Moştenirea

1

Prima mea amintire, de la 3 ani, 3 ani și jumătate, este chipul unei femei aplecat deasupra mea într-o seară, când eram întinsă în pătuț și mă pregăteam să dorm. Nu era fața atât de familiară a mamei pe care o vedeam dimineața și seara și nici figura sobră a bunicii, de care mă temeam, era alt chip mult mai bătrân, părea că nici nu mai are trăsături, ci este făcut doar din umbre și linii. M-aș fi speriat, eram, după cum spunea, o fetiță destul de fricoasă, dar i-am observat ochii neobișnuit de mari și neobișnuit de negri, care mă priveau cu atenție, și am zâmbit. Bătrâna mi-a pipăit fața cu mâna ca și cum ar fi fost oarbă și am auzit-o spunând: „Fetița va fi ca mine!”. Şi a plecat. M-am întors și am adormit îmbrățișându-mi pernuța preferată. Ca prin vis, am auzit-o pe bunica vorbind de un blestem, dar nu știam ce înseamnă, așa că nu i-am dat atenție; savuram senzația plăcută pe care mi-o lăsase mâna bătrânei.

A doua zi i-am spus mamei că am visat o vrăjitoare. În mintea mea, doar o vrăjitoare putea fi atât de bătrână. Mama mi-a spus hotărâtă să plec, tata a râs și bunica s-a închinat.

După vreo 4 ani, când abia intrasem la școală, am aflat că bătrâna era străbunica mea, dar că bunica nu era în relații bune cu ea.

„De ce?” l-am întrebat pe tata, căci el era cel care-mi povestise toate astea în timp ce ne uitam amândoi într-un album cu fotografii vechi.

„Zice că-i vrăjitoare…” a spus tata râzând. Râsul lui mi-a adus aminte de întâmplarea aceea veche și am privit cu interes fotografia străbunicii. Din ea îmi zâmbea trufaș o femeie înaltă și frumoasă, numai ochii neobișnuit de mari și neobișnuit de negri o asemănau cu bătrâna pe care o zărisem eu.

„Tată, unde-i acum străbunica?”

“La țară, în Deltă”, a precizat tata, văzându-mi fețișoara uimită.

„Noi de ce nu mergem niciodată la ea?”

---

---

Tata nu a mai apucat să-mi răspundă pentru că în cameră a intrat bunica și l-a întrerupt:

“Alexei, de ce îi spui fetei lucruri pe care nu ar trebui să le știe?” Fața bunicii, de obicei severă, era acum înghețată.

„Mamina, dar…”

„Nu vreau să mai aud nimic despre asta niciodată.”

Am plecat. Știam din experiență că nu are rost să te cerți cu bunica. Făcea mereu ce voia, nici tata, nici mama n-o contraziceau, pentru că era bătrână, credeam eu atunci, mai târziu am aflat că o făceau din milă.

2

Bătrâna-și întrerupse povestea și rămase cu ochii pironiți pe fereastră, părea că se uită în trecut.

Am întrebat-o plină de curiozitate:

„De ce le era milă de ea?”

Bătrâna m-a privit de parcă abia acum mă vedea.

„Așteaptă, eu am așteptat 10 ani ca să aflu răspunsul.” Apoi a continuat evocarea trecutului cu același ton neutru de la început.

3

Între timp, începuseră să se întâmple tot felul de lucruri care mă umpleau de nedumerire și de un fel de spaimă. Mai întâi a fost povestea cu accidentul. Învățătoarea noastră hotărâse să facem o excursie cu vaporașul pe Dunăre. Aveam vreo 9 ani și mă bucuram de nou ca orice copil.

Părinții mă încurajau, din cauză că eram destul de timidă și pentru că în casă atmosfera era destul de apăsătoare, mai ales datorită bunicii, care se opunea multora dintre proiectele noastre. În privința excursiei mele fusese categorică:

„Nu ai de ce să te amesteci cu toți derbedeii…”

Bucuroasă că măcar de data asta bunica, pe care în ultima vreme nu mai puteam s-o suport, va fi contrazisă, mă pregăteam de excursie.

Cu o noapte înainte, străbunica, dar nu cea bătrână care venise să mă vadă, ci cea tânără din fotografie, mi-a apărut în vis și mi-a spus: „Excursia voastră o să se termine pe fundul Dunării; mai bine stai acasă și anunță-i și pe ceilalți copii.”

A doua zi, am povestit tuturor visul meu. Eram convinsă că-i adevărat și aș fi vrut să mă creadă. Mama și tata s-au supărat pe bunica, crezând că ea mi-a spus vreo poveste de groază, deși ea era atât de supărată pe mine, că nici nu-mi vorbea. Învățătoarea, buna doamnă Elefterie, la care m-am dus apoi, mi-a ținut o cuvântare despre curaj, riscuri asumate și siguranța vaporașelor moderne la 1931.

