Dincolo de dealuri

Îngerul Absenței mi-a pătruns pe geam

Prea tânără-s, Doamne, lui nu îi pot spune

Veselă, frumoasă, Doamne, cum eram,

Acum triste aripi pe umeri îmi pune.

 

(adaptare după un poem de Mihail Grămescu)

 

                                                         I

 

Am decis să scriu pentru uitare. Sau pentru a nu fi uitată. De fapt, știu bine că nimic din ce aș putea spune, sau scrie, nu va schimba vreodată realitatea. Tot ce simt este un tremur continuu de anxietate. Ca și cum acele aripi negre m-ar urmări tot timpul, gata să mă cuprindă. Uneori, simt că se apropie de mine, ca și cum aripile lui însângerate mi-ar fâlfâi deasupra capului. Îi simt mirosul umed și stătut, adus de bătaia vântului. Nu vine la o anumită oră, sau într-o anumită zi. Nu vine nici măcar într-un anume loc. Căci zboară. Are aripi și pene. Apare oriunde și oricând, pe stradă, printre trecători. De parcă ar sfida realitatea și toți acei ochi care privesc hulpavi, gata să deconspire un mister vechi de sute, poate chiar mii de ani. Mă urmărește cu o nonșalanță care mă face să cred că vremurile secretelor au trecut de mult. Că nu va mai dura mult până când el, alături de toți cei asemenea lui, vor ieși la lumină și vor lua lumea în stăpânire, așa cum îmi spuneau ai mei. Îi simt ghearele pe spate, dar când mă întorc, nu văd nimic. Spatele meu e gol. Mirosul puturos a dispărut. Doar frica rămâne. Frica de frică. Frica surdă că mâine, poimâine, poate chiar în această clipă, prezența aripilor negre mă va învălui din nou.

Era acum vreo douăzeci de ani când m-am întors în satul Calvini de pe Valea Cătinii, după mai mulți ani de alergat prin lume, în încercarea de a-mi face un rost. Aveam o căsuță de vacanță primită ca moștenire de la mama, care își dormea somnul de veci în cimitirul de pe Valea Cătinii. Parcă văd și acum copacii înalți care se prăvăleau peste drum la intrarea în comună, închizând-o ca într-o fortăreață. Iar dincolo de drum, pârâul Bâsca își urma cursul lin, tulburat doar în zilele cu ploi abundente, când mai avea câte o încercare de a ieși din matcă. Nimic nu ar fi putut vreodată să tulbure această liniște senină, acest colț de rai ascuns adânc într-o scorbură de deal. Și dacă nu m-aș fi rătăcit în acea vară pe acolo, aș fi rămas și acum de aceeași părere.

Știam dinainte ce aveam de făcut în momentul în care ajungeam în comună. Pe lângă căratul bagajelor și nelipsita curățenie, urma vizita la mormântul mamei. Sentimentul profund de durere și nostalgia care i-a urmat avuseseră timp destul să se șteargă. Rămăseseră vii imaginea mamei și poveștile stranii pe care obișnuia să mi le spună, legate de copilăria ei pe acele meleaguri. De fiecare dată când mi le aminteam, privirea mea se întorcea către dealurile împădurite de deasupra satului, încercând să soarbă din tăcerea lor tainele ramurilor care le ascundeau de ochii străinilor.

