Foileton: Extreme (1)

1.

Sunt aici. Mi se spune că aici e casa mea. Femeia de treizeci şi patru de ani e soţia mea, iar fata de paisprezece ani e tocmai fiica mea. Aşa mi se spune. Încerc să cred, dar nu pot vorbi la trecut. Încerc, pentru că în mintea mea există cuvântul „probabil”. Şi poate că au dreptate. Cu toţii. Începând cu doctorul şi terminând cu cele două femei. Nu putem contesta ceea ce nu cunoaştem. Nu mă opun îndemnurilor, dar îmi e destul de greu să accept tot ce mi se cere şi se descrie cu lux de amănunte. Mă simt ca şi cum aş fi personajul propriilor scrieri. Trebuie să suport toate consecinţele, să respect subiectul şi să nu încerc să mă abat de la cursul prescris de forţele nevăzute, necunoscute. Sunt nişte voci care îmi îndrumă paşii, îmi dictează destinul. Spun când să mă opresc şi când am dreptul să părăsesc spaţiul dintre aceste ziduri. Evident, doar în compania fetei care mai mereu îmi etalează tot felul de întâmplări, ce îmi apar ca nişte fragmente întâlnite în cărţile pe care încă nu reuşisem să le citesc.

Fata e fiica mea. Lara pare un copil deosebit, răbdător, agreabil. În timp ce traversăm strada, mă ţine de mână şi, aproape după fiecare frază, adaugă cuvântul „tată”. Aproape că nici nu o ascult. Mă concentrez asupra drumului. În imaginar creionez hărţile pe care ulterior, în secret, le desenez pe foile maculatorului găsit în camera copilei. Cel mai straniu e faptul că atunci când sunt chemat, de multe ori uit să răspund. Încă nu m-am obişnuit cu propriul nume. Chiar şi spaţiul înconjurător de multe ori îmi apare ca un desen fad în care desluşesc doar câteva elemente disparate. Copacii din parc arată ca nişte tuburi de plastic, crestate în partea superioară, căpătând tente cenuşii, împestriţate cu mici puncte de un verde pal. Mi se pare că străzile lăturalnice mai mereu primesc alte denumiri, îşi schimbă chiar şi distanţele dintre ele. Nimic, absolut nimic din tot ce ar trebui să desemneze spaţiul existenţei mele nu mi se poate fixa în memorie ca ceva statornic, ceva ce nici nu ar trebui să depun vreun efort ca să pot recunoaşte. Totul, absolut totul îl definesc drept incertitudine. Ambianţa se schimbă atât de des, încât încep să cred că am devenit prizonierul eternei halucinaţii. În ciuda acestor năzăriri mă simt în stare să iniţiez acţiuni ce necesită un grad ridicat de atenţie şi solicitudine. Cel puţin, la nivel mintal. Mă văd pornind în lungi călătorii. Cu riscul de a rătăci, ştiu că mă pot bizui pe propriile instincte. Există ceva mult mai puternic decât raţiunea. Există subconştientul care, precum o peliculă decolorată, păstrează frânturi de imagini necunoscute, rămase dintr-o altă viaţă, hărţi la care s-ar putea recurge în situaţii extreme.

Chiar şi timpul curge cumva disproporţionat.

Mă trezesc prins într-un vacarm insuportabil. Abandonat, mă văd nevoit să elimin ideea oricărui pericol, chiar şi un simplu gând ce ar induce panica. Locul pare o piaţetă delimitată de clădiri cu faţade de aceeaşi nuanţă, un gri estompat. Edificiile formează un pătrat perfect. Din punctul în care mă aflu am impresia că laturile şi unghiurile acestei figuri geometrice nu au nicio breşă prin care s-ar putea pătrunde în interior. Însă vânzoleala din jurul meu îmi confirmă tocmai contrariul. Străinii mă privesc cu uimire. Unii mă recunosc şi mă salută. Răspund la salut, dar nu ştiu cui răspund, cine sunt ei, aceşti oameni grăbiţi şi ciudaţi. Alţii mă ignoră. Încep să scotocesc în geantă de umăr, să caut maculatorul cu hărţile schiţate în liniştea camerei mele. Găsesc caietul. Deduc locul în care mă aflu: un pătrat desenat cu roşu. E pe a şasea pagină, ceea ce înseamnă că sunt departe de casă. Cel puţin, în aceste momente, mă linişteşte un gând cât se poate de potrivit: dacă urmez linia roşie, reprezentată pe fiecare pagină, pot să revin la locul din care am plecat. Acasă. Nu mă grăbesc. Îmi asum această libertate. Mi-am dorit-o dintotdeauna. Îmi place aici. Mă decid să intru în clădirea din apropiere.

În primul magazin universal ce îmi apare în cale descopăr un miros dulceag şi înviorător. Sunt flori la intrare. Foarte multe flori. De diferite culori şi de diferite soiuri. Recunosc trandafirii şi petuniile. De un roz strident. Caldarâmul pe care păşesc e de nuanţa cerului matinal. E lucios şi îmi dă senzaţia că pot aluneca în orice moment. Chiar şi în această clipă în care mă opresc în dreptul standului cu reviste literare. Nu mă încumet să-mi întorc privirea. Bănuiesc că voi descoperi un om cunoscut. Prefer să răsfoiesc paginile publicaţiei destul de elegante. Trec de primele pagini şi mă opresc undeva pe la mijlocul revistei. Citesc:

 „Nici nu ştiam cât timp a trecut de când ai revenit aici. Te vedeam căutând ceasul de perete, întrebându-te, probabil, de ce în casa mea nu mai funcţiona niciun orologiu. Aveam impresia că vălul înserării nu se va mai lăsa niciodată peste acest ţinut. Tatonând locul, va refuza să ne scufunde în valurile întunericului întremător. Părea că şi fluviul îşi încetinea acea curgere zorită cu care mă obişnuisem în absenţa ta. Părea decupat de restul peisajului, indolent, vitros. Rece, dar prezent.

Te întrebai de timp, iar eu continuam să te îmbrăţişez. Cu mâinile-mi reci şi murdare, acoperite cu nisipul adunat din clepsidrele sparte. Închizând ochii, îndrăznisem să-ţi sărut umărul stâng. Probabil că n-ai înţeles gestul. Ştiai tu oare că există şi acele momente când pur şi simplu cedezi? Durerea erupe aidoma apei adunate în vreun vas tubular, amintind ventriculul pregătit să se spargă.

― Timpul real e măsurat doar de bătăile inimii noastre, ai justificat absenţa ceasurilor funcţionabile din casa mea. Şi atunci, tocmai în acea clipă fatidică, pierzându-mi cumpătul, te-am sărutat. Prelung. Apăsător. Adevărat. Ştii ce simţeam? Era ca şi cum aş fi sărutat doar o aripă de fluture, pe când cealaltă aripă se zbătea în flăcări. Praful ce-i permitea zborul, acea pulbere fină îmi umplea toate viscerele. Tremuram. Mă zbăteam. Înţelegeam totul. Şi chiar dacă în sângele meu se dilua otrava păcatului, gustul mieros anula orice gând peren.

― Ely, mi-ai spus într-un târziu, aducându-mă la realitate. Mă neliniştesc anumite vise.

N-am înţeles sensul spuselor tale. Priveam prelung. Tocmai în direcţia în care priveai şi tu. Înspre apă. Mi se părea că în acel aer, estompat de umezeala ce emana din fluviu, razele privirii tale învăluiau chiar şi săgetările luminii sticloase, izvorând parcă dintr-o altă viaţă.

― Mă neliniştesc visele în care e o toamnă eternă. Din care pleci şi-mi laşi întunericul, iar în urma ta rămân doar potecile pierdute, tăinuite de frunze cu iz de realitate.

― Sunt doar nişte vise, te linişteam. Există un loc pe malul Dunării, încercam să schimb subiectul, un spaţiu acoperit cu pământ viu. Cu toţii ştim că bătrânul pescar umple clepsidrele sale tocmai cu nisipul adunat din această zonă.”

Citesc aceste pasaje ca şi cum aş citi frânturi din propria viaţă. Observ că e doar o proză, însă acest text stârneşte în mintea mea ceea ce, probabil, aş putea numi „amintiri”. „Ely” repet în gând. Ştiu cine e Ely. E o femeie tânără. De douăzeci şi şapte de ani. Locuieşte pe strada estuarului. Casa cu geamuri înspre Dunăre. E de o frumuseţe aproape ireală, dar e ignorată de mai toată lumea, pentru că e o fire închisă, abandonată lumii aparent posibile, universului pe care îl crede al naibii de veridic, spaţiului ficţiunii. Obsedată de mister, căutând imposibilul într-o lume atât de banală, Elza trăieşte într-o altă realitate. Ştie destul de bine: adevărul se află dincolo de noi. Singură şi lipsită de teama în faţa zilei de mâine, duce o viaţă liniştită. Prea puţini sunt cei care o cunosc, au întâlnit-o, au vorbit cu ea, au privit-o în ochi.

Abia acum, când mă decid să cumpăr această revistă literară, în care am impresia că e descris tocmai destinul meu, pricep un lucru esenţial: cheia din buzunarul cămăşii pe care o port şi în această zi e tocmai cheia de la casa Elzei.

2.

Am intrat în casa ei ca şi cum aş fi pătruns în propriul trecut. Mă simţeam protejat de aceşti pereţi ce păreau că respiră, că vibrează în ritmul valurilor din apropriere. Lumina iradiată de fluviu acoperea sticla geamurilor cu un văl transparent de o umezeală aparentă. Trăiam senzaţia că visul rămăsese dincolo de aceşti pereţi. Privit prin fereastră, chiar şi cerul părea că se descompunea într-o masă lichidă. Şi în acest albastru fluid uneori pluteau pescăruşii. În larg, undeva în apropierea orizontului, scăpărau velele iahturilor lipsite de orice mişcare. Abia acum realizam cât de improprie putea fi uneori realitatea. Aici însă, în această clădire, cunoşteam absolut totul. Ştiam că în sertarul noptierei din dormitorul ei, Elza păstra agenda în care îşi nota anumite aspecte, mai puţin plăcute, ale zilei ce tocmai a trecut. Reuşisem să-mi amintesc pasajul pe care l-am inclus într-o povestire destul de recentă:

Puteai să înţelegi tu oare ce se petrecea în mintea şi în sufletul meu? Mii de vorbe schimbate prin toate mijloacele de comunicare nu aveau acea putere distructivă pe care o avea tăcerea ta; aici, în casa şi în viaţa mea. Acum, când te-ai întors. Scriindu-ţi, îmi alegeam cuvintele ca pe nişte cioburi bine şlefuite, oglindindu-mi dorinţele şi suferinţa. Mă temeam să nu te rănesc. Vorbind, mă străduiam să-mi controlez respiraţia. Realizam că, tocmai în minutele acelui dialog, durerea trecutului se intensifica şi se aduna într-un fel de bulboană. Lipsea doar o zbatere eronată, o trepidaţie în plus ca acest torent de suferinţe năvalnice să erupă, să se elibereze. Iar undele electromagnetice ar fi amplificat totul. Ar fi denaturat haosul trăirilor mele, conferindu-i, probabil, un aspect ilariant. Observam că în timpul acestor convorbiri telefonice existau şi momentele tăcerii comune. Aveam impresia că liniştea noastră accentua distanţa dintre noi, o multiplica, aducând-o tot mai aproape de nemărginire. Străduindu-mă să-mi închipui, vocii tale nu-i puteam găsi nicio locaţie certă. Era aici. Înăuntru. În mine. Chiar şi tăcerea căpăta ecou în lipsa respiraţiilor tale. Chiar şi cerul părea transparent. Părea că şi sufletul tău se dizolvă la atingerea umbrei mele atât de albastre, atât de lichide. Acum totul era dat uitării. Erai aici. Lângă geamul ce îmi cunoştea fiece lacrimă. Priveai în zare. Înspre fluviul nostru. Înspre infinit. „Doar să exişti”, mă rugam. Să exişti chiar şi pentru mine. Doar pentru mine. Dar nu cedam. Erai prizonierul visului meu şi libertinul imaginarului nemărginit. Erai tot ce mi-a mai rămas din această viaţă.

Nici nu ştiam cât timp a trecut de când ai revenit aici. Te vedeam căutând ceasul de perete, întrebându-te, probabil, de ce în casa mea nu mai funcţiona niciun orologiu. Aveam impresia că vălul înserării nu se va mai lăsa niciodată peste acest ţinut. Tatonând locul, va refuza să ne scufunde în valurile întunericului întremător. Părea că şi fluviul îşi încetinea acea curgere zorită cu care mă obişnuisem în absenţa ta. Părea decupat de restul peisajului, indolent, vitros. Rece, dar prezent.

Ştiam că, în curând, ajunsă acasă, Elza se va apostrofa pentru că uitase să cumpere un nou pachet de ceai verde. La bucătărie, pe a doua poliţă din corpul de mobilier suspendat deasupra chiuvetei, cutia de inox era goală. Ieri a notat şi acest amănunt pe un fluturaş roz, însă respectivul petic de hârtie rămăsese în buzunarul pantalonilor de trening. Şi aceşti pantaloni acum se aflau în maldărul hainelor murdare din baia de la parter. Aş fi putut s-o anunţ. S-o sun. Ştiam numărul. Totuşi, am refuzat să-i amintesc că, în drum spre casă, să intre şi pe la magazinul din colţ. Am refuzat, pentru că în mintea mea se afla un „ceva” ce nu se lega de şirul evenimentelor cunoscute. „Mă vei recunoaşte?”, mă întrebam în timp ce mă îmbătam cu izul pielii ei, un miros inconfundabil, rămas aici, între aceşti pereţi, amintind nisipul ţărmului retras pe tărâmul toamnei eterne. Ceva nu se lega. Exista o lacună în tot acest haos de întâmplări atât de posibile. Şi totuşi, aici, în acest spaţiu, mă simţeam liber. Acasă e acolo unde îţi recunoşti propria fiinţă. Te regăseşti în fiece lucru pe care îl atingi zi de zi, în văzduhul din interior, în aceste izuri ocrotindu-ţi sufletul de  otrava închegată în alte adieri. Doar aceste oglinzi din antreu, din dormitor, din living îţi reflectă adevărata-ţi faţă.

Şi, în timp ce mă aflam în baie şi mă bărbieream, tocmai o asemenea oglindă, ca într-un vis confuz, într-un mod destul de neaşteptat, brusc, a reflectat şi chipul ei. I-am zâmbit, dar n-am realizat cât de penibilă era situaţia în care mă aflam. Îmboldit de o fericire neînţeleasă, dată probabil de momentul reîntâlnirii, mă pregăteam să o îmbrăţişez, să o sărut şi să-i mulţumesc chiar şi pentru simplul fapt că ea există. Îmi era nespus de greu să mă abţin de la toate aceste îndemnuri. Ceva mult mai intens decât orice dorinţă mă făcea să-mi pierd cumpătul.

― Elza, încercam să mă stăpânesc, nu ştii unde mi-am pus loţiunea de după ras?

Însă femeia refuza să-mi răspundă. Mi se părea că nici n-a auzit întrebarea mea. Respira greu. Aproape că se sufoca. Avea sânge pe degetele mâinii stângi. În mâna dreaptă ţinea un cuţit de bucătărie.

― Dacă nu ieşiţi de bună voie, mă simt nevoită să-l folosesc, urla, dându-mi de înţeles că pentru ea nu eram mai mult decât un răufăcător, vreun hoţ de cartier ori vreun dement scăpat din ospiciu.

― Elza, încercam să o liniştesc. Te rog să mă asculţi. Sunt eu. Eu! Nu mă mai recunoşti?

― Domnule, insista ea, nu vă întreb cum se face de-mi ştiţi numele, nu mă interesează cine sunteţi, dar vă rog ca în clipa de faţă să părăsiţi această casă. În caz contrar, mă simt nevoită să anunţ organele de ordine.

Înţelegeam destul de bine: situaţia se agrava. Grimasele de pe faţa ei, cutele de pe frunte, precum şi tonul ce trăda frica, mi-au indus un profund sentiment de milă. Mă aşteptam la orice, doar la această scenă nu m-aş fi aşteptat niciodată. Nu voiam să o văd cum suferea, îşi pierdea răbdarea, urla şi mă ameninţa cu acel obiect lucitor din mâna ei. Ştiam că era un suflet bun şi niciodată nu mi-ar fi pricinuit niciun rău. Ori poate că omul din faţa mea nu era Elza din amintirile mele.

― Ai uitat să cumperi ceaiul, am schimbat cursul discuţiei.

Femeia m-a privit cu uimire. Aşezându-se pe scaunul de lângă uşă, şi-a sprijinit capul de palma sângerândă. Un sunet ascuţit a spintecat tăcerea mormântală. Pe lama cuţitului scăpat pe gresia albastră luceau câţiva stropi de sânge, amintind cioburile vreunei pietre semipreţioase, ce tocmai s-a spart. Trebuia să tac. Să-i las timp de gândire. Şi totuşi, cu un prosop alb, înmuiat în apă, am îndrăznit să mă apropii de ea. Am îngenuncheat şi am rugat-o să-mi întindă mâna rănită. Spre marea mea surprindere, femeia nu s-a împotrivit. Mi-a ascultat îndemnul. În timp ce-i ştergeam sângele aproape închegat, am reuşit să-i scot inelul cumpărat pe 17 august 2009 în timpul sejurului nostru pe litoralul Mării Adriatice.

― Uite! i-am spus cu o undă de speranţă în glas. Vezi? E numele meu încrustat aici. I-am întins podoaba de aur alb şi am rugat-o să privească cu atenţie inscripţia indicată.

― Da, bâigui ea. Nu pricep absolut nimic, dar nici nu pot să accept ideea că vă cunosc. Nu v-am văzut în viaţa mea. Iar acum îmi spuneţi că numele de pe verigheta mea e tocmai numele dumneavoastră?

― Elza, mă explicam pe un ton cât se putea de calm. Casa asta e locuinţa noastră. Aici ne-am petrecut cele mai frumoase zile din viaţă, nopţi de neuitat, iar tu îmi spuneai că dimineţile nu ar trebui să aparţină timpului nostru. Că ar trebui să le ignorăm şi să ne trezim doar spre seară, când viaţa capătă sensuri misterioase, când fluviul amuţeşte, iar pescăruşii se retrag înspre înălţimile nebănuite.

― Sunt bolnavă? mă întrerupse brusc. Sunt depresivă ori amnezică?

Era clar că răspunsul afirmativ i-ar fi spulberat toate bănuielile. Însă, cunoscând-o atât de bine, nu puteam să o mint. Încercam să port o discuţie obişnuită. Nu mă legam de amănuntele lipsite de importanţă. Mă concentram asupra faptelor hotărâtoare. Căutam tocmai acel episod în care, prin descrierea şi evidenţierea laturilor sensibile, aş fi putut stârni interesul necesar. Dacă mă făceam înţeles, îi câştigam încrederea. Adoram să-i ascult respiraţia, vocea atât de cunoscută. În prezenţa ei chiar şi tăcerea o asemuiam adierilor întremătoare din serile petrecute pe malul fluviului nostru. În apropierea podului de sticlă, unde chiar şi lumina părea doar o masă fluidă, se consumau cele mai frumoase clipe ale existenţei noastre comune. Ore. Zile. Lunile verii.

― Trebuie să dai crezare propriilor forţe, determinării şi capacităţii tale de a accepta această realitate. Te voi ajuta să înţelegi cine suntem. Unul pentru celălalt. Cine am fost, mai bine zis. Te voi proteja şi îţi voi fi alături aşa cum am fost şi până în prezent. Din clipa în care ne-am cunoscut, ştiam să ne împărtăşim iubirea, ştiam să-i oferim sensul necesar. Îţi aminteşti nopţile de nesomn?

― Nu! spuse în timp ce degetele mele atingeau medalionul de la gâtul ei. Ştiam ce se afla între cele două părţi ale inimii de argint. În interior erau pozele noastre miniaturale. Reuşind să deschid şi acest giuvaer, am rămas consternat de ceea ce văzusem. Acolo erau doar două cioburi de oglindă în care izbutisem să întrezăresc lama cuţitului scânteind în spatele gâtului meu. Atmosfera apăsătoare devenea insuportabilă. Era clar că femeia nu se lăsa amăgită de vorbele mele pline de duh. După cum arăta, după felul în care mă privea, înţelegeam că strădaniile mele, toate acele fabulaţii pline de nonsens, nu dădeau rezultatul scontat. Nu putea să accepte ceea ce nu pricepea. În aceste contexte ameninţarea era doar o formă de apărare. Prea bine puteam să fac uz de strategia ei, să-i răspund cu aceeaşi monedă. Să o imobilizez. Dezarmând-o, să o ţin ostatică în propria-i casă până în ziua în care îşi va aminti totul. Ar fi fost o manieră de tăgăduire a realităţii. Ar fi fost o genune din care nu ar fi existat nicio cale de ieşire. Şi poate că nu ea, ci, mai degrabă, eu aş fi fost cel care ar fi trebuit să suport toate repercusiunile inducând suferinţa şi frica în faţa clipei imediat următoare. Tactica mea era cât se putea de adecvată. Mi-am sprijinit capul de coapsele ei, în timp ce degetele atingeau partea inferioară a rochiei albastre pe care o purta în acea zi. Dacă vorbele erau de prisos, credeam că aceste senzaţii tactile îi vor aduce aminte de tot ce a fost între noi, cel puţin de momentele importante ale existenţei noastre comune.

― Lara! spuse ea ca şi cum şi-ar fi amintit ceva esenţial. Trebuie să o sun pe Lara. Să anulez întâlnirea de la bibliotecă. Până nu voi înţelege cine sunteţi, de fapt, nu voi pleca nicăieri. Vi se va părea ciudat, dar m-am decis să vă reţin. Din acest moment vă puteţi considera prizonierul meu.

Nu-i înţelegeam brusca schimbare de atitudine. Puteam să profit de ocazia ivită, de aceste momente când simţeam că strânsorile începeau să cedeze. Aş fi putu iniţia un joc inedit. Dacă aş fi adus în discuţie numele amintit de ea, probabil că aş fi găsit cel puţin un singur element comun ce lega vieţile noastre. Dar ştiam destul de bine că, raportat la situaţia ivită, asemenea sforţări deşarte ar fi complicat şi mai mult scenariul necunoscutelor de care nu reuşeam să ne eliberăm. Mă înfiora imaginea cuţitului lucind la câţiva centimetri de gâtul meu. Mi se părea că din clipă în clipă lama îmi va atinge pielea, va pătrunde în interior pentru a mă elibera de orice senzaţii şi gânduri de prisos. Aproape că-i resimţeam răceala, duritatea, ascuţimea. Era atât de aproape de corpul ei. Nu riscam, dar nici nu mă puteam împotrivi dorinţelor de nestăvilit. Cu buzele uscate i-am atins pielea coapsei stângi, o piele albă, brăzdată de mici proeminenţe vineţii, şerpuind înspre triunghiul de horbotă aproape străvezie. În alte condiţii, probabil că un asemenea gest ar fi indus oroare şi impacienţă. Obişnuinţa de care eram conştient anula orice vigilenţă. Nu trebuia să mă feresc. Totul era cât se putea de firesc. Chiar şi răspunsul ei era unul scontat. Ceva cald şi moale, aproape umed, îmi atingea creştetul. Era mâna ei. Am închis ochii. Buzele căutau locul acoperit cu dantelă. Ceva rece şi dur îmi aluneca de-a lungul şirei spinării. Cuţitul.

― Ştiu cine eşti, spuse ea stârnindu-mi câteva lacrimi de fericire. Ştiu că doar tu ai fi în stare de aşa ceva.

Ce puteam să-i spun? Puteam doar să plâng. Trebuia să-mi suprim onoarea şi orgoliul, pentru a mă putea abandona clipelor de euforie date de prezenţa ei atât de suavă. Era pentru prima oară când înţelegeam cine eram cu adevărat. Probabil că plăcerea resimţită în dormitorul de la catul superior, la scurt timp după faptele petrecute în baie, se datora tocmai primejdiei şi torturii prin care trecusem amândoi.

― Elza, încercam să lămuresc ceea ce mă neliniştea. Anterior ai adus în discuţie numele pe care îl pronunţ zi de zi. Lara.

― Amintirile nu ţin de intensitatea timpului trăit, ci doar de omul care îţi stăpâneşte prezentul, mi-a ignorat răspunsul aşteptat.

Nici nu mă aşteptam la vreun răspuns clar. O cunoşteam mult prea bine. Din experienţele anterioare, ştiam că trebuia să renunţ la orice altă încercare. Oricum, Lara era doar un nume. O coincidenţă. Totuşi, mă bucura faptul că reuşisem să mă izbăvesc de impresia irealităţii, că totul se petrecea aievea, aici, alături de ea. Totul era cât se putea de clar. Ideal ar fi fost dacă aş fi reuşit să mă eliberez de anumite gânduri ce deranjau şi deschideau drumuri înspre întuneric. Într-un loc oarecare, într-o casă de la periferie, existau două persoane, două umbre de care nu reuşeam să mă eliberez. Haosul consta tocmai în imposibilitatea de a stabili o limită clară între iluziile mele şi realitatea în care mă regăseam. Înţelegeam că în asemenea situaţii nu mă mai puteam baza pe intuiţie ori pe înţelepciune. Trebuia să găsesc altceva. Ceva ce îmi scăpa ori gravita dincolo de posibilitatea noastră de pricepere.

