Phaedra

1. În ceaţă

― Ridicaţi ancora!… Pânzele sus!…

Ordinele curgeau ca grindina. Mateloţii, năuci, se loveau unii de alţii prin întuneric. Valurile erau negre cu creste albe de spumă.

― Hai, mai repede! Grăbiţi-vă, în numele zeilor!

Numai şoapte grăbite, murmure şi trosnetul lemnului ud. Vâslele se lăsară în jos şi loviră apa. Pleoscăituri regulate. Scrâşnete. Gâfâieli.

Ceaţa era deasă şi lăptoasă, iar corabia se depărtă  de ţărm pe nesimţite.

― Ne-au văzut?…

Prinţul Theseus se aplecă peste bord, încercând să distingă ceva prin ceaţă. Nu vedea nimic. Cu toate acestea, ştia că portul e păzit straşnic, şi că soldaţii lui Minos nu ştiu de glumă.

― Nu te gândi la asta. Am avut eu grijă de santinele.

Vocea era calmă, vibrantă, parcă obişnuită să poruncească. Venea de la o siluetă cu mantie neagră şi cu chipul ascuns de o glugă. Nu prea convins, prinţul continua să scruteze  malul. Ceilalţi tineri, cu chipurile îngrozite de oroarea din care abia scăpaseră, stăteau zgribuliţi într-un colţ, în timp ce vâslaşii lopătau de zor.

― Ce le-ai făcut? întrebă prinţul, fără să se întoarcă.

Personajul cu mantie neagră se retrase lângă ceilalţi tineri, fără să-i răspundă.

Prinţul Theseus refuza cu încăpăţânare să creadă  că totul se terminase atât de repede. Prea repede, şi prea uşor. Dar acum nu avea ce să se mai întâmple. S-a terminat. El, viteazul din Atena, fiul preafrumoasei prinţese Aetra şi al marelui zeu al mărilor, slăvitul Poseidon, l-a sfidat pe înfumuratul Minos, a ucis cumplita fiară din Labirint şi, ca insultă supremă, a luat-o cu el şi pe Ariadna, fiica regelui.

Oare chiar s-a terminat? Era prea frumos. Se întoarse spre personajul cu mantie neagră, pe care ceilalţi îl priveau întrebător. A luat-o cu el. Şi acum, ce va face cu ea? Când i-a dăruit ghemul, ea l-a privit cu un zâmbet ciudat. La fel cum l-a privit Medeea, atunci când i-a întins pocalul otrăvit. De ce simţea atâta nelinişte în preajma acestor fiice ale Soarelui?… O şuviţă lungă, de un blond incandescent, scăpă de sub gluga neagră, atrăgând privirile tuturor. Şuviţa lumina ca o torţă în noapte. Fetele prinseră să şuşotească între ele, neîndrăznind să se apropie de ea.

Stătea nemişcată, ca de piatră. Ochii ei adânci îl priveau. Medeea. Şi ea a făcut la fel, atunci, demult. Şi după aceea?… Se înfioră. Nu, el nu va lua cu el o vrăjitoare cu ochi de foc, din cauza căreia să fie pomenit cu blestem mai târziu. Însă, a luat-o deja. Iat-o acolo, între cei treisprezece din tinerii ceruţi ca tribut de către Minos pentru masa fiarei şi pe care el, al paisprezecelea, i-a scăpat de la moarte. Iat-o acolo, tăcută şi nemişcată, ascunsă sub o mantie neagră, cu ochii ei teribili îndreptaţi spre el. Oare la ce se gândea? Ea a fost singura pe care oribilul monstru obişnuia să o accepte lângă el. Ea mergea la el seară de seară pentru a-i vorbi, pentru a-l mângâia, pentru a-i aduce apă. Să nu ucizi fiara, i-a şoptit atunci, oferindu-i ghemul. Nu a ascultat-o. Cum s-o asculte?… Doar pentru asta a venit. Acum?… Simţea că istoria e pe cale să se repete. Tatăl său abia a alungat o vrăjitoare, pentru ca el să-i aducă alta. Ce se va întâmpla, dacă o va duce acasă?… A plecat din propria ei dorinţă, părăsindu-şi tatăl, familia, ţara. O fiică rebelă va fi o soţie supusă?…

― Insula Naxos, stăpâne! strigă un matelot de pe catarg.

― Ancorăm aici.

Focul ardea vesel. Tinerii salvaţi, mai dezmorţiţi, prinseseră curaj. Frigeau carne, sorbeau vin şi vorbeau tare. Theseus, tăcut, privea la stele.

― De ce eşti atât de gânditor? S-a terminat.

Ariadna se aşeză lângă el. Lepădase mantia neagră cu glugă şi părul ei blond şi despletit o învăluia într-o lumină aurie. Descendentă a doi mari zei – Zeus, dinspre tată, şi Helios, dinspre mamă – prinţesa de Cnossos radia de o frumuseţe violentă, de-a dreptul supărătoare pentru ochii muritorilor de rând. Era acea frumuseţe de flacără, de fulger, proprie Celor Vechi. Chiar şi Theseus, deşi el însuşi fiu de zeu, suporta cu greu să o privească.

― Nu trebuia să-ţi scoţi mantia. E răcoare.

Ce prostie. Ea nu simţea frigul. Căldura venea din ea. Soarele era ea. Dar căldura ei era atât de intensă, lumina ei era atât de puternică, focul din ochii ei era atât de viu, încât simţea că apropierea ei îl va transforma în cenuşă. La ce se gândea când a luat-o?…

Îi era imposibil să uite chipul Medeei. Albă ca focul din care s-au născut fulgerele, cu părul negru ca adâncurile tenebrelor, aşteptând cu un zâmbet ca el să guste din vinul otrăvit. Îl privea lung, cu ochi arzători ce îşi schimbau mereu culoarea de la auriu strălucitor la negru tulbure. Semăna mai mult cu întunecata ei mamă, tăcuta zeiţă a umbrelor, la al cărei templu slujise din copilărie. Iason renunţase la splendoarea aceea pentru ştearsa de Glauke. Atunci nu înţelesese de ce. O zeiţă, pentru o simplă muritoare?… Acum ştia de ce.

*

Îl privea neclintită, şi ochii ei erau de foc.

Se întoarse spre ea, uşor iritat de senzaţia de tulburare care îl cuprindea în prezenţa ei. Erau departe de foc, în plin întuneric, însă făptura ei se vedea clar, ca şi cum ar fi fost luminată din interior.

― Eşti soţia mea, îi zise brusc.

― Ştiu, răspunse ea.

Îi zâmbi, iar zâmbetul ei o făcu să radieze şi mai tare. Fără alt cuvânt, se întinse în iarbă, cu ochii ţintă în ochii lui.

Dimineaţa era ceţoasă şi rece.

Ariadna se trezi înfrigurată. Păstra încă amintirea nopţii ce trecuse – senzaţia străină, cufundarea într-o apă neagră, liniştea – şi, încă înainte de a deschide ochii, ştia că ceva nu e cum ar trebui. Ea nu simţea niciodată frigul. Se ridică pe jumătate.

În zare, o corabie ateniană se pierdea în ceaţă.

2. Oglinzi

În castel e o cameră în care nu intră nimeni. Şi de care nu vorbeşte nimeni. Dar toţi ştiu că e acolo. E camera aceea despre care se tace. În camera aceea a stat cineva. Acum, camera arată la fel ca în ultima zi a şederii ei aici. Aşa se spune. Camera păstrează lumina ei aurie. Şi parfumul ei arzător.

Phaedra şi-o amintea vag, ca prin vis – o sărutase înainte să dispară pe veci – şi ştia că ochii ei erau de foc. Şi părul ei era de foc. Însuşi trupul ei era ca un fulger. Când îşi pieptăna buclele de un blond mătăsos în oglindă, vedea ceva din chipul acela incandescent, de o frumuseţe imposibil de suportat.

Doica cea bătrână nu voia să-i spună nimic. Dar, când credea că nu o vede nimeni, se uita cu lacrimi în ochi la copila de doisprezece ani, înfloritoare ca un boboc de trandafir şi care promitea să devină o femeie de o frumuseţe extremă. „Întocmai ca ea, oh, zei…”, murmura bătrâna, clătinând din cap şi oftând.

― La ce te uiţi? sări într-o zi copila, văzând în oglindă chipul neguros al doicii în spatele ei.

― La nimic, stăpână, şopti femeia, lăsând umilă ochii în jos.

Dar fata ştia că femeia se uita la ceva. Şi acel ceva nu era ea, fetiţa de doisprezece ani, ci cu totul altceva. Poate că vedea acelaşi lucru pe care îl întrezărea şi ea în oglindă.

Lăsă pieptenul pe măsuţă şi se întoarse.

― Trebuie să-mi spui.

Chipul ei radia o lumină auriu-argintie, şi ochii ei căprui băteau spre un auriu de flacără. Doica îşi feri privirea, simţind că o ia cu ameţeală.

― Nu pot, fiică a Soarelui, şopti doica. Am jurat.

Plictisită, Phaedra se reîntoarse spre oglindă.

― Vino să mă ajuţi, porunci ea.

Mâinile bătrânei apucară şuviţele blonde, cu teama că s-ar putea arde, şi le prinse în ace cu perle. Apoi îi alese prinţesei o haină albă cu falduri bogate şi sandale de aur tivite cu perle mărunte, fumurii.

― Merg la regină, vorbi din nou prinţesa. Însoţeşte-mă.

Coridorul cel lung, mărginit de coloane, era inundat de soare. Trupul Phaedrei părea o flacără albă, şi cei pe care îi întâlnea în cale înclinau capetele şi îşi fereau feţele nu atât din respectul datorat unei fiice de rege, cât din teama că ar putea orbi. Doica înainta şi ea cu capul plecat, ferindu-se să o privească în lumina dimineţii târzii.

Regina Pasiphae locuia în apartamentele de sus, care aveau perdelele mereu trase, iar însoţitoarele ei îşi ţineau chipurile veşnic acoperite. Nu ştia nimeni cine erau ele, nu le văzuse nimeni niciodată la faţă. Se zvonea că erau nimfe ale văzduhului, singurele care ar fi putut privi în faţă o fiică a Soarelui, şi că, asemenea zeilor, nu puteau fi privite. Alţii spuneau că, de fapt, femeilor li se scoseseră ochii, pentru ca slujba lor să fie mai uşoară. Cert e că nimeni nu a îndrăznit vreodată să li se adreseze, şi foarte puţini le-au auzit vorbind. Vocile lor erau ca vântul, ca valurile ce se izbesc de ţărm.

Regina însăşi se acoperea cu o mantie întunecată când ieşea în lume sau când îl însoţea pe rege la ceremoniile oficiale. Cu toate acestea, lumina puternică pe care o emana răzbătea şi prin cele mai groase şi mai întunecate veştminte.

Acum, fiica Soarelui şedea într-un jilţ lung, acoperită cu o haină uşoară de culoare albastră. Văzându-o pe Phaedra, Pasiphae se ridică, zâmbind, şi îi făcu semn să ia loc lângă ea. Doica rămase afară.

― Mamă… e adevărat?

― Ce anume, draga mea?

Regina avea ochii de aur topit şi un chip de porţelan străveziu, ce închidea în el toată lumina soarelui. Părul ei era ascuns sub un văl întunecat, dar Phaedra ştia că părul ei avea culoarea flăcării cu vâlvătăi – roşu aprins cu irizări de aur şi metal încins. Ştia şi că mulţi au orbit după ce au văzut-o în deplina ei splendoare. Însuşi răposatul rege închidea ochii când o îmbrăţişa, deşi el fusese fiul marelui Zeus. „Zeii olimpieni”, spunea regina, „sunt mai slabi şi au o frumuseţe mai calmă. În schimb, Titanii sunt Cei Puternici. Ei sunt din prima generaţie de zei.” Asta explică totul, gândea Phaedra, amintindu-şi chipul tatălui ei. A fost un bărbat frumos; pletele lui străluceau aurii, radiind de o lumină proprie, iar alura lui atrăgea imediat atenţia şi dovedea că nu e simplu muritor. Însă el nu a orbit pe nimeni. Poate doar pe prizonierii de război, cărora le scotea ochii cu mâinile goale şi apoi îi arunca, orbi, în Labirint.

Phaedra se foi, uşor stânjenită. Auzise un zvon, cum că fratele ei, tânărul rege, dorea să o mărite. Pasiphae făcu ochii mari. Odaia se lumină brusc.

― Ei, Phaedra… zâmbi ea. Nu chiar acum, frumoasa mea. Eşti o copilă. Peste vreo doi ani, poate…

Şi dezmierdă cu tandreţe părul de aur al fiicei sale, care îi amintea atât de mult de cealaltă, cea care dispăruse în ceaţă. Ea ce soartă va avea?…

O uşoară bătaie în uşă curmă momentul de duioşie dintre mamă şi fiică. Una dintre femeile voalate ieşi. Cineva vorbi afară, cu glas înăbuşit, apoi femeia se întoarse. Îi şopti ceva reginei, şi Phaedra crezu că aude foşnetul mării şi vuietul vântului. După ce ascultă, regina i se adresă fetei:

― Dacă este, într-adevăr, un plan de căsătorie în ce te priveşte, urmează să aflăm chiar acum. Fratele tău şi fiul meu, regele, ne cheamă la el.

*

Regele le aştepta nu în sala tronului, ci în apartamentul personal. Cu el mai era cineva; un străin. Bărbatul nu se mai afla la prima tinereţe, dar se vedea că fusese nespus de frumos. Şi acum era chipeş; părul negru-albăstriu, barba asemenea şi ochii albaştri ca marea, dar şi o anume lumină ce izvora din fiinţa lui arătau că nu e muritor de rând. Phaedra recunoscu imediat în el un fiu al lui Poseidon, în timp ce Pasiphae se încruntă uşor.

― Ea e? întrebă scurt străinul, privind-o cercetător pe Phaedra. Nu-şi ferea privirea, nu se temea că va orbi. Totuşi, părea că găseşte frumuseţea fetei oarecum supărătoare.

― Da, ea e. Apropie-te, Phaedra, vorbi tânărul rege.

― Sper că fiul meu nu uită că Phaedra e sora lui, nu un cal de rasă, se auzi glasul reginei, care se oprise în spatele unui paravan. Străinule, ai bunătatea de a ne spune cine eşti şi ce vrei.

Străinul se înclină în direcţia paravanului, deşi un zâmbet oarecum ironic îi strâmba gura.

― Mă înclin în faţa reginei Pasiphae, slăvita fiică a Soarelui. Permiteţi-mi să vorbesc: sunt Theseus, rege în Atena. Prea mult timp, regină, a fost vrajbă între regatele noastre. Vin cu gând de pace.

― Tu eşti cel care mi-a ucis fiul şi mi-a pierdut fiica, tună regina şi întreg palatul se cutremură. Ce fel de pace vrei?

Phaedra se înfioră şi îl privi uimită pe omul acela care zâmbea atât de sigur pe el şi care o măsura din ochi cu atâta îndrăzneală.

― Minotaurul era un blestem pentru toată lumea, regină, inclusiv pentru tine. Sunt convins că ai fi fost mult mai fericită dacă nu s-ar fi născut.

Phaedra simţea cum mama ei şovăie. Omul cu ochi albaştri lovea în plin. Regele tuşi jenat.

― Să lăsăm trecutul, mărită regină. Ce a fost, a fost. Vin alte vremuri… Sunt tânăr, vreau pace cu vecinii mei. Regele Theseus a venit aici, invitat de mine, ca să întărim această pace…

― Şi Ariadna?

Numele prinţesei dispărute căzu ca un trăsnet. Însă Theseus nu-şi pierdu zâmbetul degajat.

― Cum, Ariadna nu s-a întors aici? A venit cu mine din propria ei voinţă, slăvită fiică a Soarelui, dar am lăsat-o în Naxos. Credeam că se va întoarce…

― Nu s-a întors, mişelule! răcni din nou regina. Ariadna e pierdută pe veci! Şi acum… Acum ai îndrăzneala de a te arăta aici?

Bărbatul se îndreptă spre paravan şi vorbi încet, doar pentru urechile reginei, fără să ştie că este ascultat de încă o pereche de urechi.

― Regină, zise el apăsat, nu este vina mea că regele Minos – slăvită să-i fie memoria – nu te-a satisfăcut îndeajuns şi ai ajuns să te împreunezi cu – să mă ierţi – cu tauri, fie ei şi tauri divini. Şi, de asemenea, nu este vina mea că fiica ta Ariadna îţi semăna în asemenea hal, încât a fugit cu primul venit. Ce-ai fi vrut, să o duc acasă?… Am destule vaci pentru taurii mei!

― Cum îndrăzneşti…

― Îndrăznesc, fiică a Soarelui! Iar acum vin să o cer de nevastă pe fiica ta cea mică, Phaedra. Mă gândesc că e prea fragedă să-ţi fi prins apucăturile, aşa că o iau acum, fără nici un fel de zăbavă.

Un râs demonic se auzi de după paravan.

― Şi dacă totuşi…?

― Atunci, fiică a Soarelui…

Şi Theseus privi spre Phaedra atât de fioros, încât fata păli, aura ei se stinse, şi rămase mică, fragilă şi neputincioasă: un copil speriat.

― Am vorbit deja cu regele, totul este stabilit. Pregătirile de nuntă să înceapă chiar acum!

Isprăvile lui Theseus erau cunoscute foarte bine, aşa că nimeni nu îndrăzni să i se pună împotrivă. Phaedra fu îmbrăcată degrabă şi dusă în templul Herei, unde o aşteptau mirele şi însoţitorii lui.

Îi era frică de străinul acela fioros, căruia nici nu îi ajungea cu capul la umăr. Şi el o privea cu îndrăzneală, disecând-o, şi îi strângea mâna ca într-un cleşte. I se învârtea capul şi nu auzea nimic. I se porunci să jure că va fi o mamă bună pentru fiul lui Theseus şi al amazoanei Antiope, şi că îşi va îndeplini îndatoririle de soţie, dăruindu-i fii voinici şi viteji. Jură mecanic, cu privirile în gol. În momentul următor era pe o corabie ce mergea la Atena.

3. Foc

Castelul era frumos, dar prea auster. Stăpânul era frumos, dar prea aspru. Şi caii lui zvârleau din picioare, nărăvaşi, scoţând flăcări pe nări şi fulgere pe ochi. Caii erau frumoşi, dar sălbatici.

Parcurile castelului nu aveau trandafiri, iazuri şi alei. Într-o parte se afla terenul de gimnastică, unde fiul amazoanei se antrena zilnic, iar din celelalte trei părţi o pădure deasă sufoca zidurile şi însăşi viaţa întregului edificiu.

― Să nu te aştepţi la dragoste. Antiope a fost singura femeie pe care am iubit-o, i-a zis Theseus după ce s-a ridicat de lângă ea. Să-mi dăruieşti fii puternici, a mai zis el, şi a ieşit.

Se ridică şi ea din pat, aranjându-şi faldurile hainei, şi se duse la oglindă. Părul îi strălucea ca aurul topit amestecat cu raze de soare, şi fiecare ochi al ei era câte un soare al miezului zilei. Întocmai ca mama ei. Mama ei… Două lacrimi mari îi alunecară pe obrajii de marmură. Ar fi vrut să fie lângă Pasiphae cea teribilă, arzătoare şi cumplit de frumoasă, şi care ştia să îşi folosească frumuseţea ca pe o armă. Auzi idee, să îşi imagineze acest arogant fiu al lui Poseidon că mama ei se împreunase cu un… taur! Acest gând o făcu să râdă cu poftă, după atâta timp în care nici măcar nu zâmbise. Într-adevăr, zeii olimpieni sunt proşti, iar fiii lor îi moştenesc cu siguranţă. Era clar că Theseus nu cunoştea împrejurările în care fusese conceput Minos – slăvită să-i fie memoria – şi nici cum a răpit-o Zeus Olimpianul pe frumoasa prinţesă Europa. Şi nici că, în onoarea acestei slăvite amintiri, marele rege a insistat să poarte o pereche de coarne de aur pe cap la nunta cu Zeiţa. Minotaurul?… O mărturie în plus a faptului că Pasiphae se trăgea din Titani, din Cei Puternici. Şi Amphitrite a născut monştri hidoşi. Însăşi Gaia se lăuda cu fiii ei, ciclopii. Oare copiii ei cum vor arăta?…

În ziua aceea, Pasiphae a rostit numele interzis, pentru prima dată după atâta timp. O chema Ariadna şi era blondă ca Soarele. Ca ea. Mama lor avea toate culorile flăcării şi lavei topite în păru-i lung şi vălurit. Şi părul ei mirosea a ambrozie, fulger şi vară. Părul Ariadnei mirosea ca vara cea mai fierbinte. L-a simţit arzând-o în noaptea aceea îndepărtată. Ca o pală de vânt încins. Şi a văzut şi ochii aceia ca doi sori. Ariadna. Fiica cea mare a superbei Pasiphae. Ariadna l-a iubit pe omul cu ochi albaştri, a plecat cu el. Şi el a pierdut-o. Iar acum s-a întors aici, după ea. Fiica cea mică. Ultima. O oglindă a celei dintâi. Oare ce vedea când o privea? Sau nu vedea? Nu vedea. Nu o privea. Nu cădea în extaz dureros, lăcrimând la amintirea făpturii blonde incandescente. Voia fii de la ea. Îi voia pântecele. De la cea dintâi nu a vrut nimic.

*

― Aphrodite!…

― Vino, Pasiphae. Fii binevenită!

Pasiphae o urmă pe zeiţa în alb în interiorul grădinii cu trandafiri parfumaţi şi coloane de marmură, până la iazul cu lebede. Câteva nimfe străvezii ale văzduhului aduseră ambrozie.

― Trebuie să mă ajuţi.

Aphrodite nu răspunse. Privea gânditoare la lebedele ce pluteau graţios pe suprafaţa lacului. Titanidă din prima generaţie, zeiţa iubirii era de o frumuseţe desăvârşită. Nimic arzător, supărător, violent în înfăţişarea-i maiestuoasă. În schimb, chipul ei surâzător avea ceva halucinant. Pasiphae ştia că nici marele Zeus nu îndrăzneşte să o privească în faţă, pentru că farmecele ei sunt mai puternice decât orice. Şi ştia că ea este adevărata regină a zeilor. Zeus şi Hera domneau, dar Aphrodite avea puterea.

― Zeiţă…

Aphrodite ridică un braţ, cerând tăcere.

În lumina apusului, pielea zeiţei deveni arămie, iar părul ei blond şi buclat se stinse în castaniu-închis. Părul ei mirosea a trandafiri. Avea mişcări molatice, de pisică pe jumătate adormită. Şi o voce dulce, moale, uşor cântată.

Se întoarse brusc spre fiica Soarelui. Ochii ei erau albaştri ca marea din care s-a născut. Şi reci ca gheaţa.

― Eşti sigură că asta vrei?

― Da.

Capul frumos al zeiţei se plecă iar, gânditor, spre lebede. Părea o copilă îndrăgostită în aşteptarea iubitului.

― Şi fiica ta?…

Vorbele ei erau o şoaptă susurată de buzele zefirului. Părul ei se întunecă până la negru profund, şi ochii ei se făcură de culoarea turcoazului. Zeiţa cu chipul veşnic schimbător.

Pasiphae rămase impasibilă. O adevărată titanidă, gândi zeiţa, fără să o privească.

― Bine. Dar trebuie să-ţi spun. Va suferi.

― Ştiu.

― Mult.

― Ştiu.

― Va suferi cum puţini au suferit.

― Iar el va suferi şi mai mult.

Aphrodite zâmbi. Teribile, aceste fiice ale Soarelui. Medeea şi-a ucis propriii copii, doar pentru a-l face pe Iason să sufere. Suferinţa ei nu conta. Acum, Pasiphae îşi sacrifica fiica, pentru a pedepsi aroganţa regelui din Atena.

Zeiţa se ridică de pe banca de marmură şi porni încet, ca prin vis, spre poarta de argint a grădinii. Acum, părul ei era aproape alb, ca razele lunii. Pasiphae o urmări cu privirea.

― Aphrodite.

Se opri, arătându-şi profilul perfect şi un ochi închis. Centura ei de aur şi brăţările de aur răsfrângeau strălucirea arzătoare a fiicei Soarelui.

― Fii blândă cu ea. Termină repede.

Profilul alb dispăru, lăsând loc părului spumos.

Silueta albă dispăru în spatele porţii de argint.

*

― Fii slăvită, Zeiţă, fiică a lui Zeus. Fii slăvită, tu, fecioară neîntinată, curată ca apa de izvor, năvalnică precum vântul de miazănoapte. Fii slăvită, Zeiţă! Mă închin frumuseţii tale, zeiţă luminoasă ca luna, aspră ca războinicii Spartei, sprintenă ca cerbii. Fii slăvită, zeiţă!…

Statuia zeiţei Artemis, însoţită de căprioara sacră, veghea sanctuarul micului templu în care tânărul vânător se închina până la pământ, privind-o în extaz. Îşi lăsase armele şi hainele însângerate la intrare, îşi spălase trupul mirosind a fiară şi a moarte şi îmbrăcase o haină curată de in. Adusese şi daruri – capul uriaş, împodobit cu colţi ascuţiţi al unui mistreţ ucis mai devreme. Zeiţa primea cu bucurie laudele şi darurile lui. Zeiţa îşi iubea protejatul. Şi protejatul o adora, slăvind-o în fiecare seară.

Terminând cu ritualul zilnic, Hippolit se întoarse la robii săi, care aşteptau smeriţi la poartă.

― Aduceţi vânatul în casă şi lăsaţi-l la bucătărie! Legaţi câinii! De hrănit, o să-i hrănesc eu…

Cu capul plecat, bătrânul învăţător ieşi înainte.

― Stăpâne Hippolit, ai adus daruri frumoase şi plăcute zeiţei Artemis. Aşa se şi cuvine.

― Aşa, bătrânul meu prieten, zâmbi prinţul. Şi asta fac în fiecare seară pentru protectoarea mea.

― Da, stăpâne Hippolit. Şi zeiţa e mulţumită. Dar, stăpâne… altarul ei este rece.

Şi robul arătă spre templul Aphroditei, o construcţie asemănătoare templului zeiţei Artemis, însă mult mai somptuoasă şi cu multe podoabe din aur curat.

― Cuvine-se să o slăvim şi pe ea, pentru că ea este cea mai mare între zeiţe. Iar de puterea ei se tem chiar şi zeii din cer.

Hippolit se încruntă, apoi râse, scuturându-şi pletele negre. Era frumos şi încrezător cum numai tinereţea poate fi. Theseus ofta adesea, privindu-l; băiatul împrumutase trăsăturile fine ale mamei lui. Şi părul ei cel negru şi bogat.

Îl bătu pe spate pe bătrân.

― Eu nu mă tem de ea, dragul meu. Şi nu mă închin ei. Şi nu-mi pasă că altarul ei este rece!

― Dar, stăpâne…

― Ei, ei, prietene… Mă superi! Îmi tot repeţi povestea asta de câteva săptămâni bune! Uite, îţi voi demonstra că nu mă tem de ea.

Şi, întorcându-se spre templul Aphroditei, strigă:

― Zeiţă, mă auzi?… Da, tu de colo, care te joci cu destinele zeilor şi muritorilor deopotrivă! Ascultă, zeiţă! Muritorul Hippolit îţi vorbeşte!

Pădurea foşni uşor. Un stol de păsări îşi întrerupse ciripitul. Umbrele înserării se întindeau tot mai lungi.

― Zeiţă a vieţii şi a morţii, a începutului şi a sfârşitului, ascultă, căci Hippolit îţi vorbeşte! Fermecătoare vicleană, târfă a Olimpului, ascultă! Nu te slăvesc, curtezană divină ce furi minţile oamenilor întregi pentru a-i transforma în uneltele tale imbecile şi idioate! Nu te slăvesc, zeiţă!

Ecourile strigătelor sălbatice se amestecară cu hohotele sale de râs, un râs nebun, plin de poftă de viaţă, speriind nimfele pădurii ce se furişau, palide şi cu ochii măriţi de groază, printre trunchiuri de copaci. Robii lăsară ochii în jos, tremurând înfricoşaţi. Numai statuia zeiţei rămase mută pe piedestalul ei, zâmbind alb spre cerul vânăt al amurgului.

― Mă auzi, zeiţă? mai strigă el o dată, râzând.

― Te-am auzit, şopti Aphrodite cu un surâs candid, lăsând vântul de seară să îi dezmierde părul negru ca păcura.

*

― Ce să-ţi aduc, domniţă?

― Nimic.

Phaedra zăcea întinsă pe un pat moale, la umbra unui portocal. Se mai împlinise la trup, mai crescuse; devenise femeie. Însă aura aceea orbitoare, care o însoţea pretutindeni şi îi făcea pe toţi să-şi plece ochii, de teamă să nu orbească, pălise. Se ascunsese undeva în ea. Sau se evaporase.

Bătrâna doică îi mângâia părul moale, oftând. Frumoasă e, oh, zei! Acum îi putea admira în voie frumuseţea ireală, diafană de creatură a văzduhului; însă ştia că ceva nu e bine. Aura trebuia să devină tot mai strălucitoare cu vârsta, nu să pălească. Totuşi, iată, pălise. Fiica teribilei Pasiphae era doar o umbră. Chiar şi ochii ei puteau fi priviţi fără teamă. Erau de un căprui deschis, mat.

Poate e bolnavă, gândi doica, atingându-i fruntea.

― Sunt bolnavă, şopti Phaedra. Pe vremuri stăteam în braţele superbei Pasiphae şi îi respiram aroma de flacără, de fulger, şi îi priveam ochii. Şi fiecare ochi al ei era un soare al miezului zilei. În castel era o cameră în care nu intra nimeni. Camera îi aparţinuse Celei cu Nume Interzis. Cea cu Nume Interzis m-a sărutat în noaptea aceea.

Îşi dădu la o parte o şuviţă care o gâdila pe frunte.

― Era o noapte ceţoasă şi rece. Şi părul ei mirosea a vară fierbinte. Părul ei m-a izbit ca un vânt încins dinspre miazăzi. Părul ei era blond ca aurul topit în care au căzut nişte raze de soare. Şi avea ochii de foc. Şi când a plecat, uşa s-a închis.

Se auzi un corn de vânătoare. Un cal necheză, iritat.

― Uşa a rămas închisă. Şi numele interzis n-a mai fost rostit.

Domniţa nu voia să mănânce. Şi aura ei pălea din ce în ce.

― Dar chipul ei era peste tot. Era o umbră ce calma strălucirea orbitoare a frumoasei Pasiphae. Era o rază ce aprindea oglinda în care mă priveam pentru a-mi aranja părul. Şi părul meu era ca al ei. Şi numele interzis închidea gurile deschise pentru a pune întrebări. Până când a venit el. Şi Nenumita a fost numită. O chema Ariadna. Ariadna. Şi părul ei era ca aurul topit şi ochii ei erau de foc. Şi el.

El. Cel cu ochii albaştri. Străinul.

― Numele celei cu ochi de foc era Ariadna. Şi apoi a venit el.

― Domniţă…

― Îmi ziceau Phaedra, fiica lui Minos, prinţesă de Cnossos. Mama mea e Pasiphae, cea care s-a împreunat cu Taurul Sacru. Mama fiarei cu coarne. Titanida.

Se ridică în capul oaselor şi privi fix la soare.

― Pasiphae, fiică a Soarelui, fiica ta îţi vorbeşte. Fulger viu, tu, cea cu părul ca flacăra şi cu ochii asemeni aurului din soare, fiica ta îţi vorbeşte. Regină, Zeiţă, Mamă a pierdutei Ariadna, soţie a lui Minos, fiul lui Zeus, Mamă, fiica ta îţi vorbeşte! Ascultă, îmblânzitoare de tauri! Ea era Ariadna, şi eu eram oglinda ei. Mă privea de dincolo de oglindă, îmi vorbea de dincolo de mormânt. L-a iubit. Şi lumina ei s-a stins pe veci. El e de vină, Titanidă! I-a stins flăcările cu apa cea rece şi învolburată care l-a adus. Şi focul ei a adormit, şi ea e cenuşă. Ea se numea Ariadna. Ariadna. Şi eu eram oglinda ei. Şi a venit el. Mă privea cu ochii ei de foc din luciul oglinzii, din fundul mării. Şi numele ei nerostit atârna de buzele lor ca o pecete. Şi nu-i spuneau numele. Şi a venit el. Şi când a venit el, soarele şi-a ascuns chipul, marea a prins să se zbuciume, vocea ei striga din adâncuri. Şi a fost numit ceea ce era de nenumit. Numele Interzis a căzut ca un trăsnet, şi el, în loc să se înfioreze ca noi toţi, a râs. Şi ţi s-a adresat ţie, Îmblânzitoare de Tauri. Pasiphae, fiică a Soarelui. Fiica ta îţi vorbeşte. Străinul ţi s-a adresat. A râs la rostirea Numelui Interzis. Şi i s-a adresat Titanidei. Apa a stins flăcările, şi lumina a îngheţat. Ascultă, Zeiţă, fiica ta îţi vorbeşte!

Doica îi mângâie părul moale ca razele de lună, şi Phaedra îşi lăsă încet capul pe umărul ei.

― Doică, ai iubit vreodată?

Bătrâna zâmbi unei amintiri.

― Am iubit, copilă. Am iubit straşnic. Ce bărbaţi frumoşi şi drăgăstoşi! Ce vremuri!…

Chicoti murdar.

― Straşnic am iubit!…

― Şi… cum era? Cum e? Atunci când iubeşti…?

Doica o privi mirată.

― Cum, copilă? Ai născut doi copii şi nu ştii cum e când iubeşti? Păi cum, ai iubit în somn? Te-a iubit în somn?

― Nu, doică. Nu aia.

― Dar atunci…?

Ochii Phaedrei se aţintiră alene în cei ai bătrânei. Începeau din nou să strălucească. Din căprui-deschis deveniră ca mierea. O schimbare abia perceptibilă. Şi trupul ei emana o lumină slabă.

― Ard ca de febră şi mă zbat ca peştele pe uscat. Mi-e foame şi nici o mâncare nu mă satură.  Mi-e sete şi nici un vin nu-mi stinge arşiţa. Caut şi nu ştiu ce caut. Plec şi nu ştiu unde vreau să ajung. Încep ceva şi nu termin. Mă aprind şi mă sting din nimic. Mă apasă în piept fără să mă doară. Şi vreau să îmi despic pieptul cu mâinile goale şi să-mi scot inima să o arunc la câini, pentru că îi aud bătăile ticăloase şi nu mă lasă să dorm. Dar mi-e teamă că, oriunde o arunc, tot o aud. Ba mai mult, o să mă dea de gol şi altora. Mi se citeşte păcatul pe frunte, şi numai proştii nu văd. Dar eu ştiu că e scris acolo, pe fruntea cândva pură pe care a sărutat-o Pasiphae când am plecat de acasă. Nu mai am curajul să intru în templul Herei, în faţa căreia am depus cândva un jurământ. Chipul ei se încruntă la mine, o aud cum strigă „Afară cu cei care îşi calcă jurămintele cele sacre! Afară, nelegiuiţilor!”. Şi el îşi pleacă ochii când trece pe lângă mine, îi este teamă să nu orbească. Nu te teme, micuţul meu! Nu ai de ce să mai orbeşti!

Şi tânăra femeie izbucni într-un plâns isteric.

― Copila mea! Iubeşti, copila mea! Pe cine?

Phaedra clătină energic din cap: nu, nu va spune nimic nimănui. Iubea, dar îi era ruşine. Dintre toţi bărbaţii din lume, tocmai el îi căzuse drag. El, frumosul sălbatic…

― Te stingi, copilă. Trebuie să-i spui, să te aline. E datoria lui să te aline. Uită-te la tine, copilă!

― Numele ei era Ariadna. Ariadna. Şi apa a stins focul. Ea era Ariadna, şi eu sunt umbra ei.

― Cum îl cheamă, copilă, cine e?

― Şi avea ochii de foc. Şi eu sunt umbra ei.

― Numele lui, copilă! Spune-mi numele lui, şi eu o să mă duc la el să-i dau inima ta, inima ta pe care tu vrei să o dai la câini. Nu o sfida pe Aphrodite, copilă! Inima se dă iubitului. Şi apoi îl laşi să te iubească. Nu se aruncă la câini! E legea Aphroditei!

― Ea era Ariadna. Şi eu eram oglinda ei. Şi apoi a venit el. Şi apa… Şi focul s-a stins… Şi apoi a apărut el, cu arcul în mână şi cerbul pe umeri, frumos ca Apollo, puternic ca Hercules, strălucitor ca Titanii, ca Cei Puternici… Şi era zburdalnic ca Zefirul, şi avea zâmbetul lui Adonis…

― Cine e?…

― Hippolit, fiul Amazoanei!…

Un strigăt! Doica sări în picioare, lovindu-şi palmele una de alta. Phaedra o privea ca în transă, cu ochii mai strălucitori ca oricând. Şi aura ei era la fel de puternică precum a Pasiphaei. Semăna cu Pasiphae mai mult decât cealaltă, cea cu nume interzis.

― Stai aici, copilă. Mă duc să-i spun. Ţi-l aduc pe tavă.

― Nu, doică! Mai bine mor! Am jurat în faţa zeilor Olimpului că îi voi fi soţie credincioasă Străinului cu ochi de apă, şi mamă bună fiului Amazoanei. Cum să dezvălui asemenea ticăloşie?!

― Cum să-i fii credincioasă unui bărbat care nu-ţi este credincios? El pe tine nici nu te vede, şi de când i-ai născut fii nici nu te mai atinge! El îşi priveşte fiul şi o vede pe Amazoană. Cum să-i fii mamă bună unui bărbat în toată firea, care e aproape de o vârstă cu tine? El ar fi fost drept să-ţi fie bărbat, dacă Moira ar fi îngăduit!… Şi de când îi pasă unei Titanide de jurămintele făcute zeilor Olimpului?

― …

― Aphrodite este cea mai puternică titanidă. Şi trebuie să-i asculţi voia. Ea vrea să iubeşti!

― Nu pot.

Phaedra plângea cu sughiţuri. Ce blestem a făcut-o să se îndrăgostească atât de adânc de fiul soţului ei?… O irita şi prezenţa doicii, care o sfătuia să dea ascultare acestei nebunii. Şi nu-i mai tăcea gura. Măcăia ca o raţă.

― Lasă-mă, doică…

Femeia tăcu. Phaedra era vizibil obosită.

― Cea cu Nume Interzis a iubit. L-a urmat pe Străin, şi el a pierdut-o. Mi-e teamă că voi păţi la fel. O chema Ariadna. Ariadna. Eu sunt oglinda ei. Umbra ei. Eu sunt Phaedra, fiica Titanidei. Sora Celei Pierdute.

Ochii ei străluciră scurt, puternic, precum soarele ivit pentru o clipă din nori.

― Să taci, doică! Dacă îmi trădezi secretul, mă ucizi. Ţine minte!

Era epuizată. Se lăsă, moale ca o cârpă, pe pernele moi, pufoase. Oftă prelung. Părea străvezie, şi haina de culoare închisă o făcea şi mai albă.

*

― Te rog, mamă!…

― Am spus nu.

Eros îl urmărea pe Hippolit cu arcul în mână. Voia să-l lovească în piept cu una din săgeţile lui de aur, să-i aprindă în inima rece o dragoste fierbinte pentru frumoasa şi nefericita Phaedra. Însă Aphrodite nu-i dădea voie. I-a spus că nu vrea ca el să intervină. Asta însemna că zeiţa are alte planuri.

― Ce vrei să faci?

Aphrodite zâmbi uşor, ca pentru sine. Nu răspundea niciodată unor astfel de întrebări; doar ea ştia ce avea să facă. Ceilalţi vor vedea numai consecinţele şi vor crede ce poftesc. Era o zeiţă prea veche şi prea puternică pentru a i se pune la îndoială acţiunile sau pentru a i se cere socoteală. Însuşi Zeus prefera să se ferească din calea ei. Prezenţa zeiţei în Olimp era considerată o adevărată onoare făcută celorlalţi zei. Pe ei, Olimpul îi făcea să pară mari. Titanii nu aveau nevoie să se caţere pe înălţimi. Ei dominau întregul Univers prin simpla lor existenţă.

Eros oftă zgomotos, pentru a arăta că e plictisit.

― Nu înţeleg. Zău că nu. Sunt atât de frumoşi amândoi. Ea e atât de nefericită. Lasă-mă să-l fac să o iubească.

― Nu.

― Dar mamă… Ah, nici nu pot privi, mi se rupe inima!

― Atunci nu privi.

― Ce a făcut să merite aşa ceva? Ţi-a adus mereu jertfe. Te-a slujit mereu. Iar Pasiphae ţi-e prietenă bună…

Aphrodite zâmbi dulce.

― Tocmai de asta. Şi apoi, dragul meu, beţele tale nu ar avea nici un efect asupra lui. El nu crede în dragoste.

― Ei, mamă… Tu ai puterea. Fă-l să creadă.

Chipul frumos al Aphroditei se strâmbă uşor.

― Nu merită.

Eros ridică ochii spre ea, mirat. Zeiţa îşi trecu mâna prin buclele lui aurii, apoi îl împinse uşurel.

― Fiule, asta e treaba mea. Du-te şi joacă-te în altă parte. Sau, şi mai bine, du-te să-i ţii de urât lui Psyche.

Rămasă singură, Aphrodite luă înfăţişarea unui porumbel şi zbură spre Atena.

4. Abur

Oglinda arăta un chip palid şi încercănat, cu ochii stinşi ca două mări tulburi.

Mi se spune Phaedra, fiica lui Minos, fiul lui Zeus, prinţesă de Cnossos. Phaedra, fiica lui Pasiphae, zeiţa, Titanida, Îmblânzitoarea de Tauri. Mi se spune Phaedra.

Sunt sora celei Nenumite. O chema Ariadna.

Într-o noapte cu ceaţă, a plecat. Şi ochii lui albaştri i-au stins flăcările. E cenuşă. Încă zâmbeşte în oglindă, în vis, în fundul mării, dincolo de mormânt.

Era blondă ca soarele. Şi avea ochii asemeni focului din soare.

Sunt sora celei Nenumite. Am părul şi ochii ei. Şi a apărut el şi flăcările s-au stins. Sunt Phaedra. Fiica Soarelui.

*

Doica închise capacul cufărului. Nu luase multe lucruri – câteva rochii şi bijuterii, nimic mai mult. Şi pregătise trei mantii negre. De cai se va ocupa el; doar el era bărbatul.

Caii erau frumoşi ca nopţile de vară şi sălbatici ca viscolul. Tropăiau în grajd, şi loviturile lor de copită răsunau ca tunetele. Când alergau cu coamele lungi şi despletite în vânt, părea că vine furtuna trimisă de o sută de furii dezlănţuite.

Caii erau frumoşi şi sălbatici…

Se ascunse lângă zid cu inima ticăind. Era ora la care Hippolit venea de la vânătoare şi îşi depunea ofranda pe altarul zeiţei Artemis.

― Fii slăvită, zeiţă-fecioară…

Glasul lui limpede şi tânăr se auzea clar în liniştea înserării. Lumina era vânătă, şi lângă altar se vedea haina albă, curată, şi părul negru al fiului Amazoanei. Cât e de frumos, zei nemuritori!… Nu-i de mirare că fiica Titanidei îl iubeşte!…

― Ce pofteşti, femeie?

Doica tresări.

― Te căutam, stăpâne. Trebuie să-ţi vorbesc.

― Tu, mie? Ce ai tu să îmi spui?

Era un prinţ frumos şi îngâmfat. Dar inima lui se va topi imediat. Nu oricine are onoarea de a fi iubit de fiica lui Pasiphae.

― Stăpâne, regina este foarte bolnavă. Suferă. Se stinge încetul cu încetul, se topeşte pe picioare.

― Îmi pare rău să aud asta. Dar nu ştiu de ce îmi spui mie despre boala reginei. Spune-i regelui să trimită după doctorul regal.

― Nu, stăpâne. Nici un doctor nu poate vindeca această boală. Nici măcar doctorul regal.

― Atunci trimite după vraci şi vrăjitoare. O fi lovit-o boala lui Pan.

― Nici vrăjitoarele nu o pot vindeca, stăpâne. Boala ei nu este una obişnuită.

― Ce tot murmuri acolo, femeie? Spune odată ce vrei!

― Stăpâne, regina… iubeşte.

― Fericit om, tatăl meu.

― Nu, stăpâne. Nu pe rege îl iubeşte ea.

Hippolit se întoarse, încruntat.

― Cum? Trădare, în casa tatălui meu?! O să…

― Ascultă-mă, stăpâne, nu te pripi. Ascultă tot. Regina iubeşte, dar nu pe rege. Regina îl iubeşte pe stăpânul meu.

Tânărul rămase cu gura căscată.

― De mai multe săptămâni, regina e bolnavă. Arde ca de febră şi e ca peştele pe uscat. Îi este foame şi nicio mâncare nu o satură. Îi este sete şi niciun vin nu-i stinge arşiţa. Caută şi nu ştie ce caută. Pleacă şi nu ştie unde vrea să ajungă. Începe ceva şi nu termină. Se stinge şi se aprinde din nimic. O apasă în piept fără să o doară. Şi vrea să îşi despice pieptul cu mâinile goale şi să îşi scoată inima şi să o arunce la câini, ca să nu-i mai audă bătăile…

― Taci!!!

Îşi luase capul în mâini, palid de indignare.

― Cum îndrăzneşti să vii şi să-mi spui mie aşa ceva? Cum, femeie nelegiuită?! Tu îţi dai seama ce îmi spui?

― E porunca Aphroditei, stăpâne. Nu se cuvine să ne punem împotriva ei. Zeiţa e mare şi milostivă, şi ne va ajuta. Am strâns câteva lucruri ale reginei. Repede, stăpâne, te du şi pregăteşte caii. Veţi fugi la adăpostul nopţii…

― Aphrodite?…

Şi Hippolit izbucni într-un râs atât de sălbatic, încât întregul templu se cutremură. Doica îşi strânse haina în jurul ei.

― Să ascult de Aphrodite?

Râsul lui îşi trimitea ecoul până departe, în adâncurile pădurii.

― Niciodată, femeie – mă auzi? – niciodată nu am ascultat de târfa Olimpului! Şi niciodată nu o să ascult poruncile celei mai dezmăţate dintre zeiţe!

― Taci, stăpâne, taci! strigă bătrâna, înfiorată. Atragi blestemele zeiţei asupra ta!

― Tu, femeie, tu îmi spui mie să tac?! Nu, tu să taci şi să asculţi, tu, cea care faci pe codoaşa stăpânei tale. Eu nu o slujesc pe Aphrodite. Nu am slujit-o niciodată şi nu i-am adus jertfe vreodată. Sunt robul zeiţei-fecioare, Artemis. Şi nu mă voi căsători niciodată, pentru că femeile au ajuns să nu-şi mai cunoască lungul nasului, şi o femeie care nu ştie care îi este locul devine târfă, aşa ca tine şi ca stăpâna ta, care e gata să-şi spurce culcuşul chiar în casa bărbatului ei, chiar cu fiul bărbatului ei. Şi dacă mă voi căsători, voi alege o nimeni, o proastă care nu va îndrăzni să ridice ochii din pământ. Du-te, femeie, la târfa de stăpână-ta şi spune-i că mie mi-e prea ruşine de ruşinea ei ca să trec azi pe la ea să o salut. Şi mai spune-i că nu va spurca această casă, aşa cum mama ei a spurcat casa bărbatului ei. Se vede că a moştenit firea mamei şi a surorii mai mari! Acum pleacă. Vom vedea ce are regele de spus în legătură cu boala asta ciudată a reginei.

Se depărtă mânios şi scuipă cu scârbă spre templul Aphroditei, fără să o vadă pe femeia în alb care stătea sprijinită de o coloană, cu un zâmbet candid pe buze.

― Te-am auzit, fiu al Antiopei, şopti Aphrodite, îmbrăţişând cu voluptate coloana.

*

― Te-am auzit, iubite, murmură Phedra, pieptănându-şi părul mătăsos.

O chema Ariadna. Ariadna. Şi apa a stins focul, focul ochilor ei şi focul părului ei. O chema Ariadna şi eu eram oglinda ei.

Pasiphae, zeiţă, îmblânzitoare de tauri, fiica ta îţi vorbeşte. Minos, tată, fiu al lui Zeus în chip de taur, Taur sacru ce ai însămânţat-o pe fiica Soarelui, fiica ta îţi vorbeşte.

O chema Ariadna şi l-a urmat pe Străin în ceaţă. Şi el i-a stins focul, focul ochilor şi al părului şi al miresmei ei de noapte de vară. O chema Ariadna şi eu eram oglinda ei. Şi străinul a venit iar, şi altă flacără s-a stins.

Mândră Pasiphae, zeiţă cu părul de foc şi ochii ca soarele în miezul zilei. Fiica ta îţi vorbeşte.

Ard ca de febră. Mă aprind şi mă sting din nimic. Şi vreau să îmi despic pieptul cu mâinile goale şi să-mi scot inima şi să o arunc la câini, să n-o mai aud ce spune. Căci ea spune cuvinte ticăloase, mamă, cuvinte care dor mai tare decât ale lui; el e fiul Străinului, alt străin. Şi e de piatră.

Mândră Pasiphae, titanidă. Fiica ta îţi vorbeşte.

O chema Ariadna şi eu sunt umbra ei. Voi sfărâma piatra. Iar el nu va mai stinge flăcări. O chema Ariadna, şi eu sunt umbra ei.

*

― S-a făcut? întrebă Pasiphae, liniştită.

Aphrodite îi aduse un trandafir bălţat.

― Se face.

Avea un zâmbet blând.

Trandafirii miroseau frumos, înmiresmând întregul Olimp. Sau poate că parfumul venea de la părul Zeiţei, din trupul ei, din toată fiinţa ei. Şi parfumul de trandafir se împletea cu cel de noapte de vară al Fiicei Soarelui.

*

― Săriţi! Regina! Salvaţi-o pe regină!

Roabele, palide şi despletite, se năpusteau ca nişte năluci pe scări, ţipând şi împingându-se. Theseus auzi ţipetele şi ieşi din apartamentele sale.

― Stăpâne, regina…

Se repezi în apartamentul reginei.

Trupul diafan al Phedrei, lipsit de strălucire, zăcea inert pe covor. Avea urme vinete în jurul gâtului. Era albă şi avea ochii închişi.

― S-a spânzurat, stăpâne!…

O ridică la piept. Nu îi auzea bătăile inimii. Nu respira.

― Biata copilă, şopti regele. Atât de tânără. Cine ar fi crezut că e nefericită?…

― Ţi-a lăsat o scrisoare, stăpâne…

Theseus lăsă trupul înţepenit şi luă scrisoarea pe care i-o întindea robul. Rupse sigiliul.

 

   „Fiul amazoanei m-a jignit. Nu mai pot trăi după aceste grele insulte

ce au fost aduse persoanei mele.

Sunt Phedra, fiica Soarelui.”

Regele sări ca ars.

― Chemaţi-l pe Hippolit!

Tânărul veni, alarmat de scandalul ce izbucnise în toate colţurile castelului.

― Ce i-ai făcut, nenorocitule?

O palmă sonoră se lipi de obrazul prinţului.

― Ce i-ai făcut?

― Cui…? îndrăzni Hippolit, însă o altă palmă îi închise gura.

― Nu vreau să te mai văd. Nu vreau să te mai aud. Pleacă unde ştii. Nu mai vreau să ştiu de tine. Te du. Nu mai eşti fiul meu.

Tăcut, Hippolit se întoarse şi se pierdu în întunericul castelului. Se făcu linişte.

*

Caii erau frumoşi şi sălbatici. Scoteau foc pe nări şi fulgere din ochi. Copitele lor răsunau ca trăsnetele. Când alergau cu coamele lor lungi şi despletite în vânt, părea că izbucneşte furtuna, pornită de o sută de furii dezlănţuite.

Caii erau frumoşi şi sălbatici.

5. Linişte

Aphrodite zâmbea ca în vis, cu trupul lipit voluptos de o coloană. Templul avea vatra rece, dar Zeiţa era mulţumită.

― Sper că eşti mulţumită.

Vocea seacă a Artemidei nu o atinse. Continua să surâdă şi să mângâie marmura coloanei. Nici măcar nu întoarse capul spre mica zeiţă frigidă şi înţepată. Îi şopti doar, ca şi cum şi-ar fi vorbit sieşi:

― Eu nu am făcut nimic, fetiţo.

― Recunoaşte. Îţi era ciudă. Era imun la farmecele tale, şi pentru asta l-ai ucis.

Chipul Aphroditei oglindi o frumuseţe de abanos cu ochii de foc negru şi cu părul foarte creţ, ca o explozie de bucle lucioase şi şerpuitoare. Întinse mâna cu pielea ca ciocolata pentru a lăsa un fluture să i se aşeze pe deget.

― Eu nu ucid. Tu eşti cea cu arcul.

― Şi atunci cum explici asta? strigă Artemis exasperată, arătând spre rugul lui Hippolit care încă mai fumega.

― Eu nu explic nimic, copilă dragă, şopti Aphrodite cu o voce care parcă venea din străfundurile fiinţei ei. Eu nu dau socoteală nimănui, şi cu atât mai puţin unei copile mofturoase ca tine.

Se întoarse brusc spre ea şi, pentru o clipă, Aphrodite împrumută părul negru, lung până în pământ, al Artemidei, ochii ei albaştri şi pielea ca luna, apoi, ca după o ploaie de raze, părul Zeiţei se albi şi pielea i se zbârci, arătând o femeie bătrână şi extrem de tristă.

― Ceea ce nu înţelegi tu, zise ea gânditoare, este că eu nu am făcut chiar nimic.

*

― Ce mai e? se răsti Theseus spre vacarmul din spatele lui.

Voia să fie singur, să-şi plângă fiul mort, ucis de caii din grajdurile sale. Dacă nu l-ar fi alungat, acesta nu s-ar fi apropiat de caii cei sălbatici ai lui Poseidon. A fost furios. Nu trebuia să-l lovească în faţa slugilor. Dar cine s-ar fi gândit că Hippolit, într-adevăr, va pleca?… Ce dacă s-a atins de Phedra?… În mod sigur, ea l-a ispitit. Ea, copila aceea blestemată pe care a ţinut morţiş să o aducă în casa lui, deşi ştia din ce neam afurisit se trage. Voia să fie singur cu rugul fiului său, să-i ceară iertare Antiopei celei moarte că nu a fost în stare să-i îndeplinească ultima dorinţă, de fapt singura pe care a avut-o în toată scurta ei viaţă.

Şi tocmai acum, gărzile îl deranjau!…

― Stăpâne, vorbi unul dintre soldaţi, am prins-o pe femeia asta făcând farmece împotriva ta!

Theseus o privi cu luare-aminte.

― Tu nu eşti doica răposatei regine?

Bătrâna rânjea înfiorător, arătându-şi dinţii.

― Vorbeşte, femeie! Ce ai făcut? De ce te acuză oamenii mei?

Ochii mici şi răi ai bătrânei se rostogoliră, lăsând la vedere doar partea albă. Se legăna înainte şi înapoi.

― O chema Ariadna. O chema Ariadna şi era fiica Zeiţei cu părul de foc, a Titanidei. Părul ei era ca soarele, ochii ei erau ca soarele şi trupul ei era ca un fulger.

Şi a venit Străinul, a adus cu el apa şi a stins flăcările ei. Şi acum e cenuşă.

Şi ei au hotărât ca numele ei să nu mai fie rostit. Era Nenumita, Cea cu Nume Interzis. Camera ei era camera despre care se tăcea.

Un vânt pornit din senin prinse să bată, împrăştiind cenuşa lui Hippolit. Nimfele pădurii se repeziră să o adune, cu ţipete şi înghionteli. Două dintre ele se luară la păruială, furioase.

Cealaltă se numea Phaedra şi era oglinda Celei Nenumite. Şi iar a venit Străinul, şi o altă flacără s-a stins.

Vântul prinse să urle cu glas de lup, iar Theseus simţi fiori reci pe şira spinării. Bătrâna nu mai vorbea. Vocea ei se transformă într-un râs sinistru, vibrant, care cuprinse toate împrejurimile până la mare. Ochii ei se făcură negri ca noaptea veşnică din tărâmul lui Hades şi se holbară fioros spre rege, în timp ce chipul ei, brusc întinerit, fu încadrat de un păr negru, des şi lung până la cer. Medeea. Medeea cea cumplit de frumoasă, întinzându-i cupa otrăvită, cu zâmbetul ei misterios şi seducător.

Apoi, părul ei se făcu blond ca soarele, ca flacăra, ca metalul topit. Şi fiecare ochi al ei era un soare al miezului zilei, şi întreaga ei făptură era un fulger. Nenumita. Cea cu Nume Interzis, copia palidă, aurie a superbei şi teribilei Pasiphae, oglindită în fragila Phedra.

Cerul se întunecă, iar marea gemu îndelung. Zeiţa cu chip schimbător continua să râdă, chiar şi după ce trupul ei se risipi pe aripile furtunii. Îi auzea hohotele de râs printre izbiturile valurilor, în şuieratul batjocoritor al vântului…

Se aşternu liniştea, grea, ca de plumb. Castelul rămase pustiu în mijlocul pădurii, în timp ce caii sălbatici ai lui Poseidon năvăliră în apele mării, la fel ca ea de negri şi zbuciumaţi, cu coamele lor lungi amestecându-se cu spuma albă a valurilor.

Sfârşit