Sora bunicii mele avea casa de cealaltă parte a râului, unde se afla și cimitirul. Terenul pe care era construită casa se întindea de la malul râului până departe, în adâncimea pădurii. Nu știam, de fapt, care era limita de sus a proprietății. Știu doar că niciodată în copilărie nu avusesem voie să merg dincolo de curtea păsărilor. Copil fiind, aveam obiceiul să mă prefac că mergeam să le dau de mâncare, dar mă lipeam de gard și priveam în sus, înspre pădurea fără fund ce-mi apărea în față. Ca să mă țină departe, mama îmi tot spunea povești cu animale stranii care-ar fi stat ascunse sub acele dealuri, dar eu, fiind un copil destul de precoce, știam deja multe din basmele populare. Cu cât mă certau, cu atât interesul meu devenea mai mare, până într-o zi când am sărit gardul, iar de atunci s-a zis cu hrănitul păsărilor. Părinții au considerat că eram prea mare pentru a mai fi strunită și-au hotărât că din acel an nu aveam să mai merg vara pe acolo. Totul până când, tot într-o vară, când începuse deja construcția noii case, mama s-a dus să supravegheze șantierul și nu s-a mai întors. A rămas pe vecie în cimitirul de pe Valea Cătinii. Mulți mi-au spus că a fost o boală gravă, descoperită însă prea târziu. Adevărul, pe care l-am păstrat însă pentru mine, l-am aflat de-abia în vara aceea, când m-am întors după șapte ani în țară.

Sora bunicii m-a primit cu bucurie. Era de mult trecută de șaptezeci de ani, dar aerul curat îi păstrase totuși roșeața în obraji. Era singură în bătătură, cu câteva găini fugind răzlețe după boabe. Se pare că unchiul meu murise cu vreo doi an în urmă, iar mătușa, în ciuda vârstei, părea mai în putere decât o țineam eu minte, probabil pentru că mare parte din energie și-o consuma cu morala făcută lui, de fiecare dată când îl prindea cu sticla pe masă.

— Fata mea, m-a primit ea, am trăit s-o văd și p-asta! Fata noastră rătăcitoare s-a întors acasă. Credeam c-o să mă duc și eu și n-o să te mai văd pe-aici.

— Viața se duce, tanti. Nu pot uita de unde am plecat, nu? Mama spunea că dacă nu venim noi în întâmpinarea trecutului, va veni el să ne bântuie.

— Așa e, maică, așa-i. Hai, poftește, ia un loc!

Curtea părea neschimbată, dar îmi părea ciudat de liniștită. Niciun foșnet, niciun zgomot, niciun glas. De-abia atunci mi-am dat seama că nu văzusem picior de om tot drumul.

— Ce mai faci tu, Anuțo? Ia zi, cum îți mai merge? Ai făcut bani?

Pentru tanti, nimic nu era mai important decât banul. O femeie de la țară, obișnuită cu greutățile, știa prea bine că banul putea să te salveze, iar în clipa următoare să te îngroape.

— Cum s-a putut, tanti, i-am răspuns eu. Cum necum, mă descurc. Nu mă lăfăi, dar nici nu mă plâng.

— Și? Copil, ceva?

— Nu trebuie să-i găsesc întâi tată?

— Păi ar cam fi cazul, draga mea… la vârsta ta, maică-ta te aducea deja în vizită pe la noi. Oho, tare neastâmpărată mai erai… Îmi speriai toți puii prin curte, și mi-ai înecat și-un pisoi odată. Și de câte ori n-ai vrut să sari gardul să fugi în pădure…

— Da, vă era frică să nu mă mănânce vreun căpcăun!

— Nu căpcăun, maică, nu căpcăun, dar erai prea mică. Ce știai tu atunci? Dacă intrai în vreo gaură și nu te mai întorceai?

— Ce gaură, tanti? Gaură de șoarece, de ce?

— Fata mea, tu lasă-ți haina și mănâncă, că ești venită de pe drum. Las‛ că vorbim noi mai încolo și de găuri.

Am luat lingura și am sorbit de câteva ori din supa caldă. În spatele casei, dealul împădurit se scălda în lumina palidă a amiezii. Deasupra ramurilor, o pasăre cu aripi negre, lungi, zbura în cerc, așteptând parcă momentul să-și înșface prada.

— Când s-a dus unchiu’? am întrebat-o pe mătușă, încercând să-mi alung imaginea păsării din minte.

— Acu‛ doi ani. Era bătrân, săracu’…

— Dumnezeu să-l odihnească.

