UNU
― Doamnelor şi domnilor, bună seara. Numele meu este James Cobb şi, aşa cum unii dintre voi probabil ştiţi deja, m-am concentrat în ultimii ani pe cercetarea aşa-numitelor stări de conştiinţă modificată; mă refer mai ales la hipnoză. Avem prilejul să fim acum împreună datorită generoasei invitaţii pe care mi-a adresat-o Fundaţia „J. L. Bridgewater”, căreia îi mulţumesc încă o dată.
Nu voi vorbi despre conţinutul cărţii mele care tratează acest subiect şi a cărei lectură sper că o veţi găsi interesantă, ci despre căile pe care le-am urmat pentru a ajunge la concluziile pe care le-am dezvoltat în lucrarea mea.
Popcultura a ridicat hipnoza pe un soclu. Risc să fiu în situaţia celui care afirmă că nu există Moş Crăciun: acest soclu este fragil, iar hipnoza a devenit de mult pentru publicul larg un adevărat mit urban.
Se află în sală ofiţeri de poliţie sau procurori? Văd că mai mulţi participanţi au ridicat mâinile. Sunt sigur că oricare dintre voi ar fi fericit să înlocuiască zilele şi nopţile de anchetă, sutele de proceduri care trebuie învăţate, orele de interogatorii şi munca de laborator cu o şedinţă de hipnoză în care suspectului, odată intrat în transă, să i se pună o singură întrebare: Ai comis cutare faptă?
Lucrurile nu merg aşa tocmai datorită faptului că nu avem nicio garanţie că odată aflată în stare de hipnoză o persoană spune adevărul şi numai adevărul, deci îi sunt anihilate complet cel puţin două componente esenţiale ale procesului comunicaţional uman: disimularea şi fantezia.
Din aceleaşi motive, detectorul de minciuni – primit la început ca un adevărat deus ex machina de către criminalişti – nu este acceptat ca probă în instanţă decât circumstanţial, în unele cazuri, iar în altele deloc.
În anii ’80 au existat psihiatrii care au făcut carieră dezvăluind aşa-zise cazuri de abuzuri sexuale împotriva copiilor, abuzuri care ar fi ieşit la iveală mai ales cu ocazia unor şedinţe de hipnoză la care au fost supuse prezumtivele victime, ajunse la maturitate. Astăzi ştim că au fost distruse vieţi în baza unor simple aiureli rezultate din manipularea la care erau supuşi subiecţii de către examinatorii lor aşa-zis obiectivi. În stare de hipnoză, subiecţii nu au dezvăluit amintiri, ci au răspuns în aşa fel încât să le facă pe plac examinatorilor.
Dimpotrivă, cercetările mele au confirmat faptul că odată aflat în stare de hipnoză, subiectul are voinţa dramatic diminuată, iar liberul său arbitru este aproape abolit. De aceea în transă poate face lucruri pe care le-ar refuza în mod obişnuit, dacă examinatorul îi cere să facă aceste lucruri.
Iată o demonstraţie simplă. Va trebui să răspundeţi cât de rapid puteţi la două întrebări, una după cealaltă. OK, sunteţi gata? Imaginaţi-vă că sunteţi invitaţi la o conferinţă, cum ar fi cea de acum. Aşadar, numele dumneavoastră sunt trecute pe… Cum se numeşte acea hârtie? Exact, tabel. Cine l-a ucis pe Cain?
Răspunsul vostru a fost Abel. Asta deşi sunt sigur că ştiaţi la fel de bine ca mine că povestea biblică este pe dos: Cain l-a ucis pe Abel şi a fugit la răsărit de Eden, în Ţara lui Nod. De ce aţi dat acel răspuns greşit? Explicaţia nu este atât de simplă precum aţi fi tentaţi să credeţi la prima vedere.
Sigur, asocierea cuvintelor tabel şi Abel este evidentă. Însă mai trebuie luat în considerare faptul că eu am fost cel care a pus întrebarea. Eu, cel de aici, de pe acest mic podium, înzestrat de plano de către voi cu nişte cunoştinţe superioare. Într-o asemenea situaţie, se produce un transfer de responsabilitate, extrem de vizibil în cazuri de conflict armat, de exemplu, când mase mari de oameni îşi urmează conducătorii, indiferent dacă ordinele acestora pot să însemne moartea pentru un număr semnificativ dintre ei. Persoana de aici, de pe acest podium, este în mod automat înzestrată de cei care o ascultă cu abilităţi superioare lor, iar în aceste condiţii gradul de sugestibilitate creşte odată cu ethosul, pathosul şi logosul persoanei respective, aşa cum ne învăţa Aristotel în urmă cu douăzeci şi cinci de secole.
Sau imaginaţi-vă că sunteţi rătăciţi în junglă, călăuziţi spre liman. Transferul de responsabilitate/credibilitate asupra călăuzei este aproape total, pentru că vă aflaţi într-un mediu ostil, despre care aveţi informaţii limitate sau nule, iar viaţa vă este ameninţată de pericole iminente.
V-am dat aceste exemple pentru a vă sugera cum stau lucrurile în cazul hipnozei. Transferul de reponsabilitate pe care subiectul îl face către examinator este mult mai accentuat în cazul stărilor de conştiinţă modificată decât în stările aşa-zis normale. Tărâmul mental pe care este condus subiectul îi este acestuia complet străin, dar acelaşi subiect prespune că examinatorul stăpâneşte mult mai bine acel spaţiu mental – ceea ce, între noi fie vorba, uneori este o simplă presupunere.
Mai intervine şi problema relativităţii a ceea ce numim generic realitate. “Ştim” despre un subiect, un obiect, o persoană că sunt reale pentru că, prin intermediul simţurilor noastre, culegem informaţii care, odată prelucrate de creierul nostru, ne conduc la această concluzie. Da, există această sală în care vă aflaţi, persoana care vă vorbeşte şi proiecţia în Power Point de acolo. Toate astea sunt reale. Ştim acest lucru pentru că îl vedem, îl auzim, îl simţim. Prin urmare, ştim că ceea ce trăim este „real”. Dar un subiect aflat sub influenţa unui drog puternic, LSD de pildă, ştie, vede şi simte o cu totul altă realitate, la fel de convingătoare pentru el cum este această sală pentru noi, în clipa de faţă. Ajunge să intervină o minusculă modificare în chimia complexă a creierului nostru pentru a fi fericiţi sau a cădea în cea mai neagră depresie, pentru a fi calmi sau foarte violenţi, apatici sau agitaţi, imaginativi sau abulici, indiferent de realitatea „obiectivă” din jurul nostru şi indiferent de trecutul şi cunoştinţele/informaţiile acumulate în acest trecut şi care ne-au modelat comportamente şi convingeri aparent ferme.
Prin urmare, m-am întrebat ce fel de realitate descrie un subiect căruia i se induce starea de hipnoză? Realitatea acelui moment, unic şi irepetabil, realitatea aşa-zis obiectivă, realitatea subiectivă sugerată de examinator, realitatea cimentată în urma convingerilor şi credinţelor proprii acumulate de-a lungul vieţii? O realitate pe care am putea să o numim transcendentă şi care nu este rezultatul proceselor cognitive uzuale, legate de simţuri, aşa cum încercau să ne convingă Morrison şi Ginsberg în anii ’60? Comunică subiectul respectiv ceea ce crede, ceea ce vede sau doar ceea ce intuieşte că doreşte călăuza lui mentală, hipnotizatorul/ examinatorul?
Sigur, nu am pretenţia că lucrarea mea poate oferi răspunsuri exhaustive la întrebări atât de complicate. Ştiinţa se dovedeşte adesea înşelătoare atunci când cei care o gestionează devin manipulatori. Vă voi da un exemplu. Probabil că atunci când aţi făcut o vizită la Zoo aţi privit cu mai multă simpatie cimpanzeul din cuşcă după ce aţi aflat că circa 98 la sută din genele noastre sunt comune cu cele ale simpaticei primate. Doar că geneticienii care vă comunică această informaţie „uită” deseori să vă spună şi faptul că avem circa 30 la sută din gene comune şi cu biata drojdie de bere şi cam 50 la sută cu cele ale unei banane, ceea ce nu ne împiedică să o ignorăm pe prima şi să o înfulecăm fără scrupule pe cea de-a doua, deci să comitem un act care, în proporţie de jumătate, poate fi caracterizat drept canibalic.
Explicaţia sună cam aşa: materialul genetic din care este constituită viaţa este relativ limitat, iar uluitoarea diversitate a acesteia vine mai degrabă din varietatea combinaţiilor şi nu din complexitatea lui.
Numărul stărilor de conştiinţă modificată pe care le-am identificat până astăzi, de asemenea, nu este foarte mare, însă modul în care ne raportăm la ele, dependent de tiparul cultural al fiecărei epoci, este extrem de divers. Ajunge să remarc faptul că Sfântul Ioan Evanghelistul ar risca să ajungă în zilele noastre la Spitalul „All Saints” după ce ar jura că Apocalipsa lui este rezultatul unei viziuni. Se pare că trăim într-o lume care crede mai mult în politică, matematică şi finanţe decât în revelaţii.
*
Vom trece acum la cea de-a doua parte a întâlnirii noastre: sunt gata să răspund întrebărilor din public. Am convenit împreună cu organizatorii întâlnirii ca aceste întrebări vor fi în număr de cinci, dat fiind timpul limitat. Sper că cei care doresc să le pună s-au înscris deja pe lista care s-a aflat la intrare. Ultima parte va fi dedicate sesiunii de autografe, lângă standul amenajat în foaier. Vă mulţumesc foarte mult pentru atenţie. Au fost o reală onoare şi un privilegiu să mă aflu astăzi aici.
O carte cu adevarat plina de suspans!