Stăm la masă, ocupaţi fiind cu micul dejun. Dimineaţa este noroasă şi afară bate vântul – buletinul meteo a anunţat ploaie mai târziu în cursul zilei – dar în apartament este cald şi bine. Ne delectăm cu croissante proaspete şi cafea sau, în cazul meu, lapte. Aşa se explică de ce el este deja îmbrăcat, în timp ce eu încă port un halat peste cămaşa de noapte. Cineva trebuia să se ducă până la brutăria din colţ, ca să nu murim de foame.
Sub privirile mele distrate, Lu întinde un strat generos de dulceaţă pe croissant, atent să nu se păteze. Cămaşa albă străluceşte perfect călcată de sub reverele hainei negre. Fluieră ceva în surdină şi pare să aibă o stare de spirit bună, drept dovadă garoafa roşie pe care şi-a prins-o la butonieră. De departe aminteşte de Hugh Jackman la ceremonia de decernare a premiilor Oscar. Nu e Hugh Jackman.
Cum stăm aici, mâncând în tăcere şi citind ziarele de dimineaţă, arătăm ca un cuplu bătrân, îngropat în tabieturi, când lucrurile n-ar putea fi mai departe de adevăr. Dar lui îi place, iar eu n-am motive să protestez. Sincer, nu sunt sigură că aş rezolva ceva chiar dacă aş face-o, dar asta e o altă poveste. Deocamdată sunt mulţumită cu croissantul meu şi sentimentul liniştitor care ne înconjoară. Din experienţă ştiu că n-o să dureze mult, dar când trăieşti cu Lu înveţi să te bucuri de fiecare moment.
Iau o gură de cafea din ceaşca lui, mă strâmb şi întorc pagina. Fiecare avem o parte din ziar. Eu mă concentrez pe rubrica mondenă, în timp ce el se uită peste anunţuri. N-am să-i înţeleg niciodată interesul pentru ele.
— E unul din ai tăi? îi arăt articolul şi el îşi aruncă ochii peste imagini.
— Oh, da, rânjeşte.
— Drăguţ.
Nu sunt tocmai impresionată, pentru că nu-mi face plăcere necazul altora, iar tonul meu nu ascunde asta.
— Te rog… a fost prea uşor! îşi dă ochii peste cap. Lumea asta e atât de plictisitoare.
Din nefericire, e blocat aici şi tot ce poate face este să găsească modalităţi să se distreze până îi expiră timpul acordat staţionării pe Pământ. Spre dezamăgirea amândurora, pare să fie o operaţiune de lungă durată.
Ridic din umeri şi mai iau o îmbucătură din croissant. Îmi place lumea mea, dar şi Lu are dreptate, cu siguranţă a devenit mai interesantă de când a apărut el.
— Draga mea, ai văzut vreodată un înger? întreabă după câteva minute, fără să îşi ridice ochii de pe ziar.
Tonul normal, lipsit de implicare, nu mă păcăleşte. Din contră, sugerează că a găsit ceva. Acum începe.
— Nu, spun plictisită. Cel puţin nu cred să fi văzut vreunul.
— Ahem…, mă priveşte dojenitor pe deasupra ziarului.
— Ha! râd şi este rândul meu să îmi dau ochii peste cap.
Vezi să nu. De parcă ar crede cineva că are în faţă un înger. E suficient să te uiţi la zâmbetul lui ca să te treacă toţi fiorii. Şi nu din aceia buni. E drept că, după un timp petrecut în compania lui, te obişnuieşti şi ajungi să crezi că îl înţelegi într-o anumită măsură, dar eu nu mă las păcălită, continuă să fie incredibil de periculos.
— Nu credeam că umblă printre noi chiar aşa, pocnesc din degete, de capul lor.
— Umblă, doar că nu prea apuci să-i vezi adesea.
— Nu mai spune, mă prefac impresionată de informaţia valoroasă pe care mi-o furnizează.
Într-o zi, am să fiu în stare să dezasamblez cerul şi să îl fac la loc fără să clipesc şi tot nu am să scap de el. Cum să scapi când nu există un contract de rupt? Nu văd ce legătură are asta cu discuţia noastră.
— Ţi-ar plăcea să vezi unul? îmi zâmbeşte mulţumit că a găsit o modalitate să îmi facă pe plac.