― Pune-te în situaţia mea, spuse ea destul de neaşteptat. Gândeşte-te că ai ajuns acasă, în propria ta casă, şi ai găsit un om străin, încercând să-ţi explice că totul e cât se poate de firesc. Spune-mi, în asemenea ipostază, nu te-ai întreba dacă nu începi să o iei razna? Ai noroc, totuşi, că nu sunt o fire impulsivă. Te-am reţinut dintr-un motiv cât se poate de simplu: am nevoie de tine. Ştiu cine eşti. Ţi se va părea bizar, dar aidoma fanteziilor tale de autor, am şi eu scornelile mele. Ţi-am citit toate cărţile. Şi dacă tu afirmi că mă cunoşti atât de bine, crede-mă, nici eu nu sunt mai prejos. Te-am recunoscut abia când ai îngenuncheat în faţa mea. Din exterior, străinilor, acest joc li s-ar putea părea o absurditate. Însă, tocmai în momentul în care m-ai atins pentru prima dată, am înţeles că ai înscenat totul. Riscând, probabil că ai încercat să iniţiezi un nou subiect, pentru o altă carte. Şi dacă n-ai fi reuşit, în cel mai rău caz, mi-ai fi recunoscut adevărul. Nu. Nu era cazul. Când am înţeles cine eşti, am acceptat totul. Ţi se va părea bizar, dar trebuie să-ţi mărturisesc: nici nu ştii de când te aştept.

N-o înţelegeam câtuşi de puţin. Autorii, subiectul, acceptul, scenarii, instigarea…

― Elza, mă străduiam să recâştig rolul soţului ideal, fiica noastră trăieşte?

― Da, zise femeia. În urma accidentului, Lara s-a ales doar cu câteva zgârieturi. Şocul, însă, a îndepărtat-o de noi. În prezent, după cum cred că ştii, locuieşte la sora mea, care i-a devenit o a doua mamă.

Probabil că aş fi înţeles totul. Aş fi ştiut că, treptat, începeam să-mi recapăt memoria. Recunoscându-mi soţia, câştigam timpul pierdut, propria viaţă. Zic „probabil”, pentru că Elza a adăugat ceea ce mi-a lăsat o adâncă umbră de îndoială.

― … dacă tot insişti să ne jucăm de-a literatura. Acceptându-te, convin şi asupra subiectului impus. Îţi jur că am să te ascult. Îţi voi fi alături. Voi îndeplini tot ce vei dori, vei gândi. Pentru că… pentru că te iubesc.

În orele ce au urmat, în dormitorul de la catul superior, se prelingeau luminile altor lumi, sclipirile ce nu îngălau întunericul; se lăsau treptat, ne cuprindeau. În acea noapte lipsită de vise, în ciuda ecourilor stranii revărsându-se parcă din golul zidurilor casei noastre, doar privirea ei îmi putea contura umbra, făcându-mă să mă simt protejat.

Va urma

Despre Nicolae CORNESCIAN

Nicolae CORNESCIAN a scris 32 articole în Revista de suspans.

Nicolae Cornescian Volume publicate (în limba ucraineană): "Atingerea aşteptării" 2001 (Editura Mustang, Bucureşti) "Imperii de iluzii" 2005 (Editura Mustang, Bucureşti) "Cartea morţii" 2009 (Editura RCR Editorial, Bucureşti) Premiul de debut ex-aequo al UNIUNII SCRIITORILOR din ROMÂNIA pentru volumul "Atingerea aşteptării" (2001) Proză, poezie şi piese de teatru în diverse reviste literare din România (Vatra, Convorbiri literare, Poezia,Orient Latin, Arcada, Archeus, etc.); Ucraina, Rusia, Slovacia, Cehia, Serbia şi Croaţia (în trei limbi slave).

2 Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *