Cred că unul dintre cuvintele pe care îl aud frecvent în discursul oamenilor de tot felul este „feedback” (inclusiv în traducerile sale aproximative: reacții, comentarii, impresii). Indiferent că este vorba despre locul de muncă, despre relații, despre politică sau despre literatură, toată lumea pare nerăbdătoare să ia cuvântul, să își exprime părerea, să își arate mușchii din cerul gurii (sau din buricele degetelor). În ceea ce privește ascultatul acestor păreri, însă, entuziasmul nu mai este la fel de zglobiu.
Poate pentru că suntem obișnuiți să ascultăm cu o singură ureche sau poate pentru că forma în care ajunge la noi acest mesaj este total neatractivă. Chiar și așa, nu dă bine să-ți iei o mină jignită sau să intri în defensivă, trebuie să te arăți deschis criticilor, eventual să le primești cu zâmbetul pe buze, deși acestea nu-ți spun nimic. Altfel verdictul este necruător și rușinos în același timp: nu știi să primești feedback, ești un infatuat și ai picat testul.
Dar oare noi, cei nerăbdători să vorbim, știm să-l oferim? Înțelegem ce ar trebui să conțină și cum ar trebui să fie formulat acest pompos feedback pentru a ajunge la destinatar sau doar ne luăm „după ureche”? O definiție simplă, de google translate, zice așa: „feedback is information about reactions to a product, a person’s performance of a task, etc. which is used as a basis for improvement”.
Așadar, principalul scop al acestuia ar trebui să fie unul constructiv, să îl ajute pe cel căruia îi este adresat să devină mai bun în ceea ce face. Asta nu înseamnă că trebuie să evidențieze doar aspectele negative (așa cum suntem adeseori tentați să credem), ci și pe cele pozitive. Ori, uitându-mă în lumea literară românească, adeseori îmi este greu să identific această latură constructivă a impresiilor – recenziile sunt adeseori simpliste, reduse la mi-a plăcut, nu mi-a plăcut cartea, iată-i rezumatul; cenaclurile cu porțile deschise sunt gândite ca teste de rezistență la stres pentru cei care îndrăznesc să-și supună textele discuției; iar împunsăturile „prietenești” între scriitori sunt nelipsite.
Este foarte simplu să afirmi despre un text că este prost, fără să oferi vii cu argumente care îl pot ajuta pe autor să-și conștientizeze neajunsurile, aproape la fel de simplu ca atunci când suni la sonerie și apoi fugi să te ascunzi după colț, râzând pe înfundate de omul care deschide ușa și privește iritat palierul gol. Dar care este beneficiul acestui gest în afară de satisfacția bolnăvicioasă că i-ai arătat tu? Ce șanse are să schimbe în bine ceea ce te nemulțumește?