— Să-l odihnească, maică. A întrebat de tine, să știi. Mi-a spus: „Sunt supărat pe Anuța că n-a mai trecut pe aici. Dar chiar și-așa, măcar să-i fie ei bine acolo unde e, s-o facă și pe mă-sa fericită pe lumea cealaltă. Când o veni, să-i dai ce i-am lăsat. Să n-o arunce și să nu-și bată joc. Dar nici să nu o folosească fără rost. Mai bine-o ține în cutie să se pună praful pe ea, decât s-o scoată și să-i pară rău.”

— Despre ce vorbea?

— Cum despre ce? Despre pana de înger. N-ar fi putut să moară fără să-ți dea și ție una.

Tanti s-a dus în casă și a adus o casetă mică de lemn cu o cheiță deasupra. Am luat cheița ca să o deschid, dar ea m-a prins de mână și m-a oprit.

— Mamă, să știi că a lăsat cu limbă de moarte ca tu să fii singura care o deschide. Deci nu știu sigur ce-i acolo. Dar bănuiesc că-i o pană de înger. Mai gândește-te, mamă. N-o deschide înainte să-ți spun despre ce-i vorba.

— Ce pană de înger, tanti? Aveți pe-aicea obiceiul să lăsați pene de porumbel din generație în generație?

Știam destule despre superstițiile bătrânilor de la sat și despre obiceiul lor naiv de-a boteza în toate felurile creaturile, dar teama aceasta mi se părea suspectă.

— De ce mi-ar fi lăsat mie unchiu’ o pană?

— Ca să te protejeze, draga mea.

— Să mă protejeze? De ce?

— În cazul în care ți-ar trece prin cap să…

— Să ce?

— Să te duci sus pe deal…

— Să mă duc sus pe deal…

— Da.

— Fără pană.

— Da.

— Iar el voia să-mi dea pană ca să mă pot sui pe deal.

— Da.

— Hai, tanti…

— Fata mea, asta nu e doar o pană. E altfel de pană.

— Cum altfel de pană, tăntiță?

— Adică… altfel de pană.

— Adică-i pană, dar nu-i pană.

— Da.

— Tăntiță, tu te joci cu mine…

— Nu mă joc, maică. Ești prea mare să mă mai joc. De-asta îți spun, nu lua pana înainte să…

— Tăntiță, ori îmi spui clar și răspicat ce-i cu penele astea, ori dacă nu eu mă ridic și plec, și las cutia aici, cu pană cu tot, sau ce-o mai fi acolo, pană, nepană, dă-o-ncolo de pană…

Naivitatea unor oameni mă amuza. Însă tendința unora de a mă crede pe mine naivă mă enerva la culme.

— Mămică, nu înțelegi. Această pană poate să-ți salveze sau să-ți curme viața.

— Să…ce?

— E ca și cum ai purta o curce de gât. Când vor ieși să pedepsească lumea, îngerii nu te vor lua pe tine. Pentru că te vor crede ca fiind de-a lor.

— Tanti, tu ai mai fost recent pe la biserică?

— Maică, acum mai rar, că sunt și eu bătrână și trebuie să am grijă singură de animale, dar înainte mă duceam, mă duceam duminica și de sărbători.

— Și asta ai înțeles tu din Apocalipsă?

— Ce Apocalipsă, mamă?

— Ia să vin eu într-o zi la biserică, să văd ce preot aveți voi. Să văd eu cine vă învață pe voi să jumuliți puii, ca să nu vă ia…„îngerii” când va veni sfârșitul lumii.

— Aaa… nu, maică. Îngerii n-au treabă cu sfârșitul lumii. Când or să vină ei, va fi de-abia-nceputul. Nu zic de îngerii ăia din biserică. Vezi tu, preoții ne citesc acolo din Evanghelie și ne spun povești despre Sfântul Duh în chip de porumbel, dar crede-mă, eu am văzut și porumbei și îngeri, și n-au nimic a face unii cu alții.

Mătușa mea deja bătea câmpii. Probabil că intrase în vreo sectă ciudată, iar acum nu-și găsea cuvintele să-mi explice doctrina.

— Îngerii sunt… cum să-ți spun… nu-s nici păsări, nici animale. Și nici pești. Trăiesc în găuri sub pământ, sub dealurile astea. Pot să înoate, dar pot și să zboare. Au blană, dar au și pene. Au picioare și cioc, dar au și solzi. Și sunt negri ca abanosul. Voi de la oraș nu știți, și nici preoții ăștia nu ne spun, dar ei sunt adevărații îngeri care vor stăpâni pământul. Într-o zi, când va veni vremea, vor ieși la lumină și-i vor nimici pe cei care vor îndrăzni să se opună. Dar credincioșii, noi, cei care i-am tratat ani de zile, vor scăpa și vor fi mesagerii lor pe Pământ.

— Mai sunt și alți oameni care cred în ei?

— Bătrânii, da. Și doi-trei mai tineri, care n-au plecat la oraș. Ei cunosc tradiția. Știu că an de an, în prima noapte cu lună plină a lui august, e noaptea lor de sărbătoare, când ne sculăm toți să-i petrecem în peșteri.

— De cât timp faceți asta?

— Ooooo… de mult timp, de când a venit primul om în aceste locuri. El a intrat prima dată într-o gaură în pădure și a întâlnit un înger. La început s-a înfricoșat, dar îngerul i-a dat o pană din aripa lui și i-a spus că atâta timp cât va purta pana cu el și-i va aduce un alt om la fiecare lună plină a lui august, va fi lăsat să trăiască pe aceste dealuri.

— Tanti, tu chiar crezi ce spui acolo?

Mătușa a zâmbit și a pus cutia pe masă.

— Îți aduci aminte, fata mea, cum alergai în spatele curții, încercând să sari gardul să ajungi în pădure? Îți aduci aminte, nu?

— Da, tanti.

— De ce crezi că eram și noi și părinții tăi așa speriați? Doar că te-ai putea rătăci? Nu, mamă. Pentru că erai doar un copil și n-ai fi înțeles niciodată astfel de lucruri. Îngerii nu se lasă văzuți de oricine, și nu le place să fie văzuți oriunde și oricând. În plus, nu aveai pana. Cum ai fi fost atunci protejată?

— Părinții mei credeau așa ceva?

— Mai mult. Văzuseră.

Am rămas cu ochii ațintiți la cutie. Pe tanti o credeam în stare să plăsmuiască povestiri fanteziste doar de dragul de a mă face să respect un cadou simbolic. Dar pe părinții mei îi cunoscusem foarte bine. Erau amândoi oameni de lume, culți, fără superstiții sau alte asemenea gânduri. Aș fi spus chiar că nu erau aproape deloc religioși. De aceea, ideea că ei ar fi putut să creadă așa ceva era ori o minciună gogonată, ori premisa existenței unei lumi ancestrale și tenebroase, ascunse chiar sub ochii oamenilor naivi, în spatele unor culmi împădurite.

— Și dacă mama știa toate astea, de ce nu mi-a spus niciodată nimic?

— -Draga mea, tu uiți câți ani aveai când a murit?

— Eram încă un copil…

— Păi da…în plus, nici n-a mai apucat. A fost aleasă. Tu crezi că ea a suferit vreodată de vreo boală, așa cum ați crezut toți?

