Obsesie codificată

Experimentul nr. 1: fără sens.

Am încercat să înlocuiesc fiecare literă cu următoarea din alfabet:

LG N’CKOG DGCQWEQWR

Să încercăm şi invers…

JE L’AIME BEAUCOUP.

― Voila!

― Ai reuşit?

― Parţial!

Următorul mesaj: KF WFVY M’BWPJS QPVS NPJ…

*

― Najwan!

Vocea liderului pare că vine de departe, iar eu mă chinui să nu cad, coborând în grabă scările.

― Here!

― Lily! Lily!

― I’m here! strig şi mă opresc lângă unul dintre tunisieni, ca să-mi pot pune eşarfa la gât. E frig şi eu abia m-am dat jos din patul lui. Inspir adânc şi nu înţeleg de ce strigă o listă acum, înainte de micul dejun.

― OK, spune Dan, liderul român, you are free until nine o’clock. Enjoy breakfast.

Dau să mă întorc spre căldura hotelului, dar sunt strigată.

― Crina, tu rămâi aici.

Thomas mă aştepta, cu haina mea în braţe, dar dau din cap a negaţie şi îl urmez pe Dan până în sala de activităţi.

*

― Suntem în proiectul ăsta de zece zile, v-am anunţat acum o lună, iar voi veniţi în ultima clipă să-mi spuneţi că liderul francez e un asasin?!

Mă învârt prin încăpere nervoasă; am uitat şi de frig, şi de starea de bine de azi-noapte.

― Domnişoară, vă rog, luaţi loc, spune calm inspectorul.

Suntem doar noi doi şi înţeleg, în final, că nu ajută pe nimeni să mă agit. Mă aşez pe scaun şi îmi cer scuze.

― Acum, povestiţi-mi ce se întâmplă aici.

― Eu şi Daniel Sterescu am organizat un proiect de schimb de tineret, finanţat de Comisia Europeană. Avem tineri din Franţa, Tunisia şi Iordania, plus România. Acum o lună, când s-a aprobat, am anunţat secţia de poliţie şi am trimis o listă cu datele participanţilor. Totul era în regulă.

― Nu am primit informaţia, constată dezolat. Acum două ore am primit un apel, că nu îl găsesc pe unul dintre participanţi, iar eu tocmai citeam un fax cu un mandat de urmărire pentru un anume Thomas Rossier.

Înghit în sec. Nu are cum. Urmărire pentru ce? Adică eu cu cine am dormit?

― OK. Să zicem că e acuzat pe drept. Ce facem?

― Am nevoie de dovezi. Liderul mi-a spus că tu îl cunoşti cel mai bine…

Mă înroşesc brusc în obraji. Se pare că nu îl cunosc deloc bine. Eu îl cunoşteam bun… Oftez şi mă chinui să respir. Nu pot acum să accept ideea că Thomas e un om rău. În plus, ce dovezi să găsesc? Cine lipseşte?

― Uite, îmi întinde o carte de vizită. Stau prin zonă. Sună-mă pentru orice, bine?

Mulţumesc din priviri şi ne ridicăm. El iese pe o uşă. Iar eu pe cealaltă, spre sala de mese, unde îi găsesc adunaţi pe toţi. Aproape pe toţi. Matei lipseşte. Mă aşez lângă Dan şi îmi evită privirea.

― Nu ştiu ce ai auzit, dar nu am făcut nimic azi-noapte, şuier.

― Oh, pe bune? Nu asta zice Francis.

Francis fiind colegul de cameră al lui Thomas. Da, îmi amintesc bine că era acolo atunci când ne-am băgat noi în pat, dar nu am făcut decât să ne şoptim o vreme. Nu am de gând să mă cert cu el acum; îmi trebuie un plan, dar nu ştiu de unde să încep… Mă ridic şi mă duc la Thomas. Îi şoptesc în engleză că am uitat ceva în camera lui şi îmi dă cheia pe sub masă, apoi, când vreau să plec, mă prinde de încheietură şi mă forţează să stau. Mimez un „Auch” , dar nu-mi dă drumul, ci mă fixează cu ochi negri. Mă sperii puţin, dar nu va face nimic în public, aşa că îmi întorc palma într-a lui şi îi mângâi degetele, cu o afecţiune pe care sper să nu o simtă falsă. Îi spun că mai am ceva de făcut înainte să plece ei şi, când mă întreabă dacă mi-e foame, îl rog să-mi facă un sandviş şi plec.

*

„Nu înţeleg de ce simt, din nou, acea pasiune de a vedea cum le dispare sufletul. Doar că o simt. Când e în braţele lui, tot ce vreau e ca el să dispară. Să moară.”

„Azi nu m-a băgat în seamă. Vrea doar să mă întărâte. Iar el a stat în preajma ei. Şi cu el a râs, a fost fericită, pe când la mine a venit să mă atenţioneze că nu am curăţat sala. Nu ştiu cum să o atrag. Dar ştiu un singur mod de a-l ţine pe el departe.”

„În dimineaţa asta i-am simţit parfumul şi i-am atins pielea. Îi fusese rău pe drum şi am îmbrăţişat-o, ca să îi îndrept poziţia şi să-şi revină. Apoi m-a ignorat deliberat, din nou. În Timişoara, se ţinea cu el de mână. Îl urăsc.”

Scrisori. Scurte şi scrise în engleză, urât, violent, înclinat şi tremurat, către Moshat Risores, nedatate. Mă regăsesc în acea „ea” care tot apare, care e centrul de fapt. Iar cel care a stat cu mine mereu a fost Matei. Le iau pe toate trei de sub saltea şi le ascund în buzunar, apoi deschid laptopul şi intru pe mail. E conectat. Umplu prin „Sent” şi găsesc doar şase trimise de către Maris Sthosero în ultimele 24 de ore. Le dau forward spre mine, apoi le şterg din arhivă. A şi primit de la Maris tot atâtea, pentru care fac aceeaşi operaţiune. Aud uşa şi nu apuc să dau sign out, dar apăs Alt+F4 şi se închide cu totul. Mă ridic şi mă prinde de talie.

― Are you fine? şopteşte, apoi îmi sărută fruntea şi mă îmbrăţişează.

Dau doar din cap şi mă desprind uşor de el, apoi ies din cameră şi fug până într-a mea. Îmi rog colega româncă să-mi facă bagajul şi privesc din întâmplare ceasul. E ora nouă. Îl apelez pe inspector, mergând apăsat pe coridor până la camera lui Dan.

― Nu am nimic concret, iar ei pleacă în zece minute. Poate e ceva prin mailuri, dar nu promit, bombăn rapid de îndată ce aud o voce în receptor.

― Vin cu voi la Bucureşti. Poate, pe drum…

Închid exact când în prag apare faţa obosită a liderului.

― Vreau să merg în locul lui Matei, spun rece ― nu se opune. Şi ia-ţi laptopul, te rog, îi strig în urmă.

E riscant, dar mă întorc în camera lui Thomas, pentru că… simt că „trebuie”. E în baie şi nu cred să mă fi auzit intrând. Merg în dreptul patului şi zăresc, sub noptieră, o chitanţă. „Valium”. Somnifere, dacă-mi amintesc bine. Cumpărate de aici, acum patru zile. Iau şi chitanţa asta, dar aş vrea să găsesc cutia. Nu apuc ― iese din baie şi e surprins să mă vadă înapoi.

― Nu-mi găsesc cerceii, spun în engleză şi mă bucur în minte că i-am lăsat în camera mea când am trecut pe-acolo. Dar nu sunt aici, bombăn, teatral.

― Îţi trimit alţii prin poştă, zâmbeşte şi se aşează pe pat, lângă mine.

Acum, cum dau de pastilele alea?…

― Hei, ai somnifere? Nayadin ar vrea să doarmă pe drum.

Aprobă din cap şi se întinde peste mine, până la sertarul măsuţei de noapte. Îmi dă o sticlă mică, albă, din care zdrăngăne dropsuri. O deschid şi scot două pastile albastre ― înăuntru par mai puţin de zece rămase, dintr-o cutie de 30… De acum patru zile?

Un ciocănit în uşă ne aminteşte că trebuie să plecăm. Mă ridic şi îl ajut cu bagajele.

*

În autocar, sunt cumva forţată să stau lângă el. Am laptopul lui Dan şi, câtă vreme Thomas aţipeşte, îmi citesc mailurile. Surprinzător, sunt forward şi sunt la ora stabilită, dar de la Samoht Soriers. Ce naiba?… Trimit de la mine spre Thomas un mail în limba română, scris aiurea, apoi umblu la setările browser-ului, să salveze automat parole. După asta, aştept calmă să se trezească prinţul şi mint, iar. Pretind că am trimis din greşeală un mail spre el şi îl rog să intre acum, de pe laptopul meu, ca să mă asigur că-l şterge ― „era personal”. Zâmbitor, execută. Dă sign out şi mă roagă să-l mai las zece minute să doarmă. No problem for me… Copiez pe foi conţinutul ciudat al celor şase mesaje trimise de la Samoht spre Maris, dar cele de la Maris sunt doar încurajări şi rugăminţi de calmare, în limba engleză. Pe contul lui Thomas nu găsesc nimic compromiţător în inbox, dar rămân fără baterie îniante să veridic mesajele trimise. Scap o înjurătură şi îl trezesc. Mă cuibăresc în braţele lui şi, fără să vreau, adorm.

*

Suntem amândoi sub pătură, pe acoperişul hotelului, cu încă şase puşti la fel de înfriguraţi. Îmi prinde obrazul cu palma şi îmi lasă capul pe umărul lui, apoi îmi sărută degetele ambelor mâini.

― Îmi e atât de somn, dar nu vreau să te pierd, şopteşte şi mă trage mai aproape. Inspir adânc şi propun să mergem să dormim la el. Mă ridică şi se uită fix în ochii mei:

― Really?

Aprob şi mă salt în picioare. Trecem tăcuţi printre toţi, intrăm în hotel şi ne ţinem de mână pe coridor, sperând să nu ne vadă nimeni. În camera lui, mă aşez pe pat şi îl aştept să iasă din baie. „Ce dracu’ fac?” îmi strigă o voce, dar nu o ascult. Mă ascund în pătură. Vine lângă mine şi mă sărută, o dată, de două ori…

― Je t’aime, murmură când mă retrag să respir ― m-a surprins. Zâmbesc în întuneric şi, când vrea iar să-şi lipească buzele de ale mele, îi spun că mi-e foarte somn; mă lasă să mă întorc şi adoarme cu nasul în părul meu.

*

Un fel de vis-amintire mă ţine cu ochii închişi până la aeroport. Cobor prima şi îl găsesc în parcarea uriaşă pe inspector. E agitat, iar expresia mea nu cred că-l ajută.

― Îl lăsaţi să plece? întreb, nervoasă pe mine şi pe el şi pe sistem şi…

― Ai vreo dovadă?

― Indirectă şi furată, bombăn.

― Atunci… Trimit comunicat înapoi în Franţa. Să-l judece ei…

― Şi pe Matei cum îl găsim?… Ştiu sigur că el e vinovat pentru orice i s-ar fi întâmplat.

Ridică din umeri, apoi mă prinde de braţe şi-mi spune, ca şi cum s-ar încuraja şi pe el, că o vom scoate la capăt. Mă întorc la grupul care tocmai şi-a recuperat toate bagajele. Urmează 15 minute de îmbrăţişări şi lacrimi, după care ne despărţim. Mă aşez confortabil pe ultimele locuri ale autocarului… Să începem.

Nu ştiu dacă e abordarea corectă, dar trebuie să aflu întâi cine sunt persoanele cu care îşi scrie mailuri şi scrisori. Numele nu au nicio noimă:

SAMOHT SORIERS

MOSHAT RISORES

MARIS STHOSERO

Ceva din ele îmi e teribil de familiar, dar nu înţeleg ce. Spre exemplu, MOSHAT, citit invers, e o altă aberaţie. SAMOHT, inversat, e… THOMAS. Deci literele sunt aceleaşi… Anagrame? Nu am timp de ele acum, nu mă pricep la anagrame, oricât de uşoare ar fi… I le pasez lui Dan şi mă concentrez pe mailurile copiate pe foi.

 

KF M’BJNF CFBPVDPVQ…

 

KF WFVY M’BWPJS QPVS NPJ.

 

444555 6’242.22233.

 

5’2444 3.332224443.33… 444 9444555.555 4.44488833 44.4446 777755533.337444664 744555.5557777 2663, 8443366, 44.4443.33 44.4446.

 

23.8.5.14 19.8.5 7.15.5.19 20.15 19.12.5.5.16, 9 11.9.12.12 8.9.13.

 

19.15.21.19 12’5.19.3.1.12.9.5.18.     3.15.21.22.5.18.20.21.18.5.    19.15.13.2.18.5

 

Încerc să-mi amintesc ce spunea profesorul de mate la ora de gândire logică: „Dacă literele din propoziţie nu au nicio noimă, caută-le sens în vecini”. Sau ceva de genul. Uşor de zis, însă… Îmi seamănă a romanele codate ale lui Dan Brown.

― Ce-ai? mă întreabă şi acum realizez că am pufnit.

― Sunt sigură că ştiu să descifrez mesajele astea, dar prea seamănă a „Fortăreaţa digitală” ca să fie adevărat.

― Încearcă. Ce pierzi?…

Mda… Doar ceva timp.

*

Experimentul nr. 1: fără sens.

Am încercat să înlocuiesc fiecare literă cu următoarea din alfabet:

LG N’CKOG DGCQWEQWR

Să încercăm şi invers…

JE L’AIME BEAUCOUP.

― Voila!

― Ai reuşit?

― Parţial!

Următorul mesaj: JE VEUX L’AVOIR POUR MOI

Cele cu numere sunt uşoare ― e codul pe care eu şi Matei îl folosim când ne scriem SMS-uri.

444 reprezintă litera „i”, pentru că trebuie să apeşi tasta 4 de 3 ori ca să redea caracterul „i”. Şirurile de numere ajung să fie, deci:

IL M’AGACE.

J’AI DECIDE… I WILL GIVE HIM SLEEPING PILLS AND, THEN, HIDE HIM.

Două limbi străine, combinate. Bine, uşor până aici… Dar 20 nu mai e tasă, iar 1620518 în codul deja ştiut înseamnă… .MA+J.T

Fir-ar… Telefonul care bâzâie în buzunar de cinci minute nu mă ajută.

― Da!

― Te poţi opri. Au decolat deja, oftează.

― Bine. Şi Matei? L-au decolat şi pe el?

― Corect… Spor!

Şi-mi închide nervos. Ştiu că l-am tratat cam aiurea, dar sunt copleşită şi mă sperie mesajele pe care le descopăr. Decid să cer susţinere.

― Dan, ajută-mă, spun şi îi întind foile. Ce fel de joc îţi pare ţie ăsta?

― Alfabetic. Dacă fiecare număr reprezintă o literă?

Prea multe legături, sincer… Am obosit şi nu mai pot judeca, aşa că mă las pe spate şi închid ochii. Şoferul anunţă că am intrat în oraş, iar eu nu ştiu unde e Matei. Îmi sun colegii, să înţeleg că nimeni nu l-a văzut, deşi toate lucrurile lui, inclusiv telefonul, au rămas în cameră.

― Uite, spune liderul, punându-mi în faţă o listă:

1-A

2-B

3-C

4-D

5-E

5-F

7-G

8-H

9-I

10-J

11-K

12-L

13-M

14-N

15-O

16-P

17-Q

18-R

19-S

20-T

21-U

22-V

23-W

24-X

25-Y

26-Z