— Oare mi-ar plăcea? mă întreb, îngustându-mi ochii.
Nu mi-a scăpat sclipirea din ochii lui întunecaţi, mai degrabă diavolească decât îngerească, iar asta mă pune în gardă. De fiecare dată când îi vin idei, cineva are de suferit. Aş prefera să nu fie vorba de mine.
— Da, decide în locul meu şi scoate din buzunarul hainei un stilou cu care încercuieşte anunţul. Trebuie doar să dau un telefon, îmi spune.
Oh, chiar acum? De ce nu-şi foloseşte puterile să creeze unul ca să nu ne mai deplasăm cine ştie unde? În fine, am renunţat demult să-mi bat capul cu legile cerului. Ca de obicei, decizia a fost luată fără ca eu să am un cuvânt de spus. Este frustrant, dar uneori se poate dovedi a fi şi distractiv. Sper să fie vorba de unul din cazurile din urmă.
— Atunci ar fi cazul să mă îmbrac, oftez.
— Chem maşina.
* * *
Lu nu conduce. O persoană cu standardele lui ridicate desigur că are un şofer. Nu mă deranjează atâta timp cât plăteşte el taxiul, sau orice alte servicii furnizează în schimb. Nu întreb niciodată.
Ne oprim în faţa unei vechi clădiri cu birouri din centru şi coborâm din maşină. Stropi mărunţi aterizează pe pardesiul meu. Nu plouă suficient de tare ca să avem nevoie de o umbrelă şi doar câţiva paşi ne separă de intrare.
— Deci, întreb în timp ce ne îndreptăm spre lift, de ce o face?
— De ce închiriază altora propriul înger păzitor? se arată surprins de naivitatea mea. Din motivul pentru care oamenii fac cele mai multe lucruri: banii.
— Nu este asta… trivial?
— Nu, de fapt este lacom. Ca să nu mai spun împotriva regulilor.
— Există reguli pentru asta?
Regulile par să fie mereu făcute în avantajul lui, aşa că nu văd care e problema.
— Ar fi… dacă ne-am mai fi întâlnit cu astfel de situaţii. E o premieră.
— Ah… Cine sunt eu să mă bag în politica îngerilor? Deci de ce am venit aici?
— Trebuie să aflăm cum procedează.
Adică el vrea să afle. Nu mor de curiozitate, dar îl însoţesc oricum. Nimeni nu îl refuză pe Lu fără să suporte consecinţe serioase, pe care încerc să le evit. Ultima dată când ne-am certat, a umblat fumegând prin casă o săptămână. A fost al naibii de greu de scos mirosul de sulf din perdele şi covoare după aia.
— OK.
Întreaga conversaţie are loc în timp ce aşteptăm să ajungem la etajul al cincilea. Este un lift lent.
Găsim biroul căutat şi eu îl urmăresc cum o vrăjeşte pe secretară. Este suficient ca Lu să se încline spre ea peste masă pentru ca femeia să devină toată numai zâmbet, gata să se scurgă în papuci. Nu ştiu cum face, dar întotdeauna funcţionează. E fascinant.
Domnul Buklas lucrează în încăperea alăturată şi, cum am sunat dinainte şi am stabilit o întâlnire, ne aşteaptă.
Biroul său este mic, prăfuit şi vechi. Teancuri de dosare tronează peste tot. Lângă o statuetă micuţă din jad a lui Buddha, computerul depăşit de pe masă nu pare să fie folosit cine ştie ce. Proprietarul preferă copacii morţi ca dispozitive de stocare a informaţiei. Din moment ce conduce o firmă de contabilitate cu doar doi angajaţi, dacă punem la socoteală şi secretara, atunci el singur este responsabil pentru defrişarea mai multor păduri. Afacerea cu închirierea îngerului o face pe lângă orele de program.
— Doamna V., domnule D., ne salută omul rotund, trecut de prima tinereţe, din spatele biroului. Nu se ridică să ne întâmpine.
— Domnule Buklas, am vorbit la telefon, spune Lu.
Observ că nu face vreun efort deosebit să-i intre în graţii. Este doar politicos, ceea ce în unele cazuri este chiar mai rău.
— Doamna vrea să angajeze serviciile unui înger.
Da, sigur, dă vina pe mine. Ştiam eu că nu m-a adus degeaba cu el.
— Am unul disponibil, spune Buklas.
Se uită unul la altul ca doi negociatori experimentaţi. A simţit că Lu este cel care semnează cecurile, aşa că nu este deloc interesat de prezenţa mea, picioarele mele sau rochia scumpă pe care o poate zări prin deschizătura pardesiului. L-am păstrat pe mine pentru că este răcoare în clădire, Lu îl are pe al său agăţat de braţ.
— Putem să-l vedem? întreabă Lu, care rareori dă dovadă de răbdare.
Lui Buklas îi ia o secundă în plus să reacţioneze şi ştiu că va plăti mai târziu pentru asta.
— Desigur, sare din scaun cu o agilitate pe care nu aş fi bănuit că o posedă şi se repede spre colţul îndepărtat al încăperii.
Acolo se găseşte o statuie în mărime naturală a unei creaturi care ar putea sau nu să fie un înger înlănţuit de o coloană. Are formă umană, cu aripi, şi o nevoie disperată de o tunsoare. Statuia este un fals din ghips, dar lanţurile sunt reale. Strigă kitsch de la un kilometru.
Primul set de lanţuri înlăturat, statuia se însufleţeşte pierzând ceva din aspectul prăfos de cretă. Tot arată ciudat, prea alb pentru un om. Creatura îşi arcuieşte gâtul şi pare mulţumită să audă încheieturile pocnind. Cu puţină imaginaţie ar putea trece drept un el sau o ea, dar eu am hotărât deja că este un el. Ochii presupusului înger se opresc pe bărbatul care încă mai trage de lanţuri şi face o grimasă.
— E timpul pentru o nouă misiune? mormăie cu o voce plictisită.
Nu ştiu cu ce îl are la mână Buklas, dar pare resemnat cu situaţia. N-aş vrea să fiu în locul lui.
— Doamna V. are nevoie de serviciile tale, îl informează Buklas.
Îngerul se uită la mine cu o vagă curiozitate, apoi face acelaşi lucru cu Lu. Nicio schimbare nu se vede pe faţa lui, dar spune pe un ton coborât:
— Nu de asta are ea nevoie.
Ce spune, de fapt, este că nicio armată de îngeri nu mă poate scăpa de Lu, nu când cel mai puternic dintre îngeri mă are la cheremul lui. Problema este că nici el nu se poate elibera de mine. Ne chinuim aşa de aproape un an de zile. Dacă ăsta nu e iadul, atunci nu ştiu ce e.
Buklas ignoră comentariul. Am impresia că orice ar spune îngerul îi intră pe o ureche şi îi iese pe alta. Termină de dezlegat prizonierul şi aproape că mă aştept să văd creatura dispărând într-un nor preferabil nemirositor. Desigur că nu se întâmplă aşa. Face un pas înainte, ca să se îndepărteze de coloană, şi îşi scutură aripile în spaţiul obţinut.
— Doriţi să-l închiriaţi pentru o misiune anume sau pe oră? întreabă Buklas ca un adevărat om de afaceri ce este.
Mă uit la Lu, neştiind ce să răspund şi dorindu-mi ca măcar o dată să mă facă părtaşă la planurile lui. Abia acum realizez că, la un moment dat, am înaintat fără să-mi dau seama. Lu stă în siguranţă în partea cealaltă a biroului. Revin la loc şi ridic sprâncenele la el. Ei?
— Să zicem câteva zile ca să vedem cum merge, răspunde Lu amabil şi, pentru o clipă, mă face să mă simt de parcă închiriem un câine.
— Prea bine. Buklas scoate un contract din sertar şi îl aşează pe birou. Semnaţi aici, vă rog.
Mă uit din nou la Lu şi acesta îmi zâmbeşte:
— Draga mea, face semn spre hârtie, ştii că nu pot să-mi pun numele pe aşa ceva.
Proprietarul ar face un atac dacă l-ar vedea.
— Sigur, lasă-mi mie păcatul, mormăi şi iau stiloul elegant pe care mi-l întinde Lu.
Îmi trece prin cap că ar trebui să citesc mai întâi contractul şi să fiu atentă la toate condiţiile ca să ştiu în ce mă bag, dar Lu arată deja plictisit şi orice ar scrie acolo tot voi termina prin a semna.
— Perfect! îşi freacă mâinile însoţitorul meu şi rânjeşte larg.
Nu sunt foarte convinsă, dar este prea târziu să dau înapoi. Nu-mi rămâne decât să-mi iau măsuri de precauţie, atât cât se mai poate. Tot eu voi fi nevoită să curăţ mizeria, la propriu, dacă se strică treaba.
— Mai este ceva ce ar trebui să ştim? întreb, sperând că omul va înţelege că mă refer la nutriţie şi alte necesităţi. Îngerul s-ar putea simţi ofensat dacă intru în detalii.
— Oh, n-are nevoie de multe lucruri. O să fie fericit pe canapea. Acolo îl ţine lumea de obicei, când vrea să-l arate la prieteni, ridică Buklas din umeri nederanjat de idee.
În locul lui, eu aş fi fost revoltată.
— Nu-i aşa că e extraordinar, dragule? îi zâmbesc dulce lui Lu. O să fie morocănos mâine pentru că a ratat somnul de după-amiază.
Zâmbetul lui este amuzat, ştie exact ce gândesc, şi îşi deschide larg braţele:
— Draga mea, de ce nu o luaţi voi înainte să îl ajuţi să se instaleze? Termin aici şi vin şi eu repede.
Mai este problema banilor, sau vreun fel de favoare de rezolvat şi nu vrea ca noi să fim de faţă.
— Um, bine, spun pentru că nu am de ales, dar…, mă uit lung la înger, întrebându-mă cum ar trebui să procedăm. Se poate teleporta sau ceva de genul ăsta? Nu cred că încape în maşină.
— Bineînţeles! sare Buklas, nerăbdător să scape de noi. În următoarele patruzeci şi opt de ore va fi cu totul la dispoziţia dumneavoastră. Va face orice îi cereţi.
— Serios? Zâmbetul meu îl imită pe al lui Lu. Devine interesant. Chiar dacă nu reuşesc să scap de Lu, poate îl zgândăr puţin, tot ar fi ceva. Mici plăceri meschine, doar atâta mi-a mai rămas. Bine atunci, mă întorc spre îngerul care aşteaptă răbdător să i se decidă soarta, du-te acasă şi încearcă… te rog încearcă să nu sperii pisica.
Îmi îndeplineşte pe loc dorinţa şi în încăpere nu rămâne nici urmă de înger, doar o coloană goală, un colac de lanţuri şi doi bărbaţi nerăbdători să aibă o conversaţie la care eu sunt în plus. Recunosc semnele şi plec.
* * *
Cuibărită în fotoliul favorit al lui Lu, îmi pierd timpul frunzărind o revistă de modă. În mod normal, m-ar interesa ceva mai puţin monden, dar de când a intervenit Lu în viaţa mea şi a decis să se ocupe de toate, eforturile mele de a ne întreţine – noi fiind eu şi pisica – au devenit nenecesare, iar eu m-am lenevit. Şi dacă tot vorbeam de Lu, unde este? A adus străinul ăsta în casă şi m-a lăsat singură cu el. Nu e deloc o gazdă bună. Îmi încrucişez picioarele şi legăn dreptul iritată, în timp ce trag cu ochiul la individul lăţit pe canapea.
Îngerul se joacă cu telecomanda, schimbând canalele la televizor. Nu se uită la niciunul din ele mai mult de o secundă, două. Sunt cinci sute de posturi disponibile, în toate limbile posibile, şi el trece prin ele de parcă ar participa la maraton doar ca să o ia de la capăt de fiecare dată când ajunge la sfârşit. Ce pot să spun? Lu este vanitos şi îi place să-şi admire isprăvile pe ecran lat.
Din când în când, mă uit la el, dar nu se prea mişcă. Pisica s-a căţărat pe spătarul canapelei de unde loveşte cu lăbuţa penele imaculat de albe. Mi-e puţin teamă să nu o trăsnească dacă îl supără prea tare. Ei nu îi pasă. Abia îl tolerează pe Lu şi îi place la nebunie să se joace cu penele. E o pisică plină de personalitate.
Aşez revista pe măsuţa de cafea şi îmi sprijin mâinile pe genunchi:
— Pot să te întreb ceva?
— Desigur.
Îngerul întoarce capul spre mine şi mă priveşte cu ochii de culoare nedefinită fără să clipească.
— Ce faci tu mai exact?
— Protejez oamenii. Sunt un înger păzitor.
Deoarece ştiu deja asta, răspunsul nu mă satisface.
— Şi acum eşti în vacanţă sau…? insist, vrând să înţeleg ce se întâmplă.
— Sau, repetă enigmatic.
E la fel ca Lu. Dacă nu-i convine, n-o să-ţi dea un răspuns direct nici dacă viaţa i-ar depinde de asta. Şi cum e un înger, viaţa lui nu prea depinde de nimic. Poate fi mai mult decât frustrant uneori.
— Poţi cu adevărat să mă protejezi? Chiar poţi? mă întreb cu voce tare, încruntându-mă.
— Asta fac, dă el din cap.
— Chiar şi când Lu e pe-aproape?
— Lu? Un colţ al gurii i se arcuieşte în sus, formând un zâmbet. Răspunde la numele ăsta?
Pare amuzat şi mă tem că tocmai am distrus reputaţia lui Lu de băiat rău.
— Nu prea are de ales, mormăi eu.
Nu când refuz să-i folosesc numele întreg. Lu sună mai puţin ameninţător. Şi eu am nevoie de tot curajul disponibil ca să continuu această aventură.
— Ştiu câteva persoane care s-ar distra pe tema asta acolo sus, chicoteşte încet, apoi redevine serios. Lui nu i-ar plăcea.
Chiar dacă e un înger, ceva îmi spune că are un respect sănătos pentru Lu. Bine. Înseamnă că se va gândi de două ori înainte de a spune ceva despre asta. Nici eu nu ţin neapărat să-l supăr.
— Dar, da, ca să răspund la întrebarea ta… cât timp sunt desemnat să fiu îngerul tău, pot.
— Atunci cum…? mă opresc şi încerc să îmi pun gândurile în ordine. Nu înţeleg ceva, gesticulez cu mâna. Dacă toată lumea are un înger păzitor şi fiecare înger poate proteja persoana pe care o păzeşte, atunci cum poate el să facă toate lucrurile alea pe care le face?
— Ah, asta…, zâmbeşte îngerul. Da, Lucifer este puternic, mult mai puternic decât toţi îngerii, dar nu este Dumnezeu.
— Nu cred că-l deranjează asta, comentez eu.
— De ce l-ar deranja? Nimeni nu vrea să care în spate responsabilitatea întregii lumi.
Trebuie să recunosc că este un raţionament cât se poate de corect.
— Totuşi…, insist. Cum face? Cum e posibil?
Îngerul se foieşte pe canapea, arătând inconfortabil. Bănuiesc că e un secret profesional pe care nu ar trebui să îl împărtăşească muritorilor. Îşi aranjează cearşaful alb care îi ţine loc de haine şi oftează. A luat o decizie. Dintr-un motiv oarecare, a decis să mă ajute.
— Pot să te protejez de acţiunile venite dinafară, dar nimeni nu te poate apăra de tine însăţi. De aceea are atâta succes Lucifer. Şi ştii că este foarte priceput la ceea ce face.
Da, este. L-am văzut în acţiune şi aş prefera să nu mai repet experienţa. Ştie exact ce butoane să apese. Este înfricoşător. Mă îngrozeşte gândul că până la urmă am să cedez.
— Nu te temi pentru Buklas, acum că a rămas singur? îl întreb. Mi se pare o ocazie perfectă pentru Lu să-l ia în vizor. Mi-e milă de bietul om.
— De ce mi-ar păsa? Reprezintă doar o altă sarcină pe care trebuie să o îndeplinesc…
— Şi nu e tocmai recunoscător pentru asta, termin eu în locul lui. Te închiriază la alţii…
— Da, înclină din cap. O face de ceva vreme.
E un motiv suficient să nu-i pese de protejat.
— Lu susţine că n-ar trebui să fie posibil. Nimeni n-ar trebui să poată controla un înger în felul ăsta.
Ceva îmi spune că Lu se gândeşte mai mult la el însuşi şi de aceea este interesat de situaţie. Pentru cineva aflat deasupra tuturor îngerilor, nu dă bine să fie lăsat la cheremul unei muritoare, mai ales una care ar face orice numai să nu asculte de el.
— Există modalităţi de a prinde un înger pentru cei care ştiu ce fac… sau nu ştiu, mă priveşte el fix.
Nu se referă la mine, nu-i aşa?
— Nu sunt condamnaţi pentru eternitate dacă o fac?
— Dacă rezistă atât de mult… Vocea îi este ternă, lipsită de expresie, şi un fior rece îmi traversează spatele. Consecinţele sunt… mult mai puţin plăcute.
— Ce-o să se întâmple cu Buklas? întreb curioasă, dar problema mă interesează, iar dacă îl fac pe înger să vorbească poate reuşesc să îl ajut pe Lu să îşi atingă ţelul. Nu strică niciodată puţină recunoştinţă, când vine vorba de el.
— Mai întâi trebuie să mă elibereze… după aceea nu mă mai priveşte.
Înţeleg că-i poartă pică din cauza felului în care este tratat, dar mă aşteptam la mai multă compasiune din partea lui. Oamenii sunt slabi, de aceea au nevoie de îngeri. Poate că nu e foarte diferit de Lu până la urmă.
— Cum te-a prins?
— Are credinţe diferite, vede lucrurile altfel. Asta îi permite să se strecoare printre măsurile noastre de pază. Credinţa este un lucru foarte puternic.
— Şi dacă nu crezi deloc? şoptesc eu.
— Atunci cerul este limita, zâmbeşte îngerul şi nu-mi dau seama dacă e serios sau doar râde de mine.
Să fie adevărat? Nu ştiu ce să cred. Ştiu doar că m-am trezit cu Lu în casă şi de atunci refuză să plece. Susţine că nu poate până nu îmi ia sufletul. Dar cum să-i dau un lucru în a cărui existenţă nu cred? Asta este dilema noastră.
Fără să anunţe dinainte, uşa se deschide şi Lu intră în încăpere:
— M-am gândit să vă întrerup înainte de a-i da cheile paradisului.
Tonul lui este încărcat cu sarcasm, dar este vesel. Un zâmbet jucăuş îi dansează în ochi, semn că i-au ieşit toate aşa cum şi-a dorit.
— Poţi să pleci acum, gesticulează către înger. Eşti eliberat de îndatorire.
— Este? mă mir eu.
— Da, nu mai avem nevoie de el, îmi spune ca şi cum asta ar explica totul. Nu-i nevoie să-mi mulţumeşti, îi face cu ochiul îngerului. Mult noroc cu următorul!
Îngerul îşi înclină capul în semn de mulţumire. Se ridică în picioare, îşi deschide larg aripile şi dispare într-un nor de pene.
— Teleportarea e unul dintre cele mai bune lucruri inventate de El, rânjeşte Lu. Trebuie să chemăm menajera să dezinfecteze canapeaua totuşi.
— Unde s-a dus?
— Sus. Va lua o pauză dacă nu sunt prea ocupaţi, după care va fi trimis pe umărul altui muritor, oftează dramatic. Aşa stau lucrurile.
Poate pentru el.
Lu îmi aruncă o privire misterioasă şi flutură o hârtie făcută sul:
— Nu mă întrebi ce-i asta?
— Nu? spun doar pentru că ştiu că abia aşteaptă să se laude. Mai bine spune-mi cum ai reuşit să-l eliberezi.
— I-am cumpărat contractul de la proprietar. Am făcut un târg.
— Ce i-ai oferit în schimb? întreb, deşi nu sunt sigură că vreau să aflu.
— Orice a fost nevoie. Desigur, la început am negociat la sânge… până a fost convins că face o afacere bună.
Pune contractul înapoi în buzunar. Nu am voie să îl citesc.
— Şi a făcut?
— Nu fii naivă, mă ceartă el. Pe ce lume trăieşti?
Înghit cu greutate nodul care mi s-a pus în gât şi mormăi:
— Aminteşte-mi să nu fac niciodată afaceri cu tine.
Zâmbetul i se lăţeşte pe faţă, aş spune diavoleşte dacă nu ar fi redundant.
— O să ajungem şi la asta…
Mă întreb de ce ar fi nevoie ca să îmi rup lanţurile. Sau pe ale lui.
Lu strâmbă din nas şi strănută.
— Miroase îngrozitor aici. Şi sunt alergic la pene. Hai să mergem la o plimbare! sare în picioare şi îmi oferă mâna.
Entuziasmul lui este contagios aşa că o apuc.
— M-am săturat de ploaie. Ce zici de Marea Caraibilor? Vremea trebuie să fie frumoasă în perioada asta a anului.
