O nouă viaţă

Fotograful îşi potrivi aparatul la ochi. Ascuns sub coroana stufoasă a arborelui, obiectivul se rotea într-un dans dezordonat, vânând instantanee printre stropii de ploaie în speranţa acelui tablou perfect, acea unică împlinire a emoţiilor împietrite în eternitate. Un copac aplecat într-o parte, cocoşat sub povara şuvoiului aruncat dinspre cerul plumburiu, doi tineri alergând printre picături, ţinându-se de mână şi râzând în hohote, o femeie firavă grăbind pasul în timp ce umbrela îi fâlfâie în mână ca un drapel negru, un câine încolăcit sub un pom, băncile goale biciuite de furia apei.

Ploua din ce în ce mai tare şi bărbatul îşi trecu o mână prin păr gândindu-se pentru o clipă să plece, apoi ceva îi atrase atenţia şi degetele umede se crispară iar în jurul carcasei de metal.

Pe o bancă, undeva în depărtare, abia întrezărindu-se prin perdeaua deasă, şedea aplecată o siluetă ceţoasă, nemişcată în mijlocul ploii, cu o ciupercă uriaşă atârnându-i deasupra capului asemenea unui nimb întunecat. Fotograful focaliză obiectivul asupra băncii. Imaginea unui bărbat cu faţa rotundă şi mustaţă subţire pătrunse printre stropi, încremenind iar şi iar în amintire, pe când ţiuitul ritmic înregistra cadru după cadru.

De cealaltă parte a privirii hoţului de imagini, un bărbat de vreo cincizeci de ani, îmbrăcat cu un costum gri ponosit, privea în gol, ţinând strâns mânerul de plastic verde închis, fără să-l observe pe cel care-l fotografia.

Stătea nemişcat, netrădând nici cea mai mică emoţie, fără ca vreun muşchi să se unduiască pe sub obrazul nebărbierit, o arătare şleampătă înconjurată de o mantie de lacrimi, împietrită în mijlocul tăcerii.

Chiar pe când fotograful îşi pierdea răbdarea, bărbatul lăsă brusc umbrela să cadă şi, ridicând privirea spre cer, primi mângâierea rece de sus. Apoi, la fel de iute, îşi înălţă pavăza deasupra capului şi se ridică în picioare. Lentila aparatului surprinse alte imagini cu un bărbat corpolent ce se îndepărta cu pas şovăielnic până ce se topi din cadrul acelei toamne târzii.

*

Nu trecuseră mai mult de cinci minute şi bărbatul pătrunse în apartament. Se descălţă de pantofii scâlciaţi, păşi uşor pe gresia din hol şi intră în baie. Scutură umbrela peste bazinul pătat şi apoi o lăsă să se usuce deasupra brâului de mizerie şi rugină ce înconjura fundul căzii. Se duse în dormitor şi se dezbrăcă încet sub privirea mută a unei femei frumoase de vreo treizeci şi ceva de ani, cu părul blond şi ochii albaştri, blânzi. Îşi lăsă pantalonii roşi să zacă pe scaun, îşi puse sacoul zdrenţuit pe un umeraş şi îl atârnă în dulap, îşi scoase cămaşa îngălbenită la subţiori, îi netezi gulerul înnegrit la interior şi o aşeză peste pantaloni. Rămas doar în maieu şi boxeri se duse la bucătărie. Mâncă încet, privind spre nicăieri. Din când în când îşi ridică privirea către locul gol din faţă. Când termină, se ridică de la masă şi se duse în sufragerie. Se aşeză la birou şi deschise laptopul. După două ore se duse la culcare. Se întinse în pat, privi încă o dată către imaginea femeii din rama argintie şi stinse lumina.

Numele lui este Sebastian Radu.


Copyright © 2014, Cristina Schek

Copyright © 2014, Cristina Schek


*

În fiecare zi, după ce termină de predat, se duce în parcul de lângă blocul în care locuieşte şi stă jumătate de oră pe o bancă, privind prin lucrurile din jur, fără să vorbească cu nimeni, zâmbind uneori când vede copii la joacă. Nu caută apropierea nimănui şi nimeni nu-l bagă în seamă. E doar o umbră în mijlocul amurgului. De la o vreme simte că se sufocă sub o apăsare rece. În fiecare seară deschide laptopul şi pâlpâirea slabă a ledurilor îi ademeneşte mintea de la marginea nebuniei. E abonat la diverse site-uri şi căsuţa de mail e plină de mesaje şi reclame care nu îi folosesc la nimic, dar e mulţumit. E de ajuns să vadă că apare acolo un Dragă Sebastian, că e băgat cumva în seamă. Are conturi pe facebook şi mii de prieteni. Nu e prieten, în fapt, cu niciunul, nu îşi cunoaşte cu adevărat vreun prieten din listă, dar e bine, în faţa tabloului în veşnică schimbare nu mai e singur. Postează ştiri, gânduri, primeşte like-uri, comentarii, e şi el cineva acolo lângă ceilalţi. În fiecare seară se întâlneşte cu toate acele chipuri încremenite pictate cu pixeli coloraţi şi timpul trece mai uşor.

*

În acea zi de sâmbătă s-a aşezat ca de obicei pe o bancă mai retrasă de la marginea parcului. Începea să se întunece, nu mai era nimeni în jur şi încetul cu încetul liniştea îi pătrundea în suflet. Întinse o mână în lături, mângâie lemnul neted, închise ochii şi îi simţi din nou atingerea moale, pentru o clipă degetele ei îi mângâiară încet pielea străvezie şi bărbatul oftă. Era atât de bătrân fără ea. Brusc, o nălucă îl smulse din visare şi îşi întoarse privirea. Pe banca de alături se aşezase o tânără. Îmbrăcată într-un trening alb. Singură. Cu o mişcare lină, îşi eliberă părul prins în coadă. Prin negura înserării îi urmări părul blond cum se lasă încet pe umeri. Fără să îşi dea seama, se trezi că îi caută privirea. Dar fata nu se uita spre el, de parcă nici n-ar fi fost acolo. Şi totuşi sesiza ceva, o invitaţie mută venind dinspre ea. Îl chema într-un fel neştiut şi simţi cum inima îi şopteşte chinuită în piept. Ca prin vis, se ridică de pe bancă şi pluti spre nălucă. Ajunse în dreptul ei, îşi întoarse capul şi o privi în ochi. Doar o clipă apucă să îi întâlnească privirea şi se îndrăgosti nebuneşte şi iremediabil de acea fată necunoscută. O depăşi şi se aşeză pe altă bancă, urmărindu-i pe furiş fiecare mişcare. Inima îi bubuia, un vârtej nebun îi răvăşea gândurile. După câteva clipe fata se ridică şi trecu în fugă prin faţa lui, fără să îi dea vreo atenţie. O privi nehotărât cum se afunda în întunericul aleii. Apoi strânse din dinţi, ţâşni în picioare şi se pierdu printre copacii încovoiaţi.

Prin întunericul săgetat din când în când de lumina difuză a felinarelor se prelingea în urma ei, îi urmărea vrăjit formele unduindu-se într-un dans lasciv, o lebădă plutind în asfinţit, nisip purtat de vânt ce îi putea scăpa oricând printre degetele răsfirate, prea temător pentru a o adulmeca mai de aproape, prea fermecat de amintirea privirii ei pentru a o lăsa să se piardă de el. Ca prin vis, o văzu cum se îndreaptă către clădirea înaltă şi sună la interfon. Deci nu locuia singură. Se opri o clipă, apoi, pe când uşa se închidea în urma ei, se apropie şi o prinse, păşi în hol, urcă cele câteva scări cu inima bubuindu-i în urechi, îi spuse bună seara pe cel mai firesc şi galant ton, vocea ei îi mângâie înapoi auzul, îi ţinu uşa şi se urcară amândoi în cabina liftului. Ea îl întrebă la ce etaj merge, el aruncă o privire către dreptunghiul argintiu şi răspunse că la ultimul, fata dădu din umeri şi apăsă butonul din dreptul cifrei patru. Urcară în tăcere, uşa se deschise, îi aruncă un la revedere indiferent şi ieşi pe hol. Bărbatul apăsă pe buton şi liftul se opri la ultimul etaj. Păşi afară din cabină şi aşteptă un minut. Apoi coborî înapoi la patru. Trei uşi. Treisprezece, paisprezece, cincisprezece. Ascultă un pic la uşi, apoi coborî la parter şi se duse la tabelul din hol. Florea, Nemeş, Silvestru. Îşi notă numele şi părăsi clădirea.

*

De cum ajunge în apartament, se duce în sufragerie şi deschide calculatorul. Se aşează pe scaun şi îşi freacă mâinile, fremătând de nerăbdare. Într-un sfârşit, ecranul se luminează şi degetele încep să alerge frenetice pe clapele înnegrite. Deschide şi închide profile, ochii îi sclipesc în căutarea chipului ei, inima i se zvârcoleşte ca un şarpe în piept şi timpul trece şi nu găseşte ce caută şi disperarea pune stăpânire pe el, ochii îi aleargă înnebuniţi peste zeci de imagini, scrâşneşte din dinţi şi gura i se strâmbă într-un rictus, ochii îi lucesc în întuneric şi străpung ecranul. Poate n-are cont de facebook. Poate. Poate? Se duce la baie şi se spală pe faţă. Dinspre oglinda pătată, ochii albaştri îl privesc rece.

Cine sunteţi?

Ce vreţi?

Poate că nu e aici.

Îndepărtează gândul că pe o năpârcă.

Undeva, sub tot acest maldăr frivol de fotografii ordinare, o va regăsi.

Se întoarce în faţa ecranului ce arde în aşteptare.

Şi apoi, pe când zorii zilei trimit braţe albe să îi mângâie chipul palid de oboseală, îi întâlneşte iar privirea. Pentru o clipă, degetele străvezii încremenesc pe obrazul bărbatului, apoi se retrag grăbite în timp ce el se uită în ochii aceia albaştri care îl atrag spre ecran şi rămâne aşa o vreme, nici el nu ştie cât, sorbind cu nesaţ cuvintele dulci ce curg din  privirea ce-l înrobeşte, sclav de bună voie al celui mai nemilos stăpân.

Pe urmă profesorul se dezmeticeşte şi Christian Deberger îi cere prietenia fetei cu părul blond şi ochii albaştri.

Christian este imaginea unui tânăr cu părul negru, drept, lung până la umeri, cu ochii mari, verzi şi bărbia pătrăţoasă. Alter ego-ul profesorului are douăzeci şi opt de primăveri, s-a născut la Paris, crescut de la zece ani în România, avocat, pasionat de dans şi călătorii, de apusuri romantice şi privelişti ce-ţi taie respiraţia. Christian este pachetul ultra all inclusive în materie de seducţie masculină, descărcat de pe internet şi crescut de profesorul Sebastian în propria gradină virtuală.

*

A doua zi nu face decât să aştepte să intre iar pe facebook. Vocea îi pluteşte pierdută printre elevi, privirea lui nu spune nimic, orele trec greu şi simte că se sufocă de emoţie şi nerăbdare.

Apoi ajunge acasă şi se năpusteşte asupra laptopului, mâna îi tremură pe mouse, fereastra colorată se deschide prea greu, înghite o clipă în sec înainte să atingă globul înroşit şi privirile îi aleargă înfometate peste toate acele ştiri ce nu-l interesează, până când, din acea aglomeraţie futilă, se înalţă mult aşteptata veste ce îi spune că i-a acceptat prietenia, că îl doreşte în preajma ei.

Inima îi joacă nebuneşte şi deschide alte şi alte şi alte imagini cu ea, nu se mai satură să o privească, îi scormoneşte vorace profilul, are şaptesprezece ani, poartă o cămaşă albă, e elevă la liceul central, merge la fitness, mâna îi alunecă sub birou, nu pare să aibă un prieten, ce bine, îi place să danseze, ce frumoasă e în rochia aceea roşie, da, da, uită-te în ochii mei, mă iubeşti?, ce buze pline şi senzuale ai, ce frumoasă eşti!, obrajii i se înroşesc, părul tău e atât de moale!, vrei să îl mângâi?, da, te rog, atinge-mă, gâfâie, mă doreşti?, da, da, frumoasa mea, te doresc, da, Antonia, te iubesc, da, te iubesc, te iubesc, te iubesc, te vreau, vreau să fii a mea, răsuflă prelung şi se prăbuşeşte pe spătarul moale al scaunului.

*

Domnul Sebastian Radu este unul dintre cei mai respectaţi şi influenţi profesori din oraş, astfel încât mutarea domniei sale la liceul central este pe atât de domoală şi lipsită de complicaţii, pe cât poate fi o chestiune de asemenea natură. În cele câteva zile în care se petrec formalităţile trecerii în noul cuib, domnul profesor îşi ia liber şi, împreună cu Christian, află tot ce se poate afla despre nimfa din noua lui viaţă.

Numele ei este Antonia Silvestru. Nu are tată, locuieşte cu mama ei, Mihaela. Nu pare să fie implicată într-o relaţie, cel puţin nu într-una oficială, cele o sută douăzeci şi şapte de imagini ce o înfăţişează pozând în diverse ipostaze seducătoare o arată ca fiind o persoană uşor narcisistă, da, uşor, da, îi place să meargă la filme, actorul ei preferat este Collin Farrell, are trei mii patru sute optzeci şi patru de prieteni, citate din Coelho îi împânzesc postările ce primesc zeci de like-uri, cumva îl deranjează asta, simte că o împarte cu alţii şi gelozia îi scrijeleşte dâre subţiri în creier, prietena ei cea mai bună pare să fie Luminiţa Antohe, o roşcată fără sare şi piper, alături de care apare în cele mai multe poze, îi plac bluzele de mătase, în special cea albă cu mâneci bufante pe care o poartă în douăzeci şi trei de poze, a citit Alchimistul şi Cele 50 de vicii ale domnului Grey (hmmm, simte cum i se înmoaie genunchii), are picioare lungi şi frumoase pe care le etalează în patruzeci şi şase de imagini. De obicei oamenii alături de care apare în poze sunt insipizi şi ea străluceşte printre ei. E pasionată de fitness, merge la sală de trei ori pe săptămână, de obicei lunea, miercurea şi vinerea.

Christian intra în vorbă cu ea, îi transmite un mesaj de mulţumire şi ea îi răspunde, apoi continuă să vorbească şi da, scriitorul ei preferat e Paulo Coelho, i-ar plăcea să îl cunoască?, da, cum să nu, normal, tu ce crezi?, faţă zâmbitoare, scrii şi tu?, da, am încercat, spune ea, dar nu mare lucru, vreo două povestiri, poate mi le citeşti într-o zi, faţa care face cu ochiul, apoi o faţă zâmbitoare din partea ei. Ce îţi place să faci? Păi, merg la sală, fac aerobic şi spinning, ooo, super, îmi plac femeile care au grijă de ele, mulţumesc, câteodată fac jogging în parc, super, asculţi muzică în timp ce alergi?, da, da, sigur, răspunde ea, ce muzică? întreabă el, sau asculţi radio pe telefon?, nu, nu-mi iau telefonul când alerg, mă incomodează, e prea mare, am un mp3 player micuţ, îmi place să ascult…

O urmăreşte cum pleacă de acasă îmbrăcată într-un trening alb, fesele rotunde se unduiesc în timp ce o urmează spre sala de sport, stă cam două ore, după care pleacă şi el e acolo, privind-o de pe partea cealaltă, conducând-o înapoi acasă, fără ca ea să bage măcar o clipă de seamă bărbatul ce alunecă în urma ei.

O urmăreşte în timp ce aleargă prin parc, coada îi tresaltă, silueta albă tremură în faţa lui, ritmul alergării e lent şi reuşeşte să se menţină o vreme în spatele ei, apoi se pierde în depărtare şi el se aşează pe o bancă răsuflând greu, îşi dă gluga neagră pe spate şi priveşte cerul.

Christian vorbeşte iar cu ea pe facebook şi cuvintele li se împletesc din ce în ce mai strâns, îl întreabă dacă are prietenă, spune că nu, ea– faţa zâmbitoare, tu ai? întreabă el, nu, nu am, cum nu?, uite aşa, nu am, ok, e bine, zice el, da? de ce e bine? întreabă ea, el nu spune nimic, trimite doar o faţă care face cu ochiul, faţa zâmbitoare înapoi de la ea.

În câteva zile îi ştie tabieturile, gusturile, pasiunile. În câteva zile e pregătit să o cunoască.

Şi iată că vine şi acea zi când păşeşte apăsat în clasa ei. Costumul e curăţat, pantofii lustruiţi, obrazul bucălat îi luceşte, mustăcioara e aranjată la mare artă. Se aşează la catedră şi spune câteva vorbe. Cuvintele sunt alese, tonul profund, ideile ferme. Le spune cine este şi ce doreşte de la ei. Buzele i se mişcă mecanic în timp ce ochii lui scormonesc printre elevi. Pentru o clipă se opreşte atunci când privirile li se întâlnesc, dar doar pentru o clipă şi el continuă să vorbească în timp ce privirea îi alunecă uşor de pe chipul ei. Oare l-a recunoscut? Nu pare, expresia ei rămâne indiferentă.

Vocea lui e vie acum, ochii îi strălucesc, pasiunea îi însufleţeşte cuvintele, le spune că până a doua zi ar dori ca ei să scrie câteva rânduri despre un artist preferat, un scriitor, un cântăreţ, un actor, un pictor, nu contează, orice fel de artist le stârneşte imaginaţia sau admiraţia. Vrea ca ei să se pună în locul lui, să descrie senzaţiile trăite de actul săvârşirii, spaima, speranţa, dezamăgirea, exaltarea, tot ce cred ei că simte acel creator ales în momentul în care se apleacă asupra a ceea ce va să fie copilul său. Căci ce sunt toate obiectele creaţiei, dacă nu copiii celui ce le-a dat viaţă? Le spune toate astea şi încă multe altele despre condiţia artistului şi ei îl ascultă în tăcere, captivi în plasa cuvintelor, atraşi de înflăcărarea lui, seduşi de la prima întâlnire de către acest profesor nou care le vorbeşte pe limba lor, simplu şi atât de iscusit în acelaşi timp.

Clipele trec mult prea repede şi ora se termină, iar el trebuie să plece. O mai priveşte o dată scurt înainte să iasă pe uşă. Seara o petrece iar de acasă până la sală şi înapoi. Într-un târziu, ajunge la apartamentul lui şi se aşează în faţa calculatorului. Când ochii i se împăienjenesc obosiţi în fata privirii ei, se bagă în pat. Dinspre tavan răzbat gemetele vecinilor care fac dragoste şi bărbatul închide ochii şi o zăreşte cum se apropie de pat, încet, fără să-l slăbească din vălul privirii albastre în care e atât de plăcut prins. Poartă o bluză albă, mişcările îi sunt molatece, sânii rotunzi se întrevăd prin ţesătura subţire, bărbatul înghite în sec şi ea întinde mâna şi îl mângâie pe obraz, atingerea catifelată i se insinuează între gânduri, palmele ei îl împing încet şi se afundă în aşternutul moale, iar ea se apleacă asupra lui şi simte sfârcurile cum îi înţeapă pieptul, geme uşor şi mâna ei îi coboară între picioare, îi strânge uşor membrul, gura ei îl sărută, da, gura ei, limba ei moale, buzele pârguite, gemetele se înteţesc şi degetele masează din ce în ce mai repede până ce un urlet animalic ţâşneşte printre buzele ofilite. Adoarme ţinând-o strâns în braţe.

*

A doua zi îi aduc lucrările şi el îi urmăreşte indiferent cum se apropie şi le lasă pe catedră. Până la urmă se ridică şi ea şi gâtul i se usucă, îşi lăsă capul în jos şi mormăie un mulţumesc în timp ce întinde mâna să ia foaia, apoi îşi ridică privirea, degetele ei le ating pe ale lui pentru o clipă şi imaginea încremeneşte, piele pe piele, ochi în ochi, apoi totul se precipită şi ea se întoarce în bancă.

Îi soarbe cuvintele pe loc. Le spune să deschidă cartea şi să citească un text oarecare, iar el se adânceşte în mijlocul rândurilor scrise de mâna ei. Din când în când o priveşte pe furiş. Lasă foaia din mână şi se preface că citeşte altă lucrare. Şi tot aşa până la sfârşitul orei. Apoi, pe când ei se ridică să plece, îşi drege glasul şi, spunându-i pe numele de familie, o roagă să mai rămână o clipă să vorbească, iar ea se lasă înapoi în bancă în timp ce colegii părăsesc clasa glumind şi râzând între ei. Când uşa se închide şi rămân singuri, o invită să ia loc în banca din faţa catedrei şi fiecare clipă în care e tot mai aproape de el face să crească mai mult bula aceea din stomac până ce golul devine insuportabil şi trebuie să vorbească pentru a se smulge din ghearele anxietăţii. Îşi regăseşte stăpânirea de sine şi vocea lui caldă se întinde spre ea şi începe să o învăluie încet. Îi spune că lucrarea ei e de departe cea mai bună, că simte pasiunea şi talentul printre fraze, i-a plăcut alegerea ei, Coelho e un scriitor aparte într-adevăr, i-ar plăcea să îl cunoască? el are acasă două cărţi cu autograf, mă rog, aceeaşi carte în două exemplare, ştii Zahir, ai citit-o? Ea răspunde că nu şi roşeşte uşor, iar el îi spune că e foarte mişto şi o să i-o aducă. Are şi poze cu el, a fost la noi în 2005, ştiai? Eram prea mică, aveam vreo şapte, opt ani, habar n-aveam eu de Coelho, zâmbeşte ea şi e atât de frumoasă, că aproape îşi pierde cumpătul, îşi muşcă limba şi îşi vine în fire. A încercat să scrie şi ea? Da, nu mare lucru, două povestiri… Da? Asta e chiar minunat, mi-ar face o mare plăcere să le citesc…dacă nu te deranjează, bineînţeles. Ştii, am ceva relaţii în domeniul ăsta, am publicat în ceva reviste la viaţa mea, chiar şi în Unica şi FHM, poate facem ceva cu ele, dacă sunt bune, ce zici? Oh, asta ar fi ceva super tare, mulţumesc mult, spune ea şi ochii îi joacă în cap la gândul că el ar putea-o ajuta, cine ştie, să publice într-o revistă cool, numele ei pe coperta colorată, imaginea ei pe hârtia lucioasă, arătându-i mai apoi mamei ce a făcut ea, fluturând revista în aer, lăudându-se la prieteni şi mai ales la prietene, scăldându-se în privirile lor admirativ invidioase, mai apoi celor de la revistă plăcându-le de ea, oferindu-i o rubrică permanentă, devenind încetul cu încetul cunoscută, o Carrie Bradshaw de la noi, oh, ce gând…

Da, o poate ajuta, spune el, acum un an a publicat o carte despre arta scrisului, despre diverse stiluri, chestii din astea, ar dori să o citească şi mai apoi să discute împreună despre asta? Da, da, chiar aş vrea, zice ea şi îl contemplă admirativ pe acest bărbat bonom care o priveşte cu ochi blânzi, poate uşor tulburi, nu ştie, cu faţa rotundă şi mustaţă subţire, caraghioasă, care îi vorbeşte aşa frumos şi cu atâta pasiune despre toate lucrurile pe care ea doreşte să le audă.

Noaptea ei e plină de vise de preamărire. Noaptea lui e plină de ea.

*

Din când în când foşnetul unei pagini întoarse tulbură liniştea aşternută peste capetele aplecate asupra cărţilor. Citesc în tăcere, în timp ce el se preface că îi supraveghează. În fapt, tot ce vede e auriul părului ei, un gest, o mână trecută peste o şuviţă căzută, roşul aprins al buzelor pline, pielea ei albă, degetele lungi, sprâncenele arcuite. Îi caută privirea, dar nu o găseşte. Colegul ei se apleacă şi îi spune ceva. Ea dă din cap, fără să se întoarcă spre el. E un puştan subţire cu nasul în vânt, oarecum chipeş şi bărbatul simte o mâzgă ce se adună în stomac şi începe să fiarbă încet. Colcăie şi se măreşte, băiatul se apleacă iar şi şopteşte, iar ea zâmbeşte şi îl atinge uşor pe mână, ca în joacă, noroiul cleios începe să urce, simte că se sufocă, ochii i se dilată, fata zâmbeşte în continuare şi se întoarce către băiat şi îl priveşte, pumnul bărbatului se strânge, tâmplele îi ard, venele i se umflă, chipul ei se apropie de al lui, gura ei îi atinge lobul urechii şi îi şopteşte ceva şi bărbatul icneşte puternic, capetele se ridică mirate, se aud chicoteli, bărbatul e roşu la faţă şi răsuflă greu, pe moment îi priveşte rătăcit, apoi se ridică şi iese din clasă. Se duce la baie şi se spală îndelung pe faţă. Genunchii îi tremură, o senzaţie de greaţă îi alunecă asemenea unui şarpe pe gât şi se întoarce horcăind spre toaleta din spate. Îngenunchează şi vomită. Urechile îi sunt roşii, fruntea îi arde. E amicul ei? Prietenul ei? Iubitul ei? Spunea că n-are prieten!

Se întoarce în clasă şi îşi cere scuze. Le spune că i se făcuse rău, dar că acum e bine. De la ceva ce a mâncat aseară, le spune şi zâmbeşte. Ea îl priveşte şi în ochii ei citeşte ceva ce îl face să simtă furnicături pe ceafă. Apoi ora se termină, pleacă acasă şi pe drum mesajul din ochii ei nu-i dă pace. Abia când ajunge în faţa blocului îşi dă seama ce era în privirea ei. Îngrijorare. Pentru el, pentru cum se simte. Deci îi pasă.

Până la urmă, îi pasă.

*

Spre seară pândeşte de pe trotuarul de vizavi de blocul ei. Nicio siluetă nu apare în dreptul ferestrei, nicio mişcare, nimic. Stă acolo până ce umbrele încep să îi dea târcoale. Lumina se aprinde în cameră şi ochii îi sclipesc. Acum va veni la geam. Da, da, chiar acum. Va veni şi o va vedea. Minutele trec şi nu se întâmplă nimic. Apoi perdeaua se mişcă încet şi inima îi bubuie, un braţ firav trage uşor cortina şi, în lumina albicioasă, un chip palid răsare în faţa lui şi ochii ei mari îl privesc. Se uită drept spre el şi bărbatul ştie că l-a văzut. Face un pas şi iese din umbră, fără să o piardă din ochi şi ea îi zâmbeşte. Se privesc în tăcere o vreme, apoi gura ei se întredeschide pentru o clipă şi limba îi mângâie ademenitoare buzele moi, după care se retrage de la fereastră şi el rămâne pironit în mijlocul străzii înguste.

Pe drumul spre casă, un tânăr fericit ţopăie deşănţat printre cărămizile din caldarâm, se răsuceşte într-un vals ridicol, îşi ridică mâinile în aer şi desenează forme nebuneşti, în timp ce un zâmbet larg îi atârnă şleampăt pe chipul rotund, fără să-i pese măcar o clipă de lumea care-l priveşte ciudat.

*

E dimineaţă şi o nouă zi poate începe. O nouă viaţă. Se trezeşte şi e atât de odihnit. În timp ce prăjeşte două ouă, fredonează încet melodia din Dansând în ploaie. Mănâncă cu poftă. Face un duş şi se simte minunat. Se bărbiereşte şi ochii îi sclipesc în oglindă. Pleacă mai devreme de acasă şi merge pe jos până la liceu. Zâmbeşte către lume şi lumea îi zâmbeşte înapoi.

Intră în clasă şi îşi salută elevii cu glas sonor. Se uită după ea, îi cauta privirea, dar deja s-a aşezat în bancă şi cotrobăie prin geantă. Nu-i nimic. Fata scoate un pix şi începe să mâzgălească ceva pe o foaie, fără să-l bage în seamă. Încurcat, bărbatul le spune să deschidă manualul şi să citească de unde au rămas data trecută. Se aşează pe scaun şi o ameţeală ciudată îi cuprinde tâmplele. Imaginea ei tresaltă, tânărul cu păr negru se apleacă din nou spre ea, se apropie, iar ea nu se depărtează, dimpotrivă, îi cauta apropierea şi iată-i unul lângă celălalt, cu capetele aplecate asupra aceleiaşi cărţi, aproape lipite, ba nu, părul ei se atinge de al lui, genunchii lor se freacă uşor unul de celălalt, mâna lui se strecoară încet, îi atinge fusta, palma ei se apasă peste a lui, îl respinge în joacă şi el se retrage o clipă, doar o clipă, apoi degetele forfotitoare se furişează pe sub materialul moale şi ea se înroşeşte la faţă şi înghite în sec, buzele moi se întredeschid şi gâfâie uşor în timp ce ochii i se închid şi se predă mângâielilor lui. Apoi ochii i se cască mari şi citeşte iar din carte, iar băiatul e acum la locul lui, privind spre ecranul telefonului mobil.

Bărbatul vede toate astea şi în capul lui e vid. Nu spune nimic, nu simte nimic. E rece ca un sloi de gheaţă şi lucrurile se înalţă de acum clare înaintea lui. Ei doi sunt iubiţi, iar el a picat de prost. Atât de simplu. Îndrăgostit de o târfă. Trădat de un chip frumos. Jucat.

Şi, totuşi, ceva îi spune că se înşeală. A citit în privirile ei aseară. Ochii ei nu l-au minţit. Undeva, în adânc, există ceva, ştie asta, privirea ei, da, ştie asta, aşa e, trebuie doar să vorbească cu ea, îşi spune bărbatul şi sufletul i se încălzeşte iar şi viaţa îi revine în privire.

*

E seară şi Antonia intră în parc. E îmbrăcată în acelaşi trening alb. Se aşează pe o bancă aflată chiar la intrare şi îşi strânge mai bine ariciul de la adidaşi. Apoi se ridică, îşi prinde părul în coadă, îşi pune căştile şi în câteva clipe trece în fugă prin faţa bărbatului îmbrăcat în negru, cu gluga hanoracului trasă adânc peste ochi, iar el se ridică de pe bancă şi începe să alerge uşor în urma ei.

O urmăreşte în tăcere o vreme, apoi grăbeşte pasul şi o prinde din urmă. Antonia! spune el, dar ea nu-l aude şi îşi continuă alergarea. El îşi lasă gluga jos şi o depăşeşte, privind-o insistent. În mijlocul întunericului ce începe să se lase nu-l vede bine şi pentru moment fata se sperie de apariţia bruscă a bărbatului, ţipă uşor, apoi îl recunoaşte şi se opreşte. Zâmbeşte încurcată şi îşi dă jos căştile. Bună seara! Ce m-aţi speriat, nu ştiam cine e, zice ea şi râde, iar el se scuză, nu mi-am dat seama, iartă-mă, te rog, n-am vrut să te sperii, alergam şi te-am văzut, ce faci, şi tu alergi? Super! Da, de vreo două ori pe săptămână, mă menţin în formă, râde ea, bun, bun, face el, apoi o invită să se odihnească puţin pe banca din spatele ei. Te rog, îmi ţii un pic companie? Am obosit, nu mai sunt aşa tinerel, ca tine, spune bărbatul şi e roşu la faţă şi gâfâie uşor, iar ea îi face pe plac şi se aşează lângă el. Ai mai scris? o întreabă. N-am mai avut timp. Nu-i nimic, nu trebuie să forţezi inspiraţia, râde el. Apropo, am vorbit chiar azi despre tine cu o tipă de la Cosmopolitan, i-am citit la telefon lucrarea ta şi a fost impresionată. Vrea să scrii un articol pentru revistă. Ce zici? Fata nu spune nimic, îl priveşte cu ochii mari şi înghite în sec. Apoi se bâlbâie că da, sigur, bineînţeles, ar fi chiar marfă să se întâmple asta, obrajii i-au luat foc şi nu ştie ce să mai zică. El o priveşte şi zâmbeşte, după care îşi trage gluga înapoi pe frunte, spune că e târziu şi se duce acasă, ea se reculege şi zice că da, ar trebui să plece şi ea. Se ridică amândoi şi pentru o clipă ideea despărţirii pluteşte între ei, apoi el o îndepărtează cu blândeţe şi o întreabă dacă nu vrea să vină până la el să îi dea cartea aceea despre scris. O să ai nevoie de ea de acum încolo, spune el. Şi ar fi plăcerea lui să îi ofere şi acel exemplar semnat din Zahir. Arată spre o clădire înaltă, aflată nu prea departe de ei. Acolo stau. Dacă vrei, sună-i pe ai tăi şi zi-le că întârzii puţin, zice el şi fata roşeşte din nou când îi răspunde că nu are telefonul la ea când aleargă. Super tare, nici eu, mă incomoda ca naiba, odată era să-mi intre-n fund, râde el şi fata se destinde.

