Aleea Trandafirilor

andrei-pantuVincenzo m-a invitat ieri seară la un bal mascat. Mi-a spus că trebuie să trec mai ȋntâi pe la Alessia, o amică de-a lui, care urma să-mi dea costumul de prinţ medieval. Fără costum nu mă lăsau să intru la petrecere.

Am ajuns ȋn centrul istoric al oraşului, unde locuia Alessia. Bruneta mi-a deschis zâmbind. M-a invitat ȋnăuntru, mi-a dat costumul şi m-a lăsat să mă schimb. Costumul era nou, de parcă Vincenzo sau Alessia l-ar fi cumpărat special pentru mine. L-am ȋmbrăcat, dar mă strângea, iar când mi-am pus şi masca am crezut că mă sufoc.

— Eşti gata?

Alessia era ȋn cealaltă cameră.

— Da.

Am plecat ȋmpreună, eu costumat ȋn prinţ, ea ȋn prinţesă.

Am ajuns imediat ȋn Piaţa Centrală, un dreptunghi imens, plin de oameni. Ştiam amândoi ȋn ce parte a oraşului are loc balul. Şi totuşi Vincenzo m-a sunat din nou:

— Sper că n-ai uitat să vii pe unde ţi-am spus. Două alei duc spre partea de jos a oraşului din Piaţa Centrală, cea din stânga ta e Aleea Garoafelor, iar la dreapta Aleea Trandafirilor. Trebuie neapărat să vii pe Aleea Garoafelor. Şi vino neapărat cu Alessia! E important să vii cu Alessia.

Şi a închis. N-am înţeles de ce era aşa important să vin pe Aleea Garoafelor. Ambele străzi erau pietonale şi curgeau paralel, pe trepte din piatră, în acelaşi bulevard de la marginea oraşului. Bruneta m-a plictisit din primele minute. Nu ştiu cum am făcut, dar am pierdut-o pe Alessia prin îmbulzeala din Piaţă. Sigur, aş fi regăsit-o cu uşurinţă, însă nu voiam s-o mai caut. Am luat-o la dreapta, pe Aleea Trandafirilor, pe-acolo ajungeam mai repede, străduţe înguste şi pustii de-o parte şi de alta, case vechi de toate culorile, şi lume, lume, multă lume. Soarele mă bătea în cap, mi-era cald şi din cauza costumului. Scăpasem de înghesuiala din Piaţă, dar avansam tot mai greu.

Cineva s-a izbit de mine, m-a trântit la pământ. Până să mă dezmeticesc, individul se pierduse deja în mulţime. M-am trezit cu un bilet în mână: Întoarce-te te rog imediat în Piaţă, la Alessia. Vino pe Aleea Garoafelor. Te aştept la ora 5. Semnat: Vincenzo.

O glumă, desigur. Am ignorat biletul şi-am mers mai departe, avansam tot mai anevoios, aleea aluneca la vale, ba mai largă, ba mai îngustă, porţiunile însorite se împleteau cu umbrele aruncate din când în când de casele tot mai pestriţe, trepte, porţiuni netede, iarăşi trepte, atâţia oameni şi totuşi parcă aveam suficient spaţiu pentru a merge mai departe. Aburi străvezii se unduiau din asfaltul încins. Un domn mi-a strecurat în mână, în timp ce trecea pe lângă mine, un alt bilet.

Ia-o pe prima străduţă la stânga. Vei ajunge în Aleea Garoafelor. Acolo te aşteaptă Alessia. Semnat: Vincenzo.

Am mototolit biletul şi l-am aruncat, mă grăbeam, mi-era îngrozitor de cald, transpiram în valuri din cauza costumului. Alessia n-avea decât să meargă pe Aleea Garoafelor, eu voiam s-ajung mai repede, rămâneam pe Aleea Trandafirilor. M-am lovit din nou de cineva. Era Alessia. Se prăbuşise dintr-un cotlon întunecat din dreapta. Avea gâtul vânăt. O sugrumase cineva! Am luat-o de încheietura mâinii, nu mai avea puls. Nu vedeam bine din cauza măştii, am scos-o. Mi-am şters sudoarea de pe frunte cu dosul palmei. Trupul brunetei dispăruse. Mi-am continuat drumul, dar de minute întregi pluteam în dreptul aceleiaşi case. O casă albastră, voluminoasă, dar chiar şi-aşa ar fi trebuit s-o las de mult în urmă. Mulţimea forfotea tot mai neliniştită.

Când am ajuns în sfârşit la casa în care locuia Vincenzo se făcuse deja cinci şi jumătate. Balul începea abia la cinci, de ce atâta grabă? Am urcat scările răcoroase şi pustii ale blocului. Am intrat, apartamentul era gol, dar răvăşit. Nicio mobilă, nicio persoană, costume aruncate peste tot pe podea, pahare sparte, farfurii, băuturi, mâncăruri, măşti sfărâmate. Un parfum dulceag plutea în aer. Petrecerea se terminase. La unul dintre geamuri, în spatele unor perdele transparente, o umbră.

Era Vincenzo. Tȃnăr, ȋmbrăcat elegant ca de obicei, de data asta ȋntr-un costum negru, dar părul ȋi albise.

— Ţi-am spus să vii cu Alessia, a şoptit el. N-ai venit cu ea.

Am tăcut, m-am uitat în jos fără să zic nimic.

— Ţi-am spus să vii pe Aleea Garoafelor. Nenorocitule!

Nu ştiam ce să-i răspund.

— Era aşa de important?

— În fine, a spus Vincenzo şi s-a ȋntors spre mine. Şi e trecut demult de cinci.

A venit spre mine, strivind în drum câteva pahare şi farfurii de pe podea. Vocea lui a căpătat o rezonanţă stinsă şi hodorogită, de parcă ar fi susurat din cealaltă cameră.

— Uite ce-ai făcut. Nu știu de ce ai fost așa ȋncăpățȃnat. Acum ai pierdut totul.

I-am evitat privirea. Vincenzo mi-a întins mâna. I-am strâns-o, tremura, era rece. Acum că-l vedeam de aproape, părea palid.

S-a răsucit spre uşă, timp de o fracţiune de secundă i-am văzut vânătaia de pe gât.

— Adio, bătrâne, a murmurat el, şi a ieșit pe uşă.

După ce mi-am revenit din năuceală, am fugit după el, pe scări. Dar poate trecuseră mai mult de câteva clipe, fiindcă pe scara blocului nu mai era nimeni. Şi de-atunci nu l-am mai văzut pe Vincenzo, nici eu, nici altcineva. Parcă l-a înghiţit pământul.

A doua zi, autorităţile au găsit-o strangulată pe Alessia ȋn Aleea Trandafirilor, chiar lângă casa albastră de care tot nu reuşeam să trec. Se prăbuşise pe neaşteptate, în mijlocul zilei, dintr-un cotlon întunecat.

Poliţia m-a ridicat chiar ȋn acea dimineaţă. Au spart uşa, m-au luat din pat şi m-au aruncat imediat în spatele gratiilor. Ei cred că eu am strâns-o de gât. Încerc să le explic că n-am fost eu, dar nimeni nu mă crede. Şi-n faţa ochilor văd doar după-amiaza toridă de pe Aleea Trandafirilor, uliţele pustii pe ambele părţi, treptele care alternează cu porţiunile netede, oameni în stânga şi-n dreapta, casa albastră care nu se mai sfârşeşte.

Despre Andrei PANȚU

Andrei PANȚU a scris 1 articole în Revista de suspans.

Andrei Panţu (n. 1983) a studiat ştiinţe politice şi relaţii internaţionale la AUBG, și a obţinut diploma de masterat ȋn filozofie politică la Universitatea din Leiden. Ȋn prezent lucrează ca editor la Revista Romȃnă de Științe Politice. A publicat pȃnă acum ȋn revistele Biserica de Lemn, Revista de Povestiri, ARGOS, Gazeta SF, Iocan precum și ȋn antologiile ARGOS DOI și Eroi fără voie.

One Comment

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *