Daniel Timariu – “Fete în roşu şi alte povestiri poliţiste”
2016, editura Tritonic, 242 pag.
ISBN 978-606-749-157-9
Există mereu un risc atunci când un autor iese în afara zonei sale de confort şi abordează alte genuri decât cele cu care este cunoscut. Mai mult, când face asta cu o serie – fie ea de romane, povestiri, sau o combinaţie a acestora – riscul creşte proporţional. Într-o serie este nevoie de un protagonist credibil, de personaje secundare suficient de bune încât să susţină acţiunea, de o atmosferă care să atragă cititorul, de personaje recurente care să dea impresia de familiaritate şi lista ar putea continua.
Daniel Timariu s-a afirmat în domeniul literaturii SF, iar ascensiunea sa de la stadiul de pasionat care-şi încearcă forţele la cel de scriitor apreciat a fost destul de rapidă. Pe drept cuvânt, deoarece autorul s-a perfecţionat de la un text la altul, aşa cum stă mărturie şi volumul său de debut, Ameţeli postlumice.
Pot spune că am avut un oarecare rol în încercarea lui Daniel Timariu de a testa şi alte tărâmuri. Eu l-am întrebat, la un moment dat, dacă n-ar fi interesat să scrie o povestire poliţistă. Am făcut, astfel, la fel cum au procedat alţii cu mine, la un moment dat (Eugen Lenghel şi Bogdan Hrib). Nici prin cap nu mi-a trecut însă că acest imbold va da naştere unei avalanşe. Căci, după ce a scris o povestire, autorul şi-a dat seama că-i place să se joace pe tărâmul mystery & thriller şi, foarte repede, a mai „comis” câteva, suficient cât să umple un volum. Şi, întrucât protagonistul tuturor este inspectorul Danelescu, am ajuns în cazul enunţat de mine la începutul acestui text. Mai rămâne de văzut dacă încercarea lui temerară s-a ridicat la înălţimea provocării, sau nu.
În literatura poliţistă românească din perioada comunistă, ancheta era în general apanajul autorităţilor. Poate asta explică, oarecum, şi uşoara îndepărtare post-decembristă a cititorilor de autorii autohtoni, percepuţi – prin personajele lor – ca fiind oarecum lăudători ai vechiului regim. Nu ştiu dacă acesta a fost motivul pentru care, în ultima vreme, cei ce încearcă să desluşească iţele enigmelor au ajuns să fie culeşi din zone extrem de variate, în majoritatea cazurilor având doar legături conexe cu autorităţile. E posibil ca asta să fie doar o urmare a tendinţei internaţionale (dacă e să ne uităm, de exemplu, la noir-ul nordic). Cert este că Daniel Timariu a revenit la tiparul clasic, protagonistul său fiind chiar un inspector de poliţie.
Danelescu e genul tipic de erou singuratic, a cărui viaţă pare că se desfăşoară oarecum paralel cu cea a majorităţii, într-o lume care îndeamnă la plimbări nocturne pe bulevardele goale ale unui Bucureşti mereu apăsat de ploaia măruntă. În fiecare clipă aveam impresia că undeva, de la un balcon, trebuia să se audă tânguiala unui saxofon. Iar aici, printre clădirile cenuşii, apar personajele secundare, recurente, aparţinând unei palete largi. Îi avem pe Laura Mederle – ziarista implicată într-o complicată relaţie amoroasă şi profesională cu Danelescu, pe Dic Păpuşa – interlopul care deţine informaţiile cheie atunci când anchetele intră în impas, comisarul Boldur – şeful prietenos sau autoritar, după cum cere interesul – cu alte cuvinte, recuzita clasică. Şi totuşi, autorul aduce în scenă şi unele vieţi pe lângă care trecem fără să le observăm – Florin din Rădăuţi, parcagiul ce doarme într-un adăpost improvizat, ori vânzătoarea de cafele de pe Magheru, prezentă doar prin mâna care iese în miez de noapte cu un pahar plin cu lichidul aromat.
Astfel, Daniel Timariu reuşeşte să creeze un cadru cald, familiar în disfuncţionalitatea lui, determinând cititorul să se simtă în mijlocul unui roman modular, mai degrabă decât al unui volum de povestiri. El va trece uşor de la un text la altul, considerându-l un episod din viaţa vastă a protagonistului.
Cazurile rezolvate de inspector au şi ele caracteristicile lor – trimiţând, de multe ori, spre oameni sus-puşi, protejaţi de legile făcute tocmai de ei. Oameni fără scrupule, păpuşari ce-şi duc la îndeplinire planurile decadente prin intermediul unor oameni simpli. Pe de o parte, nu mi-a plăcut la povestiri faptul că nu mi-au oferit şansa de a urma fire deductive complexe, conducându-mă spre criminal. Pe de altă parte, tocmai banalitatea cazuisticii o face să fie extrem de realistă şi să dea fiori cititorului atunci când realizează că în jurul său chiar se întâmplă aşa ceva, iar lucrurile cu pricina fac parte din banalul cotidian.
Şi totuşi, în ciuda aerului apăsător, chiar deprimant pe alocuri, povestirile lui Daniel Timariu au căldură şi viaţă. Cea dintâi este dată, cum am spus şi mai sus, de personajele ale căror vieţi se derulează în paralele cu acţiunea, trecând de la un text la altul. A doua provine din umorul autorului. Pentru că, dacă el surprinde tragismul vieţii, la fel o face şi cu umorul involuntar cu care noi, fiinţele umane, suntem înzestrate – şi care ne ajută să mergem mereu mai departe, indiferent cât de dificile sunt problemele întâlnite. Replicile savuroase ale unora dintre personaje, ori posturile hilare în care se regăsesc sunt extrem de naturale, vădind faptul că autorul este un observator fin al lumii înconjurătoare, cu realismul ei – uneori dur, alteori amuzant.
Fete în roşi şi alte povestiri poliţiste m-a făcut să-mi doresc şi alte întâmplări din aceeaşi lume – noi povestiri, ori poate chiar o serie de romane. Ar fi păcat ca un cadru creat cu atâta har să nu fie dezvoltat mai departe. Pentru mine, companionul perfect al acestei cărţi a fost melodia Private Investigation a celor de la Dire Straits, în varianta live de pe albumul On the Night. Sper să vină ziua în care s-o ascult din nou în timp ce citesc alte aventuri ale inspectorului Danelescu, prin Bucureştiul scăldat în ploaie, cu personajele şi locurile sale pitoreşti.