Lumina inundă holul şi fata păşeşte pe gresia lucioasă. Bărbatul încuie uşa. Abia atunci îşi dă jos gluga şi priveşte lung în urma ei. Ca şi cum i-ar fi simţit privirea, se întoarce şi îi zâmbeşte slab. Să-ţi prezint palatul, spune bărbatul şi palma lui se roteşte în aer, iar trupul i se înclină într-o uşoară reverenţă. Aici e bucătăria, spune el şi fata cuprinde dintr-o privire încăperea meschină ce emană un aer stătut. Se opreşte în cadrul uşii o clipă, apoi se întoarce spre el. O conduce spre dormitor. Aprinde lumina şi fata se opreşte în prag, în timp ce el pătrunde în cameră. Se întoarce şi se uită la ea. Îţi place? Fata face un pas înainte şi priveşte în jur. Pereţi gălbui crăpaţi, un pat strâmt acoperit cu o cuvertură gri, un dulap banal, o comodă obosită, un scaun cu spătar de lemn. Singurul lucru care îi atrage atenţia e imaginea femeii blonde ce îi zâmbeşte de pe comodă. Ce frumoasă e… Cumva, figura ei îi pare cunoscută, nu ştie de unde, dar da, o ştie de undeva. E soţia dumneavoastră? îl întreabă şi bărbatul îşi întoarce privirea către comodă. Da, a fost…, spune el şi oftează şi în acel moment pare atât de trist, atât de pierdut. Îmi pare rău, se bâlbâie ea, n-am ştiut, vă rog să mă iertaţi… Stai liniştită, spune bărbatul, n-aveai de unde să ştii şi, oricum, lucrurile merg mai bine acum, zâmbeşte el şi fata simte un fior în ceafă. Se scutură şi, înainte să apuce să mai spună ceva, el trece pe lângă ea. Mă duc să caut cărţile, vin imediat, zice şi trage uşa după el.

Fata rămâne în picioare, privind uşa închisă. Apoi se uită în jur. Ăsta locuieşte singur. Cum naiba am ajuns aici? Ce dracu’s aşa proastă? Mai bine plec până se întoarce. Degetele ei ating clanţa. Şi dacă se supără şi nu te mai ajută? Eşti nebună? Ce dacă stă singur, mare chestie. Se îndepartează de uşă şi se aşează pe un colţ al patului. Săracul de el, de cât timp o fi murit nevastă-sa? Se uită iar la poză. De unde o ştie?

Antonia! se aude slab chemarea lui şi fata se ridică de pe pat şi iese în hol. Antonia! se aude mai clar din spatele uşii sufrageriei. Apasă clanţa şi rămâne în prag, privind către faţa de masă roşie, către cupele înalte, sticla de şampanie, tortul de ciocolată, lumânările aprinse. În lumina difuză aruncată de veioza cu picior îl vede pe profesor. Stă pe un fotoliu, într-un colţ, şi o priveşte. Flăcările lumânărilor pâlpâie, aruncându-i luminiţe în ochi. S-a schimbat de hainele sport şi fata se uită buimacă la cămaşa albă, cravata întunecată, pantalonii negri de stofă. Stă picior peste picior şi pantofii îi lucesc. În mână ţine o cupă plină. Fata nu spune nimic şi el se ridică încet. Nu te speria, susură blând, te rog, nu te speria. Ia o cupă cu şampanie de pe masă şi i-o întinde. Te rog, şopteşte el. Fata se dă un pas în spate. Nu-şi găseşte cuvintele, tot ce vrea e să plece de acolo, să alerge până acasă şi să se bage în patul ei. Bărbatul mai face un pas spre ea, cu mâna întinsă, buzele îi tremură, vrea să îi spună ceva, dar tot ce reuşeşte e să bâlbâie groaznic, n-n-n-n-nn-nnn-n-u ttt-tt-ttt-ttte ss-ssss-sss-ssss-sss-speria, privirea lui e rugătoare şi fata şovăie o clipă, dar doar o clipă, apoi se întoarce să plece. Face doi paşi spre ieşire şi îl simte în spatele ei. Gura ei scoate un ţipăt scurt înainte ca palma lui moale să o acopere. Se zbate şi dă din picioare, în timp ce trupul îi e ridicat în aer. O ţine strâns şi plânge. Te iubesc, îi spune, te rog, nu mai ţipa, nu pleca, te rog! Ea se zbate din ce în ce mai tare şi bărbatul simte furia rece cum urcă iar. Nu vreau! Nu! Pleacă! îi răsună un strigăt slab în cap. Vârtejul ajunge între tâmple, privirea i se întunecă şi braţele lui strâng păpuşa de cârpe care se zbate în continuare, o ridică şi o leagănă în braţe ca pe un bebeluş, o leagănă şi plânge, ochii ei privesc o pânză de păianjen atârnată de tavan, o clipă trece, apoi bărbatul mârâie şi dă cu ea de pământ. În timp ce se izbeşte de gresie aude pocnetul şi o durerere surdă îi explodează în craniu. Trupul se contorsionează, gura i se închide şi deschide asemenea unui peşte pe uscat, ochii albaştri îl văd ca prin ceaţă cum se apleacă asupra ei, îngenunchează şi îi cuprinde faţa în palme. Lacrimile lui îi pătează obrazul şi atunci îşi aminteşte. Dăduse şi ea share pozei cu femeia aceea blondă, frumoasă.

Dispărută.

Oare câţi oameni vor da share imaginii ei?

Ce poză vor alege?

Bărbatul îi saltă trupul.O strânge blând la piept, îşi apleacă buzele şi îi atinge delicat părul. Rămân îmbraţişaţi, legănându-se ca doi îndrăgostiţi. Apoi o loveşte cu capul de gresie. O dată. De două ori. De trei ori. O lipeşte iar la piept. Părul ei blond e îmbibat cu sânge. O îmbrăţişează şi plânge. Apoi o lasă să cadă. Fata clipeşte şi priveşte în ochii aceia mici şi tulburi, în timp ce degetele lui îi mângâie obrazul, îi dezmiardă părul şi buzele lui şoptesc ceva, nu înţelege ce, atingerea lui coboară iar pe obraz, pe bărbie, pe piept, urcă şi se încolăceşte în jurul gâtului subţire, undeva un câine mare şi negru latră şi ea îl priveşte, iar ochii lui sunt albaştri şi ea se pierde în ei, îi simte răsuflarea, miroase a şampanie şi mucegai, tâmplele îi zvâcnesc şi degetele se strâng şi se desfac spasmodic, schelălăitul îi răsună din ce în ce mai încet în cap până ce se frânge şi întunericul năvăleşte.

Bărbatul se ghemuieşte lângă ea. Îi mângâie părul şi adulmecă parfumul ce se pierde încet de pe pielea albă. Într-un târziu se ridică şi se duce înapoi în sufragerie. Se apleacă asupra laptopului, porneşte imprimanta. Verifică hârtia lucioasă din tavă, apoi lansează softul. Chipul ei răsare lent printre role. Prinde poza cu două degete şi, ţinând-o cu infinită grijă, se duce în dormitor. Desface rama şi scoate fotografia veche. Încet, încet, degetele inserează imaginea Antoniei înăuntrul cadrului argintiu. Aşează rama la locul ei, apoi ia cealaltă poză şi, fără să mai privească chipul încremenit, deschide uşa dulapului, trage sertarul şi o aruncă peste celelalte.

*

Fotograful îşi înălţă aparatul. Printre ultimele raze ale asfinţitului fura imagine după imagine. Bătrâni aşezaţi pe bănci. Copii alergând. Un câine lingând palma stăpânului. Îndrăgostiţi îmbrăţişându-se. Familii la plimbare. Obiectivul aleargă peste chipuri, clipind din când în când, prinzând câte o emoţie risipită. Pentru o clipă se opreşte şi pe obrazul bărbatului, apoi goneşte mai departe.

*

Ce frumos e afară, se gândeşte el şi ochii albaştri se luminează. Se simte liniştit, împăcat. Ce zi minunată, în sfârşit, după atâtea zile întunecate, am avut iar parte de soare şi căldură.

Şi, pe când întunericul se lăţeşte pe alei, iar vocile din jur amuţesc şi ultimele pete de lumină sunt consumate de umbre, el rămâne acolo, aşteptând, în mijlocul tăcerii, o nouă viaţă.

Despre Radu GĂVAN

Radu GĂVAN a scris 24 articole în Revista de suspans.

Radu Găvan s-a născut pe 29 decembrie 1978, la Bucureşti. A publicat povestiri și articole în Revista de Suspans, Revista de Cultură Familia, Catchy și Arts United. Exorcizat, romanul său de debut, a fost publicat în 2014 la editura Herg Benet. În 2015 a primit Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru debut, „Mircea Ciobanu“. A fost nominalizat la Festival du premier roman de Chambéry 2016, Premiile Accente și RomCon 2015 pentru cel mai bun roman de debut. În 2016 a primit Premiul I la Festivalul Alexandru Macedonski pentru cel de-al doilea său roman, Neverland.

2 Comments

  1. Din nou,ca si in prima povestire scriitorul ne surprinde placut.Cand am citit-o instantaneu m-am transpuns in acea perioda a adolescentei, a inocentei pe care multi o speculeaza.
    Este mai mult decat o simpla povestire, este si o posibila si totodata credibila intamplare.

  2. Felicitari autorului pentru povestirea vie, fluida. Apreciez stilul patrunzator si autentic. Povestirea m-a tinut conectata la fiecare cuvant pana la final, am stat chiar incordata si in tensiune, simtind suspansul. Am fost placut surprinsa de elementul neasteptat: poza aruncata intr-un morman peste altele asemenea. Abia astept urmatoarele scrieri iscusite!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *