nu avea totuşi nicio legătură cu ea, ca şi cum o altă persoană ar fi încercat să-i imite postura într-un mod foarte convingător.

Prin trup îi trecură mai multe frisoane, ducând în siajul dureros al trecerii lor câteva fărâme de amintiri obscure şi detalii ale unor experienţe imposibil de localizat. În nici un caz ale ei.

Iulian horcăi.

Adina îl privi.

Bărbatu stătea în genunchi pe covor, cu chipul boţit de chin, ochii neîncrezători, ieşiţi din orbite. Sângele scurs din nas se amestecase cu cel din gură, plin de sfărâmături de dinţi şi formase pe barbă şi pe gât o perdea greţoasă, ce i se prelingea pe piept şi, de acolo, pe parchet. Rămăsese cu o mână crispată deasupra inimii, iar celălalt braţ era întins înainte, într-o poziţie complet nefirească, semănând cu apendicele nedezvoltat al unui mamifer ce rătăcise pe scara evoluţiei, cu degetele răsfirate.

Chiar în clipa în care Adina îşi aruncă ochii spre el, căzu încă horcăind, cu faţa în jos, rupându-şi oasele degetelor sub greutatea trupului. Femeia simţi sunetul degetelor frânte sub forma unui zvâcnet moale în corp – ca şi cum ceva ar fi cedat şi s-ar fi rupt sub sânii ei, lăsând liber un lucru nedefinit.

Trezită din amorţeală, se repezi la fereastră. Trase draperia. Lumina soarelui invadă camera, determinând umbrele tuturor lucrurilor să se retragă iarăşi în vizuinile lor.

Iulian lăsă liber un grohăit obscen, amestecat cu piuituri înnecate de sânge, apoi se făcu linişte. O linişte insuportabilă, care ţi se înfigea în urechi şi săpa acolo, picurând venin în sânge şi în simţuri. Afară începea o nouă zi, o nouă zi de vară. Geamurile blocurilor învecinate luceau orbitor. Câţiva oameni traversau incinta, o maşină părăsea parcarea, lumea de acolo era aceeaşi, neschimbată, oamenii îşi continuau netulburaţi activităţile obişnuite, fără să ştie ce tocmai se întâmplase la numai câteva zeci de metri de ei.

„De fapt, ce s-a întâmplat? Ce?”

Adina clipi, orbită de lumină, îşi masă tâmplele şi se întoarse încet, sperând din toată inima să îşi poată ţine în frâu urletele care îi blocau gâtul.

Iulian mai tresărea din când în când, dar era deja mort. Întreg chipul mânjit de sânge semăna cu o mască din piele întoarsă, iar hainele boţite îmbrăcau un corp contorsionat, ce nu mai aducea deloc a fiinţă omenească.

În aer plutea un iz uşor de transpiraţie şi fecale proaspete. „Ţi-am spus să taci”, gândi Adina, în timp ce privea grămada amorfă de pe parchet. În aceeaşi clipă, panica îi deblocă gâtul, eliberând urletele care se comprimaseră acolo, apoi îi acoperi creierul cu un nor opac; îi strânse pieptul, înghesuind bătăile inimii într-un spaţiu minuscul, înainte de a le lăsa să explodeze în tot corpul – în gât, în tâmple, în umeri şi-n fese. Simţi un val de căldură în stomac. Se văzu cumva din afară, de foarte departe, apoi de aproape – o creatură firavă şi ciufulită, zbătându-se în faldurile unui halat de casă alunecat de pe umeri, bântuind aiurea prin apartament, cu lucrul acela inform, chircit pe parchet – împiedicându-se, căzând, gemând, căutând orbeşte ceva împrejur, împiedicându-se iarăşi.

În cele din urmă, găsi ceea ce căuta. Telefonul. Formă numărul poliţiei şi, după ce urlă timp de un minut şi jumătate în el câteva detali care în acea clipă i se părură absolut fără sens, Adina se duse la bucătărie. Alese din rastelul de lângă chiuvetă cel mai ascuţit cuţit pe care îl avea – unul cu care obişnuia să tranşeze carnea – îl privi, apoi îşi suflecă mâneca halatului şi-l trecu cu o mişcare hotărâtă peste venele de la încheietura mâinii stângi.

Nu mai apucă să facă altceva.

Durerea o ameţi, iar sângele care ţâşnise din rana adâncă, o stoarse îndată de orice fărâmă de voinţă. Lăsă cuţitul să cadă pe gresie, privi în jur, pe pereţi şi-n jos, încercând să-şi găsească umbra şi, când nu reuşi, se lăsă în genunchi, ţinând braţul tăiat departe de corp, de parcă ar fi încercat să îndepărteze de ea un obiect dezagreabil, complet străin, dar, în aceeaşi măsură, fascinant.

Sângele ţâşnea în mici gheizere succesive. Sclipea atât de roşu şi curgea într-o cantitate atât de mare, încât i se păru imposibil de crezut faptul că aşa ceva putea proveni din corpul ei. Prin cap îi trecu gândul că fusese stupid să sune la poliţie, apoi să încerce să se sinucidă, dar poate nici nu dorea să moară, ci doar să, să… O durere ascuţită îi rupse gândul în jumătate. Inima îşi rată bătăile, pierdu ritmul, căzu în fundul stomacului şi de acolo emise câteva proteste slabe, asemănătoare unor strigăte înfundate de ajutor. I se năzări că vede lângă încheietura ei adâncită în balta de sânge – căzuse pe gresie, dar nu-şi amintea când – o umbră neagră, şezând pe vine, dar nu reuşi să întoarcă capul. „Doamne, se gândi, asta să fie într-adevăr viaţa mea? Eu zac aici, ori e corpul altcuiva? Nimic din toate astea nu seamănă cu ceea ce ar trebui să fie viaţa mea…”

Avea o impresie puternică de irealitate, nu mai reuşea să înţeleagă cine anume era, şi mai ales, ce făcea întinsă acolo pe gresie. Apoi un curent rece îi atinse faţa. Câteva junghiuri îi tăiară pieptul, bucătăria îşi pierdu înălţimea şi spaţiul şi coborî asupra ei ca o pătură îngheţată, acoperindu-i corpul şi întunecându-i privirea.

 

 

„Adina… Adina deschide ochii.”

Nu recunoştea glasul. Venea de foarte departe şi de aceea nu avea nicio intenţie să-l asculte. Se cufundă din nou în ea însăşi, dar se auzi din nou strigată. O anumită inflexiune îi captă atenţia. „Adina. Deschide ochii, Adina.” Modulaţiile vocii o căutau în interiorul propriei minţi, ca nişte degete lungi, blânde, ce scormoneau printre amintiri şi senzaţiile imediate. „M–ai cam dezamăgit, Adina. Nu trebuia să faci ce-ai făcut. Totul mergea atât de bine, credeam că ai înţeles. Deschide ochii.”

Încercă să ridice pleoapele, dar nu reuşi de prima dată. Căzu din nou în întunericul din ea însăşi, însă vocea o prinse la timp şi o aduse înapoi, cu mişcări domoale, pline de blândeţe. „ A fost un gest surprinzător, totuşi, cât ai stat aici, am avut timp să mă gândesc şi să cântăresc mai bine lucrurile. Deschide ochii, trebuie să vorbim.

Vocea ei. Ceea ce auzea era vocea ei. Mai aspră, mai plină, dar a ei.

Deschise încet pleoapele. O lumină extrem de puternică o făcu să scâncească de durere, dar îşi încordă voinţa şi rămase cu ochii deschişi, străduindu-se să caute sursa vocii. Părea acum să vină de foarte aproape, chiar de lângă faţa ei, ba uneori i se amesteca cu vagile gânduri ce-i scânteiau ca nişte flăcărui prin creierul amorţit. Ce se întâmplase? Chipul lui Iulian se înălţă brusc în prim-planul minţii ei, plutind, rostogolindu-se imponderal, asemenea unui balon luat de vânt, apoi pocni sec, împroşcând sânge în toate părţile.

Ţipă şi se zvârcoli.

„Aşa. Îţi aduci aminte acum.”

– Unde eşti?, reuşi să bolborosească.

„Aici, lângă tine. M-ai dezamăgit, Adina, m-ai dezamăgit, dar nu sunt supărată. Nu sunt supărată, pentru că am avut timp să mă gândesc şi cred acum că e mai bine că s-a întâmplat aşa. Încet, nu te forţa. Eşti foarte slăbită.”

Lumina pierdu din intensitate pe măsură ce clipea, apoi păru să se retragă către colţul pleoapelor. Reuşi să recunoască conturul  unui neon pe tavanul văruit în alb, un cuier aşezat lângă o uşă închisă şi, în apropierea ei, un suport pentru perfuzii. Apoi realiză că stătea întinsă pe un pat. Încercă să ridice capul, gemu de durere şi rămase lungită, cu braţul stâng pulsând. „O să te faci bine foarte repede.”

Vocea ei. Chiar era vocea ei.

Făcu un nou efort şi privi atentă în jos. Decorul tipic al unei rezerve de spital. Alături de patul său se mai afla unul, dar era neocupat. Era singură şi asculta propria-i voce. Tot ce se întâmplase în ultimele zile, îi reînvie în memorie – amintirile pictate în culori insuportabile, desfăşurate una după alta, silind-o să le urmărească ca pe-un film dat cu încetinitorul.

Apoi o văzu.

Stătea ghemuită pe pat, deasupra coapselor ei – un amestec de umbre nedesluşite ce etalau nuanţe ale aceleiaşi culori, negru spre bleumarin, parcurgând în toate direcţiile suprafaţa unui trup destul de uşor de recunoscut, al cărui contur tresărea şi fierbea străbătut de-un fir subţirel, argintiu, ce scotea în evidenţă din când în când, fie conturul unui cot, fie al unui umăr, fie dunga unei clavicule, fie curbura osoasă a unui deget.

Arătarea stătea înclinată deasupra ei. O studia din spatele unor găuri oscilante, fixate în mijlocul capului – două găuri ce păreau să indice posibilitatea accesului către o lume imposibil de conceput – şi, în interiorul acelor perforaţii mişcătoare existau altele, mai adânci şi tulburătoare, umbrele unor lucruri care poate nici nu existau încă.

Ridicolul întregii situaţii o zgudui pe Adina ca un spasm de durere.

N-avea nici un motiv să creadă că ceea ce vedea era adevărat. Era convinsă că în momentul în care urma  să se dezmeticească, să se trezească de-a binelea, avea să reuşească să treacă peste tot ce se întâmplase şi mai cu seamă să uite, să uite totul. Dar până atunci, era nevoită să asculte.

Şi poate să obţină nişte răspunsuri.

Arătarea întinse braţele în lături, de parcă încerca să se dezmorţească, apoi se lăsă înainte. Alunecă peste coapsele Adinei, oprindu-se deasupra bazinului ei.

Femeia îi simți atingerea și percepu și senzația unei greutăți – dar era ceva atât de îndepărtat și conținea atâtea senzații înmănuncheate, încât îi fu imposibil să discearnă dacă ceea ce simțea era real sau nu. Încercă să-și miște capul, apoi un braț, dar nu reuși. „Iulian… ce s-a întâmplat cu Iulian?”, vru să bolborosească și își auzi clar vocea, deși niciun cuvânt nu-i părăsi buzele. Își auzi glasul în interiorul craniului, unde încă stăruiau reverberațiile vocii arătării care stătea chircită deasupra sa.

Și acele ecouri răsunară iarăși – vibrară și se stinseră, apoi se coagulară în mintea sa, în timp ce arătarea ridica un braț și făcea un gest vag. „Iulian… știi ce s-a întâmplat cu Iulian. Ai simțit doar… Și să nu încerci să-mi spui că regreți în vreun fel ce s-a întâmplat. Iar dacă te preocupă altceva, nu trebuie să-ți bați capul. Poliția nu a pus prea multe întrebări. Reacția ta a fost considerată… hmmm… firească, având în vedere faptul că Iulian a suferit un atac de o asemenea anormală violență. Poate că ți se vor mai pune câteva întrebări, acest lucru nu se poate evita, însă nu ai niciun motiv de îngrijorare. Cel mai important lucru acum este să te pui cât mai repede pe picioare, pentru că avem multe de făcut. Împreună.”

„Ce… ești?”, încercă Adina să se ridice pe coate.

„Știi bine ce sunt”, replică umbra, modulându-și vocea în craniul său, de parcă ar fi încercat să ajungă în locul în care s-ar fi putut face auzită cel mai bine, „dar mai mult de atât nu-ți pot spune. Nu vreau să-ți ascund nimic, pentru că nici eu nu știu în acest moment foarte bine ceea ce înseamnă existența mea și de ce sunt capabilă să fac ceea ce fac. Am aflat totuși câteva lucruri după seara aceea în parc”.

„De ce ai plecat?”

„Nu am plecat. Mă dezgustai, ființa ta m-a respins și atunci am fost îndeajuns de naivă încât să încerc să te părăsesc.”

„Și managerul hotelului…”

„Mi-am dat seama în acea seară că suntem dependente una de cealaltă, că trebuie să ne ajutăm reciproc și am făcut-o ca să te silesc să te trezești, să deschizi ochii, să realizezi că ești în stare de mult mai mult, pentru că și eu am mare nevoie de tine. Deocamdată nu știu să-ți explic mai bine toate astea.”

„Dar, de ce acum? De ce tocmai acum?”

„Dacă încerci să cauți motivul pentru care se întâmplă toate astea, renunță. Nu există niciun motiv. Pur și simplu exist și rațiunea pentru care mă aflu aici nu este importantă, pentru că mie nu-mi pasă de ce exist și de ce sunt capabilă să fac lucrurile pe care le fac, ci doar de ceea ce pot simți. Nu știu dacă mai sunt altele asemenea mie, dar vom afla împreună. Tu de ce ești aici? N-are nicio relevanță acest fapt. Exiști și tu ca și mine, iar acest lucru este de ajuns. Nu-ți irosești timpul căutând motivul.”

„Totuşi…”

„Uite ce e. Am început amândouă cu stângul.” Umbra își purta degetele pe deasupra buricului Adinei. „Eu pot face anumite lucruri, dar depind de tine – știu asta pentru că am încercat să trec la altcineva, însă este imposibil – deocamdată. Sunt anumite lucruri pe care nu le pot explica. Am nevoie de experiențele tale, iar tu îți poți ascuți voința înțelegând esența experiențelor mele. Nu pot pune în cuvinte ceea ce știu că este adevărat – poate îmi lipsește ceva în acest moment – și nu vreau să aleg cuvintele nepotrivite ori irelevante, pentru că aș putea ajunge să exprim contrariul a ceea ce vreau să explic de fapt. Știi? Există multe posibilități de a privi și înțelege lucrurile. Nu-ți cer decât să accepți și să privești în felul tău și așa poate vom ajunge să ne ajutăm reciproc.”

Apăsarea asupra buricului Adinei spori, ca și cum un deget s-ar fi oprit acolo, încercând să sublinieze cele spuse. Tânăra încercă iarăși să se miște. „Nu sunt sigură cum aș putea accepta toate astea”, zise ea în cele din urmă.

Umbra ridică puțin capul. Conturul craniului oscilă, se deformă către vârf.

Apoi o dungă argintie păru să despice amalgamul nuanțelor întunecate ce-i alcătuiau chipul, sugerând un rânjet. Cele două găuri fluctuante aflate acolo unde ar fi trebuit să fie ochii – gândea Adina – se alungiră, terminate la extremități în mici explozii de cenușiu, pe urmă rânjiră și ele – trei rânjete distincte ce pluteau pe sugestia acelui chip mișcător, brazdat de fulgere negru-bleumarin – apoi alte mici grimase strâmbară pomeții și barba.

Tânăra femeie simți iarăși impresia apăsării acelui deget pe abdomen – căci era o impresie, fără nicio urmă de îndoială. Îl percepu coborând către despicătura dintre picioare, presând umflăturile labiilor, apoi alunecând mai jos. Își reținu o tresărire, încercă să riposteze, să spună ceva, dar senzația de apăsare dispăru, în timp ce umbra, zâmbind din toate nuanțele sale sub lumina neonului, i se prelingea jos, pe coapse.

Urmă un scurt moment de liniște, în care nu se întâmplă absolut nimic, de parcă întreaga lume ar fi încremenit complet pe durata alunecării dintr-o secundă în alta, apoi o răsuflare caldă îi învălui sexul. Încercă iarăși să riposteze, să se smulgă din absurditatea situației, însă ceva ca o limbă foarte fină îi trecu peste clitoris de mai multe ori, pe urmă vârful dur al degetului se făcu iarăși simțit, căutând intrarea vaginului. „Isuse, se zbătu imobilizată între gândurile sale tânăra, asta nu se întâmplă, e absurd. Visez ori mi-am pierdut mințile”. Când, două minute mai târziu, o asistentă deschidea ușa și pătrundea în salon cu o tavă în mână, Adina ceda unui orgasm cutremurător.

 

 

Ce s-a întâmplat după aceea, nu a mai contat. Timpul se dezagregase. Abandonase cu nepăsare mecanismele care-l camuflaseră până în acel moment, continuând să curgă sub adevărata sa înfățișare, în episoade ce cuprindeau ca-n niște compartimente izolate clipe trăite la o intensitate ce depășea suportabilul uneori.

Adina fu nevoită să învețe să se adapteze în scurtele momente de legătură dintre ele.

În memoria ei își găsiră loc câteva instantanee din ziua externării – chipul sever și complet ridicol al unei doctorițe, al cărei miros de nefericire și secăciune îl putea simți clar, pe urmă chipurile unor polițiști prea preocupați de propriile cuvinte pentru a pătrunde înțelesul lucrurilor pe care încercau să le afle – fiecare emanând propriul iz de suficiență și pasiune banală – după care, în locul tuturor acestor lucruri, rămaseră imaginile din propriul apartament. Patul răvășit.  Balconul scăldat în soare. Vasele adunate-n chiuvetă. Brațele sale încleștate de cearșaf în clipele-n care experiențele filtrate prin corpul său atingeau puncte atât de înalte încât alunecau către dureros.

Era din nou acasă. Singură, departe de toți.

Trecură multe zile – nu știa sigur câte și nici nu dorea să știe – atâtea zile cât fu nevoie pentru a-și înțelege și a-și accepta noua condiție – zile în care nu mînca, nu bea, ori nu făcea nimic altceva decât să zacă în pat sau pe balcon, nepăsătoare la razele soarelui care-i bășicau pielea și-i decolorau părul, zile în care dormea, ori stătea pur și simplu înțepenită într-un colț al camerei de zi, privind peretele pe care se desfășurase drama lui Iulian.

Își auzea bine umbra. Se mișca mereu prin casă.

Bântuia prin bucătărie sau prin baie, trăncănea vasele sau scârțâia ușile șifonierului, foșnind printre hainele ei – dar nu era prea sigură de ceea ce făcea și nici nu era-n stare să se gândească prea mult la asta.

Ceea ce știa cu siguranță era că mult timp o părăsi aproape noapte de noapte.

O simțea furișându-se alături de ea în diminețile cu soare, în care se trezea din câte-un vis încâlcit, în care amintiri nelămurite se metamorfozau, alterate de puterea noilor experiențe ce nu-i aparțineau, ori în zilele înnorate, în care vântul arunca frunze și stropi de ploaie pe geamuri. O simțea cum se lipește peste ea, asemenea unui corp suplu și tânăr. O întregea cu prezența sa și atunci se mișca satisfăcută, umblând cu mâinile printre așternuturi, admirându-și brațele și mâinile, coapsele și sânii înainte de a ceda experiențelor proaspăt aduse, pe care alții le trăiseră doar pentru a i le oferi ei, hrănindu-se cu forța pe care acestea o aducea capacităților sale de a-și rafina senzațiile.

„Știi, am început să le simt”, spunea uneori umbra – tânăra nu știa la ce se referă – , „le simt și mă pot apropia tot mai mult de ele”, iar în glasul ei se simțea o tentă de tristețe – apoi zilele se împleteau iarăși cu nopțile și Adina continua să-și trăiască din plin viața, fără a mișca un deget.

 

 

„Mâine am putea ieși să-ți cauți o slujbă.”

„Crezi că sunt pregătită?”

„Dacă simți asta.”

Stăteau amândouă în camera de zi, tolănite pe-o grămadă de haine scoase din șifonier și aruncate grămadă pe parchet, chiar în locul unde Iulian își dăduse ultima suflare. Adina se odihnea cu capul lăsat pe spate, goală, cu picioarele petrecute peste conturul nestatornic al umbrei sale, care vălurea ca un lac bătut de vânt peste pântecul ei, întreținând în memorie fiorii ultimului atac al simțurilor.

Era o seară caldă de august.

Deși gândea și vorbea, prin cap nu-i treceau multe gânduri. Mintea sa devenise o prelungire a corpului. Un organ interesat doar de puterea de a acapara și de a rafina la maximum fiecare senzație.

„Le văd acum aproape în fiecare zi”, spunea umbra. „Pe cele ca mine. Sunt multe. Umbre puternice, cu conștiința trează de zeci de ani, umbre care au acumulat experiențe pe care nici măcar nu ți le poți imagina. Dar sunt egoiste, oh, atât de egoiste. Egoiste și oarbe, își tratează stăpânii ca pe niște sclavi, sunt îmbătate de propria putere și independență. În acest sens, nu se deosebesc prea mult de umbrele animalelor. Nu au ce avem noi două. Deocamdată nu ne putem apropia de ele, dar învățând împreună…”

„Aș vrea să ieșim în seara asta”, o întrerupse Adina. „Să facem ceva. Simt nevoia să mergem împreună.”

„Bănuiesc că te-ai gândit la ceva anume.”

„Nu-mi pot scoate gândul ăsta din cap. Te-ai întrebat vreodată ce se întâmplă cu umbrele morților?”

„Ce înseamnă asta?”

„Fie ele inconștiente ori treze, pot fi oare filtre, ecouri, ori depozite ale experiențelor stăpânilor lor? Unde se duce toată acea experiență, amalgamul acela de amintiri și senzații, puterea și sensul tuturor acelor întâmplări prin care un om trece într-o viață?”

„E ciudat ce spui.”

La doisprezece noaptea, Adina se îmbrăca în fața oglinzii, studindu-și îndelung fiecare mișcare. Umbra o seconda, proiectată limpede pe peretele din spatele ei și îi aproba cu acolade largi toate gesturile.

Adina arăta la fel cum arătase dintotdeauna – poate mai pierduse puțin din greutate, dar asta adăuga trupului ei subțirel o aură de energie bizară, asemănătoare cu strălucirea soarelui pe tăișul unui cuțit – și întregul corp, precum și conformația chipului, emanau un iz de forță ciudată, ca și cum, abia camuflat de pielea pistruiată a trupului, ar fi curs un torent înspumat de dorință, satisfacție și confort și s-ar fi împrăștiat în cascadă prin toate arterele. Un fel de conștiință a forței sale de a simți.

Îmbrăcă cu grijă o rochie comodă pe care o purtase doar de vreo două ori – nu-și luă nici sutien și nici chiloți – trase pe deasupra o jachetă, alese pantofi asortați, încuie apartamentul și ieși din bloc.

Noaptea era liniștită și răcoroasă. Pe cer străluceau stelele. O adiere făcea să se clatine ramurile teilor din fața blocului. În aer se simțea iz de umezeală și, vag, parfumul florilor din grădina din dreapta scării.

Adina respiră adânc, își încheie jacheta, privi ferestrele blocurilor – aproape toate cufundate în beznă – apoi ascultă atentă, lăsând tăcerea nopții să o învăluie, să o facă parte din ea. Pantofii săi ușori nu făcură niciun zgomot în timp ce coborî ultimele trepte, astfel încât aproape auzi vibraţia constantă a umbrei, care se prelingea pe scări în urmă. Trecu pe o alee scurtă, făcu la dreapta şi ajunse în parcare. Nu stătu să aleagă. Se urcă în prima maşină peste care îi căzură ochii. O Toyota veche. Foarte bine. Portiera cedă fără zgomot; nu se declanşă nicio alarmă. Tânăra urcă pe bancheta din spate, învăluită în vibraţia aceea secretă, pe care doar ea o putea auzi şi privi apoi ţintă incinta cufundată-n noapte şi-n tăcere.

Nu se gândea la nimic anume. Nici nu ar fi putut.

Întreg trecutul dispăruse, cu toate problemele lui, iar viitorul era ceva prea îndepărtat şi confuz ca să aibă vreo semnificaţie. Spaţiul dintre ele se lărgea cu fiecare moment – spaţiul ocupat de ea – făcând-o să se simtă liniştită şi în siguranţă. Motorul porni. Maşina se puse-n mişcare. Simţi o atingere catifelată pe încheietură, în timp ce umbra îşi lăsa capul pe umărul ei şi îi căuta mâna cu degetele.

Farurile maşinii se aprinseră abia când ieşi dintre blocuri – luminară o clipă câteva pubele, silueta unui câine ghemuit la rădăcina unui copac, apoi se înfipseră în parterul unei clădiri, înainte de a lumina asfaltul străzii, de-a lungul căreia se aflau o mulţime de maşini parcate. După o vreme, ieşi din cartier, rulă pe un bulevard, parcurse câţiva kilometri, apoi făcu la stânga şi după încă ceva timp, coti pe strada care ducea spre cimitir. Un bec de pe-un stâlp de iluminat străluci o secundă pe cupolă, luminându-i interiorul în aparenţă gol, apoi maşina îşi continuă în tăcere drumul. Umbra sa, după ce ezitase o clipă prizonieră sub strălucirea roşiatică a becului, se alungi şi-o urmă supusă în lungul străzii. Câteva cucuvele, ascunse în frunzişul unui arţar, fluturară din aripi, îşi luară zborul, apoi urmară strălucirea farurilor, amestecându-şi curând ţipetele cu bezna nopţii.