Printre copiii din grupul de excursioniști se afla și cea mai bună prietenă a mea, care mi-a râs în nas când am încercat s-o avertizez: „Nu-i vina mea că tu ești o găină fricoasă”.

Stau acum și mă gândesc de ce n-am cedat, doar nu fusese decât un vis, iar excursia o așteptam de foarte multă vreme, dar ceva mă împiedica. Aşa că, hotărâtă să nu mă duc, am alergat toată ziua moartă de spaimă de la o casă la alta, încercând să-i conving și pe ceilalți să renunțe. M-am ales cu multe insulte de la colegi, cu câteva încurajări timide de la părinții lor, care au încercat să-mi arate că nu aveam argumente pentru ceea ce spuneam și, în final, cu două palme de la mama, care mi-a interzis să mai umblu brambura.

Până la urmă, tata a încercat să mă forțeze să plec, convins că nu-i decât un atac de panică al unui copilaș neînvățat să plece de acasă. În fața rezistenței mele îndârjite, a cedat. Am rămas, deci, acasă și a treia zi, seara, un curier îndoliat a adus vestea că cei 24 de copii și învățătoarea se înecaseră în Dunăre în urma unui tragic accident.

Al 25-lea copil trebuia să fiu eu… Mama, tata, Mamina și toți cei care auziseră de visul meu mă priveau ciudat. Părinții colegilor mi-au reproșat că n-am insistat atunci când i-am avertizat și unii dintre ei chiar mi-au spus că am adus ghinionul. Oricum, niciunul nu mi-a iertat faptul că am supraviețuit.

Bunica făcea mătănii toată ziua, rugându-l pe Cel de Sus să vină să mă scape de blestemul vrăjitoarei. Tata a țipat la ea pentru prima dată de când puteam eu să-mi aduc aminte și i-a spus că ar trebui să-i mulțumească vrăjitoarei pentru că trăiesc.

De atunci până când am împlinit 16 ani au mai avut loc câteva incidente care au culminat cu momentul în care i-am spus mamei că sora mea se va sinucide. Cred că nu ți-am spus că aveam două surori, cea despre care vorbesc, Katia, era vioaie, veselă, mereu gata să-i ajute și să-i bucure pe ceilalți. Nimeni nu și-o putea imagina luându-și viața, dar…

Katia avea pe atunci 20 de ani, era foarte frumoasă, dar și foarte timidă. În ea trăiau toate superstițiile Maminei, de care era foarte apropiată. Părinții erau mulțumiți de ea, o considerau un copil model. Cealaltă soră, Ana, sociabilă și îndrăzneață, se făcuse actriță, lucru condamnat de toată familia. Înainte de a pleca de acasă, mi-a spus veselă:

„Copilu’, plec… dacă vreodată te saturi, vino după mine. Sfânta Katia ori se călugărește, ori o ia razna, oricum e un caz pierdut.”

Am râs și am îmbrățișat-o. Eram convinsă că singura nebună era ea. După vreo 2 ani de la plecarea Anei, Katia s-a schimbat, devenind din ce în ce mai retrasă.

Într-o dimineață, m-am trezit convinsă că sora mea se va sinucide. Cum tata era plecat pentru câteva zile, i-am spus mamei. Reacția ei a fost îngrozitoare, m-a plesnit, a țipat la mine, apoi a chemat-o pe Mamina și au plecat amândouă la biserică să se roage.

Am vorbit cu Katia, i-am spus cinstit ce bănuiam și de ce cred că nu ar fi bine să facă asta, că eu o s-o ajut indiferent ce problemă avea. Răspunsul Katiei mă mai urmărește și azi:

„Nimeni nu e stăpân pe viața lui, dar stai liniștită, tu nu mă poți ajuta…”

Credeam că totul s-a rezolvat. În noaptea aia am visat-o iar pe străbunica, n-o mai visasem de la 9 ani. Se făcea că eram amândouă pe prispa unei case mici și priveam Dunărea.

„E timpul să vii la mine, mi-a spus ea, aici e locul tău.”

Imediat după asta, m-am trezit, pentru că mama și Mamina țipau îngrozite. Când am ajuns lângă ele, erau în pragul băii și plângeau îngrozite. Katia era întinsă în cada cu apă plină de sânge, iar pe perete scrisese cuvântul PĂCAT. Murise.

Mama și Mamina s-au năpustit asupra mea. M-au acuzat că sunt un monstru, o vrăjitoare blestemată, care a adus nenorocirea la noi în casă și în întreg orașul.

Când au început să apară vecinii, am profitat de aglomerație și m-am strecurat în camera mea, m-am îmbrăcat, mi-am strâns câteva lucruri, am luat din album fotografia străbunicii, pentru că avea scrisă pe spate adresa ei, și am plecat. În clipele acestea chiar mă consideram blestemată. De ce visam astfel? Era un lucru bun sau rău? Ce aș mai fi putut face pentru a împiedica moartea Katiei?

Aveam 16 ani și mă simțeam de o 100. Nu-mi doream decât să fug, să nu mai văd trupul plin de sânge al Katiei, fețele îndurerate ale mamei și Maminei. Eram vinovată de durerea lor? Dacă tata mă va urî? Asta n-aș fi putut suporta, el era singurul care-mi fusese mereu alături. Nu voiam să-i mai văd niciodată. Poate străbunica mă aștepta și lângă ea-mi voi găsi locul.

Datorită dărniciei tatei, aveam bani destui. În 6 ore, adică tocmai când se făcuse ziuă bine, eram în satul Murighiol, acolo unde locuia străbunica. Eram foarte înfricoșată și mi-era frig, mă îmbrăcasem prea subțire.

Prima persoană pe care am văzut-o a fost o tătăroaică mică. Am întrebat-o de Anisia Damian și m-a privit uimită. I-am spus că cea pe care o caut este o femeie foarte bătrână pe care lumea o crede vrăjitoare. Fata s-a înfiorat și mi-a indicat un drum lăturalnic care m-a dus până la casa pe care o văzusem în vis.

În pridvor mă aștepta bătrâna. Ştiu că mă aștepta, pentru că nici măcar nu a tresărit când m-a văzut, doar a venit spre mine și m-a sărutat pe frunte.

„Bine ai venit acasă!”

Din clipa aia am știut că acolo, în căsuța aceea de pe malul Dunării, e casa mea.

4

Ochii bătrânei se umpluseră de lacrimi calde și duioase. Pe fața ei vedeam aievea expresia fetei de 16 ani care-și găsise locul.

5

De atunci n-am mai plecat, își reluă bătrâna povestirea. Străbunica m-a învățat că nu e un blestem ce mi se întâmplă, că e vorba de un dar, un dar, pe care-l moșteneau din timpuri imemoriale femeile din neamul nostru, că eu l-am primit de la ea și când va veni vremea o să-l transmit alteia.

Am întrebat-o:

„Bunico, dar de ce trăiești aici, așa izolată?”

„Pentru că oamenii se tem de ceea ce nu pot înțelege.”

„Bine, dar la ce mai folosește DARUL, dacă nu-i putem ajuta pe oameni? Eu nu am putut s-o ajut pe Katia.”

„Nu-i putem ajuta decât dacă vor să fie ajutați.”

„Și atunci?”

„Rolul nostru e să așteptăm să ne caute și atunci să facem tot ce putem pentru ei.”

Străbunica avea dreptate, din când în când câte un bărbat sau o femeie bătea la ușă, intra cu teamă, își spunea păsul și bunica-i ajuta. Cunoștea tainele tuturor plantelor de leac din zonă, putea să vindece mai multe boli, presimțea furtunile și-i avertiza pe pescari. Mi-a spus că la început nimeni n-a crezut, dar că încet-încet chiar și cei care pretindeau că-s prea moderni să creadă astfel de aiureli se interesau discret de ce mai spune maica Anisia.

Bătrâna a mai trăit 4 ani, a murit exact în ziua în care împlineam 20 de ani. În acest timp m-a învățat tot ce știa. Familia mea nu m-a căutat niciodată, doar tata a venit să mă vadă, ca să fie convins că sunt bine. De la el am aflat motivul pentru care s-a sinucis Katia: avea un iubit și rămăsese însărcinată. Când a aflat, a preferat să moară decât să spună familiei, atât se temea de reacția bunicii, cât și de pedeapsa pentru păcatul înfăptuit.

Mama și bunica au spus că nu vor să mai știe nimic despre mine. Totuși, m-am bucurat când am aflat că mama a luat leacurile trimise de mine atunci când s-a îmbolnăvit.

Amândouă au murit, iar la înmormântările lor nu m-am dus pentru că așa au vrut ele. Tata s-a mutat la București și a trăit restul vieții cu sora mea Ana și cu fiica ei. Am fost la căpătâiul lui când s-a stins. Fiica Anei s-a căsătorit și va avea un copil. La ea mă duc acum.

6

Trenul intrase în Gara de Nord și-mi părea rău că mă despart de bătrâna aceea fascinantă cu ochii neobișnuit de mari și neobișnuit de negri.

„Și cine va primi darul?”

„Fiica surorii mele va naște azi o fată, ea va primi moștenirea.”