— Dar…

— Au luat-o îngerii… Ți-am spus, în fiecare an, ei iau un om. Așa ne-a fost la început înțelegerea, ca să putem trăi pe aceste dealuri. Nu ne e frică, la urma urmei toți trebuie să ne ducem cândva. În cazul ei însă a fost jale mare. Era o femeie tânără, cu un copil… Dintre atâția câți erau în sat, a trebuit să o aleagă tocmai pe ea, care nici măcar nu era de-a locului… Venise și ea în acea vară și a zis să ni se alăture. Mai mult din curiozitate. Și uite că… nu-i de glumă, fata mea, cu îngerii. Tu ia cutia la București, dar ți-am spus, gândește-te bine înainte s-o deschizi. Mai bine bag-o într-un dulap și uită de ea. Uită. Uită că ai fost aici. Acum încă se feresc de tine, pentru că te văd ca pe o străină. Dar dacă vei lua pana, unul din îngeri va veni și va veghea mereu asupra ta, zi de zi, zi și noapte. Nu mai e cale de întoarcere. Și nu uita că an de an, ei trebuie să ia un om, pentru că noi altfel nu vom mai putea trăi pe dealurile astea, unde stau ei ascunși de mii de ani. Tu nu ești din sat, draga mea, dar ia gândește-te, câți oameni au mai rămas acum în acest sat?

Am plecat în grabă la București, luând cu mine și cutia care chipurile ascundea acel obiect infam. Gândul că mama n-ar fi murit din cauza bolii, ci din cauza unor creaturi înspăimântătoare care trăiau sub acele dealuri nu-mi dădea pace. Partea rațională din mine nu putea să creadă. În cel mai bun caz, era doar un cult păgân, rămas din vremurile străvechi, pe care oamenii din acele locuri îl preluaseră și-l păstraseră, înfrumusețându-l cu elemente creștine, pe măsură ce le descopereau. Pe de altă parte, faptul că o persoană ca mama ar fi crezut vreodată în așa ceva depășea orice limită a rațiunii. Și câtă rațiune mai puteam avea când, stând acasă, cu acea cheie în mână, nu reușisem nici măcar odată să-mi fac curaj să mă apropii de acea cutie blestemată?

 

II

 

Într-un final, curiozitatea a biruit orice urmă de frică sau superstiție. În luna august am luat legătura cu un zoolog, spunându-i că am să-i arăt o pană a ceea ce ar putea fi o specie foarte rară de pasăre. Mi-era foarte teamă că mă voi face de râs cu o casetă goală sau cu vreo pană de gâscă strecurată în mod simbolic acolo. Curiozitatea expertului o depășea pe a mea, semn că îi stârnisem deja interesul. Auzise și el de anumite zburătoare misterioase care își făceau apariția prin zona Buzăului. Nu eram deci prima care venea cu o asemenea relatare. Eu însă nu văzusem nimic, crezând în continuare că eram victima unei farse.

Matei Șandru, zoologul de care vă vorbesc, a examinat cu atenție cutia, fără să-mi pună la început prea multe întrebări. S-a hotărât apoi să rupă tăcerea:

— Și spuneți că… oamenii din acele părți consideră aceste pene un fel de talismane care îi protejează de rău?

— De răul care oricum se va produce când animalele vor ieși la lumină.

— Da, am mai auzit legende asemănătoare… și totuși aș vrea să văd pana. S-ar putea să fie vorba de o specie interesantă. Și chiar dacă nu este atât de rară, în acest context ar putea fi subiectul unui studiu pe cinste. De ce nu ați deschis până acum caseta?

— Vedeți… mi-au spus că dacă voi atinge pana, aceste creaturi vor fi mereu în preajma mea. Și din câte am înțeles, au ucis oameni în repetate rânduri.

— Haideți, domnișoară… o fi vreo specie de uliu, sau vultur, foarte agresivă, dar ce vă face să credeți că niște animale cu creierul cât o nucă sunt măcar conștiente de penajul lor?

— Din ce-mi spunea mătușa mea, nu pare a fi vorba de uliu sau vultur, ci de o specie care trăiește în mediu umed.

— Arătați-mi pana și vom vedea.

Mi-a făcut semn să îi dau cheia și a deschis cu grijă caseta. Mi-am acoperit fața cu mâinile. Am încercat să-mi stăpânesc inima care o luase razna și nările care simțeau mirosul respingător ce s-a degajat. Mă așteptam ca, în orice clipă, o pasăre-gigant să spargă geamul și să se repeadă asupra noastră. Cu atât mai mare a fost rușinea când totul a rămas la fel de liniștit ca înainte, iar el a luat în mână o pană neagră, de mărimea uneia de porumbel.

— Hmmm… a murmurat Matei Șandru analizând pana pe toate părțile.

— Domnule Șandru, îmi pare foarte rău că v-am irosit timpul. Fiți sigur că o să îi țin morală mătușii care mi-a făcut această farsă neinspirată. Probabil crede că încă am timp de pierdut…

Șandru continua să examineze pana.

— Asta e interesant… remarcă el, ignorându-mă total.

— Poftim?

— Priviți aici. În lumină. Vedeți acest luciu?

— Da… este oarecum neobișnuit. Eu una nu am mai văzut, dar câte pot știi eu legat de păsări?

— Nu că este neobișnuit… e… e inimaginabil. E de necrezut. Poftiți! Atingeți-o!

M-a încurajat, văzând că fac o grimasă de silă.

— Curaj! Nu se întâmplă mimic.

M-am încumetat într-un final să ating pana cu vârful degetului și mi l-am retras repede, scârbită. Era acoperită cu un înveliș gelatinos, un fel de mâzgă care se lipea de degete.

— Nu cred că mătușa dumneavoastră ar fi turnat ceva pe această pană, pentru că nu seamănă cu nicio substanță care se folosește la conservare. În plus, cred că pana o secretă continuu. Iar mirosul…

Am rămas mută. Era într-adevăr vorba de un animal ciudat. Pana era asemănătoare ca dimensiuni și formă cu una de porumbel. Dar acel înveliș gelatinos nu cred să fi văzut vreodată la vreo pasăre. Nici nu știu cum putea să zboare cu asemenea greutate pe aripi. În plus, mirosul. Era un miros greoi, de mâl amestecat cu carne putredă. Nu-i pot găsi o asemănare, decât poate aceea a unui leș de animal lăsat să putrezească pe malul apei.

— Pana unei păsări n-ar trebui să aibă un așa miros, chiar dacă ar fi fost lăsată să putrezească. După atâta timp, mirosul ar fi trebuit să se ducă.

— Credeți că… acest animal ar putea mirosi așa în mod natural?

— Nu știu ce să cred. Nu știu ce să cred pentru că nu știu despre ce animal e vorba. S-ar putea să fie totuși o specie mai rară de prădător. Aș dori să vă cer permisiunea să iau cutia cu mine câteva zile.

— Domnule, mi s-a spus foarte clar să o păstrez asupra mea. Dacă o dau…

— Vă dați seama că s-ar putea să fi descoperit o specie unică în lume? Ce ar putea însemna asta din punct de vedere științific, turistic…

— Ooo, nu cred că aceste creaturi ar fi prea prietenoase cu turiștii…

— Nu asta e ideea. Ideea e că s-ar putea să fi făcut o mare descoperire. Și trebuie să aflăm despre ce e vorba.

După vreo zece minute de discuții aprinse, m-am lăsat înduplecată.

— Bine, bine… v-o dau. Dar doar pentru câteva zile.

— Mulțumesc frumos.

— Și încă ceva, domnule Șandru. Cât timp pana este la dumneavoastră… aveți grijă.

— Poftim?

— Nu-mi cereți explicații. Ascultați-mă și păziți-vă pielea. Și nu povestiți nimănui nimic. Nu vreau să cred tot ce mi-a spus mătușa mea. Dar ce văd aici… e dincolo de orice explicație.

Ne-am salutat și a ieșit pe ușă, cu cutia sub braț. Din acel moment n-am mai avut liniște. Treptat, toate vorbele mătușii mele au început să se adeverească. N-a mai fost clipă în care să nu mă simt urmărită de o prezență stranie, care mă făcea de multe ori să-mi pierd echilibrul și să mă sufoc. Am crezut că erau atacuri de panică pe fondul întâmplărilor stranii care se petrecuseră în ultimul timp. Dar în altă parte a orașului, cineva suferea de aceleași simptome.

Într-o duminică, m-am trezit cu niște bătăi puternice în ușă. Prima dată am crezut că erau niște copii neastâmpărați puși pe șotii, dar apoi am auzit vocea sacadată a lui Matei Șandru: „Domnișoară! Domnișoară! Vă rog frumos, deschideți! Vă rog, am ceva pentru dumneavoastră! Deschideți, vă rog!”. Am tras un halat pe mine și m-am repezit la ușă.

Matei Șandru era pe jumătate desfigurat. Nu știu câte nopți nedormite stăteau în spatele pungilor de sub ochi, sau cât alcool în spatele palorii din obraji. Respira greu și de-abia mai putea sta drept, el, care la patruzeci și nouă de ani nu-și arăta aproape deloc vârsta.

— Domnișoară, m-a luat el dintr-o dată, năpustindu-se în casă. Luați-o. Luați-vă înapoi pana sau ce naiba o mai fi! Blestemată fie ziua când am venit la ușa dumneavoastră! De când mi-ați dat scârboșenia asta nu mai am somn, nu mai mănânc, nu mai am liniște, domnișoară!

— Domnule Șandru, stați puțin… luați un loc, liniștiți-vă.

— Ce să mă mai liniștesc… de o săptămână nu mai pot dormi. Cum pun geană pe geană, aud un ciripit înfiorător venind de nicăieri. Și stau toată noaptea treaz, gândindu-mă că dacă adorm, creatura aceea mă va ciuguli de viu.

— Doamne…

— Nu vă mai spun că o pasăre neagră mă urmărește pretutindeni. Oriunde mă duc, dacă mă uit înspre cer, o văd planând asupra mea.

— O, nu… și pe dumneavoastră?

Bărbatul a oftat și mi-a aruncat cutia infamă pe masă.

— Ați găsit ceva? Ce fel de animal credeți că este acesta?

— Nu știu. Nu pot spune. Nu seamănă cu nimic din ce-am văzut, citit sau auzit. Iar mostra de ADN…

— Da…

— N-are rost să vă explic. Doar luați-vă rămășița asta unsuroasă înapoi, că eu m-am săturat de ea.

— Stați puțin… doriți să mai aflați adevărul despre aceste creaturi?

— Deocamdată vreau să am doar liniște. Dar dacă aș știi că există o cale…

— Dacă ar exista o cale prin care ați putea afla toate tainele într-o singură clipă, ați risca?

— Există o asemenea cale?

— Există. Peste două zile va fi lună plină. În fiecare an, în fiecare noapte cu lună plină a lunii august, oamenii de pe Valea Cătinii merg într-o procesiune către peșterile unde stau ascunse aceste creaturi. Peste două zile, veți fi cu mine pe Valea Cătinii.

 

III

 

Matei Șandru nu a ezitat nici o clipă, deși poate ar fi trebuit să o facă. A doua zi la prânz, eram amândoi la poarta mătușii mele, știind în adâncul sufletului că nu mai era cale de întoarcere. Tanti m-a întâmpinat cu o expresie de deznădejde amestecată cu milă. Sunt sigură că, de data asta, ar fi preferat să nu mă vadă acolo.

— Fata mea…

— Am venit, tanti.

— Dar… dar de ce?

— Vreau să știu. Vreau să știu cine sau ce mi-a omorât mama. Mâine seară vom fi aici.

— La ora nouă să fiți aici.

— Vom fi. A, încă ceva.

Am scos din geantă caseta și i-am întins-o.

— Aaaa…ai deschis-o până la urmă?

— Am deschis-o împreună, i-am răspuns eu, întorcându-mă către Matei.

Orele au trecut greu, în așteptarea momentului adevărului. Stăteam unul lângă altul, fără să scoatem un sunet. Aparent, zgomotele din mintea noastră și panica dispăruseră, lăsând loc unei liniști de mormânt. Aveam pana asupra mea, dar eram cumva cuprinsă de acea resemnare pe care o poți avea numai înaintea morții. În sinea mea, eram gata de orice.

Credeam că și Matei era conștient de pericole, de aceea port și astăzi povara sufletului lui neliniștit. El nu a fost acolo decât din întâmplare. Putea să nu vină și să aștepte relatările mele. Eu însă l-am târât după mine, doar pentru a-mi face curaj.

La ora unsprezece, oameni cu pelerine negre deja se adunaseră în centrul satului. Nu le puteam zări fețele. Purtau cu toții torțe aprinse. Mătușa mi-a făcut semn să o urmez. Am început să urcăm panta dealului de deasupra satului. Poteca era îngustă și alunecoasă, și de aceea unul din oameni ne-a făcut semn să ne ținem de copaci. După vreo jumătate de oră de urcuș continuu, am ajuns într-o poiană. Luna plină răspândea o lumină rece pe frunzele copacilor. În sus se ridica silueta golașă a unei stânci. Treptat, oamenii au început să-și facă loc printr-o crăpătură îngustă în stâncă. Fără să pun vreo întrebare, i-am urmat.

Peștera era săpată adânc în inima dealului, sutele de trepte părând să nu se mai termine. Nu vedeam aproape nimic. La un moment dat am pierdut orice noțiune a timpului, lăsându-mă purtată, ca într-un vis, de coloană.

După un timp pe care îl pot estima la aproximativ două ore, am ajuns la marginea unui pârâu care izvora din stâncă. Acolo, oamenii s-au așezat în genunchi și au așteptat. Înghițind în sec, le-am urmat exemplul. La un moment dat, de cealaltă parte a râului, am zărit doi ochi sticloși, roșii ca focul, care mă priveau insistent. Nu vedeam nimic altceva, dar recunoșteam mirosul de putreziciune al penei pe care o aveam asupra mea. Am rămas nemișcată. Dar acei ochi continuau să mă privească cu insistență. După un timp, un fâlfâit de aripi îmi arăta că bestia devenise nerăbdătoare. Atunci mătușa mea s-a enervat și s-a întors spre mine.

— Hai, ce mai stai? Du-te!

— Uuuunnn….deeee?

— Ca să cunoști totul! Să cunoști cine ți-a ucis mama! Du-te! E clar că pe tine te vrea! Împlinește-ți destinul!

Atunci m-am trezit ca dintr-un vis. Nu acela era destinul meu. Nu aveam ce căuta acolo. M-am ridicat în picioare și am luat-o la fugă înspre râu. Câțiva oameni au încercat să mă oprească, dar la adăpostul întunericului, am reușit să mă arunc la timp în apele reci ca gheața. Ultimul lucru pe care l-am văzut, înainte să fiu înghițită de ape, a fost bestia dezlănțuită de furie, care s-a repezit cu un urlet înfiorător asupra lui Matei și l-a rupt în două cu ciocul.

M-am trezit de dimineață, lângă barajul de pe Bâsca, cale de vreo două comune mai spre vale. Doi oameni îmi trăgeau de zor palme peste față.

— E trează? Mai trăiește?

Acele raze de soare care m-au orbit în acea clipă au fost cel mai frumos lucru pe care îl văzusem vreodată. Cum ajunsesem acolo? N-aveam să aflu niciodată. Am uitat de atunci de mătușa mea și de Valea Cătinii. Am vândut casa și am rupt orice legătură cu acel loc blestemat. Dar undeva, în dormitor, într-o batistă veche, încă stă înfășurată pana de înger. Căci toți trebuie să ne ducem la un moment dat, nu? Numai că nu fusese atunci rândul meu. Data viitoare, când mă voi întâlni cu îngerul, voi fi pregătită.

 

(DEOCAMDATĂ) SFÂRȘIT