Micuţa laponă

1.

Nu ştia de ce, dar era fascinat de ea. Nu era nici frumoasă, nici sexy. Nici nu prea aveai cum să arăţi prea atrăgător, în plină iarnă, cu toate bordoaşele pe tine. Ca imaginea să fie şi mai amuzantă, fata se lupta cu un troler. Nu era prea mare, dar când eşti înconjurat de o mare de zăpadă troienită şi apoi îngheţată, şi o pungă cu o pâine poate fi o greutate mult prea mare. Purta o haina impermeabilă, garnisită cu blăniţă. Fata cedase un pic cochetăriei. Nu purta căciulă, ci nişte căşti protectoare pentru urechi… tot cu blăniţă. Şi cizmuliţele tot cu blăniţă erau. „Micuţa laponă”, o porecli bărbatul fără ezitare. În mod evident, fata călătorea des, căci avea dexteritate în a mânui valiza. Găsea uşor suprafeţele pe care putea să folosească roţile bagajului, iar atunci când acest lucru nu era posibil dovedea îndemânare în a afla metoda cea mai convenabilă de a o căra. Păşea încet şi se asigura că acea stabilitate pe gheaţă înainte de a face pasul următor. Coborârea treptelor de la staţia de metrou se dovedi un alt test al iernii. Dalele ude erau mai periculoase decât gheaţa, mai alunecoase. Deşi era foarte atentă, fata alunecă pe o treaptă. Dacă nu s-ar fi ţinut de balustradă, sigur ar fi căzut. Ştefan observă amuzat că Lapona era mai preocupată să îşi protejeze bagajul. „Ce ţi-e şi cu femeile astea… Nu care cumva să se spargă sticla de parfum!”, gândi el şi zâmbi.

― Parcă le-au făcut înadins ca să ne rupem picioarele. Daţi-mi voie să vă ajut!

Probabil că intervenţia a surprins-o foarte tare, pentru că în primul moment fata încordă mâna care ţinea valiza. Apoi îl evaluă cu privirea pe bărbatul care îi oferise o mână de ajutor, zâmbi şi îi cedă valiza, nu fără o ezitare, însă. În final, trebuie că ajunsese la concluzia că bărbatul în pardesiu şi cu părul încărcat de zăpadă nu avea de ce să fure bagajul cu lenjeria şi pijamalele ei, oricât de fine ar fi fost. În metrou, micuţa laponă se ascunse cu nasul în paginile unei cărţi. Dat fiind că nu se grăbea să ajungă la mătuşa lui prea devreme, Ştefan decise să dea hazardului o şansă. Când fata coborî la staţia Eroii Revoluţiei, o urmă. Se oferi să îi care din nou bagajul, iar ea acceptă cu un zâmbet. Odată ajunşi la suprafaţă, fata întrebă unde este autogara pentru Giurgiu.

― Vă conduc, spuse bărbatul fără să lase loc de refuz.

---

---

Străbătură destul de greu prin şleaurile de zăpadă îngheţată. Ajunşi la locul cu pricina, găsiră o mulţime de oameni care se înghesuiau pe microbuze, încercând să plece înainte ca vremea proastă să oblige autorităţile să închidă drumul. Ştefan strecură 10 lei în mâna unuia dintre şoferi şi îi făcu rost fetei de un loc. O ajută să urce şi să ocupe un scaun. Aşeză valiza lângă ea.

― Mulţumesc mult pentru tot, zise ea şi îl sărută pe obraz.

Ştefan simţi cum îi creşte respectul de sine.

― Sună-mă să ştiu că ai ajuns cu bine, spuse el şi îi strecură fetei o carte de vizită în mână.

Ea zâmbi. Ştefan plecă. Nu era foarte sigur că o să îl sune, dar ştia că produsese impresie. Se constituise în dovada vie a supravieţuirii cavalerismului. Toată întâmplarea îi crease o stare de bună dispoziţie care avea să-l ajute să suporte mai uşor prânzul cu mătuşa lui şi prietenele ei. În drumul către staţia de metrou se opri să cumpere flori. Alese cu grijă cinci trandafiri galbeni, preferaţii rudei sale. Plecă apoi fredonând o melodie. Nu mai bătea vântul, doar ningea liniştit. Exact la intrarea în subteran un poliţist şi un civil îi tăiară calea.

― Bună ziua, îmi cer scuze, îi spuse bărbatul în civil şi cu o ţigară după ureche, în timp ce îi băga o legitimaţie sub nas. Sunt inspector Stere de la DIICOT. Voiam să vă întreb dacă aţi văzut-o pe această femeie?

Ştefan luă din mâna poliţistului în uniformă foaia cu portretul robot al persoanei căutate. O singură privire fu suficientă pentru a-i îngheţa zâmbetul pe buze.

― Fir-aş al naibii, asta e Micuţa Laponă, murmură el uimit…

2.

Inspectorul Stere încerca să pună totul cap la cap. De o săptămână alerga după o minge de plutoniu care traversa România. Cei de la Interpol încercaseră întâi să se descurce singuri, dar nu reuşiseră. Din datele pe care le primiseră – nu prea multe – bila care cântărea aproximativ 10 kilograme, intrase în ţară din Ucraina şi nimeni nu reuşise să afle unde trebuia să ajungă. Asta pentru că sistemul folosit era cel al ştafetei, iar reţelele erau cele care în mod normal traficau mărfuri de contrabandă. Puţini dintre cei implicaţi ştiau ce transportă şi chiar cei care ştiau, habar n-aveau întregul traseu. Verigile care fuseseră prinse nu putuseră să dea prea multe informaţii, iar mingea teroristă îşi continuase drumul. Printr-un mare noroc puseseră mâna pe şoferul Ambasadei Ucrainei care transportase „marfa” de la graniţă până la Bucureşti. Strâns cu uşa, oferise o descriere destul de exactă a femeii care preluase materialul radioactiv. Din acel moment echipa lui preluase frâiele, dar fuseseră în permanenţă la un pas în urma ei. Oricum, fata se dovedise al naibii de deşteaptă. Luase în primire mingea şi se dăduse la fund vreo trei zile. O pornise la drum în prima zi de cod portocaliu de ninsoare şi viscol. Prin nebunia care era în oraş, se dovedise a fi extrem de greu să te ţii după ea. Fata folosise transportul în comun şi îi plimbase tot oraşul. Stere şi echipa lui se ţinuseră după ea, sperând să fileze următoarea verigă a ştafetei. La un moment dat, fata intrase în contact cu un bărbat elegant şi bine făcut. Îmbulzeala din staţia de metrou Eroii Revoluţiei şi o impardonabilă desincronizare a echipei făcuseră să îi piardă. Încercaseră să le dea de urmă în jurul staţiei de metrou, fără nici un rezultat. Inspectorul se pregătea să îşi adune oamenii să plece, când bărbatul se întoarse la metrou. Două ceasuri de interogatoriu îi duseseră într-un punct mort. Omul nu era un complice al reţelei de traficanţi, ci un profesor universitar care îşi alesese o zi a naibii de proastă să o facă pe cavalerul. Dar bomba zilei fusese declaraţia acestuia cum că fata se urcase în microbuzul de Giurgiu. Drumul fusese deja închis traficului din cauza vremii. Stere obţinuse un permis de liberă trecere. Şi acum înaintau către Giurgiu cu un plug pentru deszăpezire în faţă şi o viteză de 40 de kilometri pe oră.

Fata avea 4 ore avans.

3.

― Ai întârziat, spuse bărbatul, uitându-se la ceas.

― Am mers încet. Alunecă şi a trebuit să fiu atentă.

O vreme îşi băură cafelele în tăcere. Când nimeni nu era atent, fata deschise valiza şi scoase o geantă de voiaj mai mică, pe care o împinse cu piciorul către bărbat.

― Ai grijă, spuse ea.

― Nu o să scutur cămăşile prea tare, zâmbi el.

Fata plecă prima. El mai rămase zece minute. Apoi luă un taxi până la autogară. De acolo luă un altul până la zona comercială de la intrarea în oraş. Apoi merse pe jos până la vamă. Cei doi poliţişti de frontieră pe care îi tocmise să îl treacă prin punctul de frontieră, altfel închis pentru public, îl aşteptau cu maşina pornită.

― Haideţi, domnule Nikos, că într-un sfert de oră se schimbă tura la bulgari şi nu mai putem face nimic.

Bărbatul se sui în maşină şi porni în ceea ce avea să fie o călătorie destul de lungă.

4.

― Amice, eşti idiot! declară sentenţios şeful Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă Giurgiu.

Omul avea nervii întinşi la maxim. Întregul judeţ era sub cod portocaliu de ninsoare şi ger. În ciuda avertismentelor repetate lansate în presă, o mulţime de inconştienţi plecaseră la drum cu maşina. Mulţi fuseseră obligaţi să oprească pe marginea drumului din cauza lipsei de vizibilitate. Cantitatea enormă de zăpadă viscolită îngropase literalmente maşinile oprite. Salvarea acestora se desfăşurase greoi şi ineficient pentru că vremea nu permitea echipelor lui să intervină. Ca să fie tacâmul complet unul din cuplurile de înzăpeziţi cu maşina pe şosea adormiseră cu motorul pornit. Zăpada acoperise complet vehiculul, transformându-l într-o movilă de zăpadă. Echipele de salvare îi descoperiră întâmplător după mai bine de 20 de ore. Bărbatul era deja mort, femeia, abia respirând, fusese transportată la spital. Colac peste pupăză se trezise pe cap cu o echipă de tembeli de la Crimă Organizată, din Bucureşti, care alergau după nu ştiu ce minge de plutoniu. Auzi, plutoniu în Giurgiu! Problema e că băieţii ăştia aveau aprobări de foarte sus. Până la urmă li se permisese trecerea prin blocadă cu plug antemergător. Iar şeful echipei, Stere ăsta, era maestru la frecat ridichea. Numai că ISU Giurgiu avea probleme serioase acum, nu avea timp de alergat după potcoave de cai morţi.

― Nu cred că înţelegi pericolul situaţiei, începu poliţaiul să argumenteze…

― Şefu’, fii atent aici! ţipă unul din fundul sălii în timp ce dădea televizorul mai tare.

Un reporter agitat, înconjurat de zăpadă spunea ceva despre cea de a doua victimă, decedată la spital.

― De ce dracu’ aflu asta de la televizor? urlă şeful. Şi cum au ajuns ăia de la televiziune acolo?

― În legătură cu traficanta noastră, reluă Stere…

― Meştere, uită-te în jurul tău. Ne îngroapă zăpezile şi pentru fiecare aiurit pe care l-a ros în cur să plece pe cărări şi a rămas cu maşina proţăpită în zăpadă eu sunt de vină. Acum au mai murit şi ăia doi. Bomba asta a ta va bubui în România?

― Nu cred…

― Atunci nu mă interesează. Să o ducă unde vor. Crede-mă, am altele pe cap.

― Eu şi echipa mea putem investiga pe cont propriu?

― Puteţi face ce vreţi, atâta vreme cât nu vă înzăpeziţi.

Poliţistul giurgiuvean îl privi pe tipul din Bucureşti cum pleacă descumpănit. Şi oftă uşurat. Scăpase de o belea.

5.

Stere era la al treilea pahar de whisky. Se simţea furios şi neputincios. La fel şi echipa lui. Toate eforturile fuseseră zadarnice. Fata le scăpase printre degete. În mod normal ar fi stârnit poliţia şi jandarmeria locală şi ar fi răscolit toată urbea. Dar era cod de ninsoare şi viscol. Asta însemna că forţele locale aveau altă treabă decât să alerge după o fată cu o valiză. După ce fuseseră trimişi la plimbare de poliţiştii giurgiuveni, prima oprire fusese la autogară. Vorbiseră cu toţi cei patru şoferi care făcuseră curse Giurgiu – Bucureşti – Giurgiu. Unul din ei îşi amintise de gagica pentru care un domn bine i-a dat 10 lei ca să îi găsească un loc în microbuz. Fata îl rugase să oprească imediat după podul feroviar şi o luase pe o străduţă cu vile. Aşadar nu mai avea rost să scotocească hotelurile şi pensiunile. Fata fie avea o casă aici, fie avea la cine să stea. Stere oftă şi lăsă capul pe spate. Brusc se întoarse către afişul din spatele lui.

― Suntem nişte idioţi.

În primă instanţă toţi îşi priviră şeful cu uimire. Apoi îşi îndreptară atenţia către afiş. Era o reclamă la early booking pentru sejururi in Halkidiki, Grecia.

― Grecia? întrebă nedumerit Sandu.

― Da, Grecia, răspunse Stere şi mai ofticat. M-am tot întrebat de ce a venit aici cu bila de plutoniu. Într-un fel sau altul marfa trebuie să ajungă în Grecia. Şi ce moment mai bun putea să găsească, decât unul în care iarna răscoleşte şi România, şi Bulgaria.

― Mda, nimeni nu are timp să verifice bagajele. Toate autorităţile sunt ocupate să îi protejeze pe diverşii călători, replică Sandu.

― Şi oricum şi România, şi Bulgaria, şi Grecia sunt membre UE. Controlul nu e foarte strict pentru cetăţenii UE, dacă nu zboară cu avionul. La naiba, am pierdut plutoniul, şuieră Stere.

― Crezi?

― Da. Clar. Acum e deja în Bulgaria cu următoarea ştafetă.

Stere puse mâna pe telefon.

― Ce facem? întrebă Radu.

― Îi sun pe cei din Bucureşti, le spun să informeze Interpolul că mingea a părăsit, probabil, ţara cu posibilă destinaţie Grecia şi apoi să se ducă acasă. Noi mai bem un rând şi apoi mergem la culcare. Dacă deschid ăştia drumul, mâne dimineaţă plecăm acasă. Dacă nu, rămânem în spelunca asta de hotel până ridică ăştia căcatul ăsta de cod.

6.

Diana ajunsese acasă de ceva vreme, dar se prăbuşise, aşa îmbrăcată cum era, pe un fotoliu şi nu se mai simţea în stare să se ridice. Nici măcar nu aprinsese lumina. Ultimele zile o cam sleiseră de puteri. Făcuse de-a lungul timpului cărăuşie cu diverse pentru diverşi, dar mingea asta de plutoniu îi dăduse cele mai mari dureri de cap. Fusese pentru prima oară când nu aflase natura mărfii decât la preluare. Când văzuse despre ce era vorba, ar fi vrut să o ia la sănătoasa, dar era prea târziu. Pe de altă parte, banii erau sănătoşi. Iar sistemul, foarte ingenios. Fiecare ştafetă primea obiectul de la precedenta, împreună cu destinaţia etapei de traseu. Dar cărăuşul nu ducea marfa până la punctul terminus, ci până la un punct intermediar. De acolo chiar cărăuşul aranja următoarea ştafetă care la rândul ei primea instrucţiunile, şi tot aşa. Traseul era considerabil mai lung, dar categoric mai sigur. Fiecare dintre ei cunoştea doar o părticică din acţiune.

Destinaţia Dianei era Sofia. Fata decisese că avea să meargă până la Giurgiu. De acolo aranjase ca restul traseului să îl facă o cunoştinţă de-a ei cu care mai lucrase şi la alte acţiuni. Alesese dinadins ziua în care intra în vigoare codul portocaliu de ninsoare şi ger. Îşi asumase riscul ca DN5 între Bucureşti şi Giurgiu să se închidă înainte ca ea să plece, dar pe de altă parte, dacă reuşea era puţin probabil să îi pese cuiva de valiza ei. Avea nevoie de această diversiune. A doua zi după ce preluase marfa văzuse poza cărăuşului de la care o preluase în ziar. Articolul povestea că un şofer al Ambasadei Ucrainei fusese arestat pentru contrabandă. Deci autorităţile mirosiseră transportul.

În sfârşit se hotărî să îşi scoată haina. Băgă mâna în buzunar. Ce naiba era asta? A, da, cartea de vizită a tipului ăluia. Zâmbi amintindu-şi cât de panicată se simţise când omul se oferise să îi care valiza. Pe urmă îşi dăduse seama că era uşor isterică. În plus, un cuplu atrăgea mai puţin atenţia. Iar tipul era frumuşel şi amabil.

Dr. Ştefan Alexandrescu, conferenţiar Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti. În mod normal ar fi fost foarte interesată în a păstra contactul. Dar în circumstanţele actuale nu putea spera decât că domnul profesor o va uita repede…

7.

Nikos era mulţumit. Până la urmă meritase să îşi asume riscul şi să facă un drum mai lung. Preluase de la Diana mingea de plutoniu şi plicul la Giurgiu şi ajunsese cu ele la Sofia. Conform instrucţiunilor fetei, trebuia să aranjeze cu o altă persoană să ducă marfa la destinaţia din plic. Dar când văzuse că următoarea destinaţie era Atena, decisese că nu se va complica să mai angajeze pe cineva. Va face singur şi cea de a doua parte a călătoriei. Până la urmă, dacă se încumetase să plece până la Sofia pe vijelia aia, merita câteva zile de odihnă într-un hotel de 5 stele din capitala Greciei şi banii în plus. De cum ajunsese în Atena, Nikos depusese coletul la bagaje de mână, la gară, comunicase numărul tichetului la numărul de telefon scris în plic şi, din acel moment, se putea considera în vacanţă. Vremea nu era grozavă, dar spa-ul hotelului făcea toţi banii…

Se delecta cu un coniac fin şi privea jocul norilor pe cer, lăsând vântul să îi ciufulească părul. Zâmbea. Se simţea bine. Dintr-odată, nişte bătăi în uşă îi opriră reveria.

― Room-service, sir!

― Ce naiba, nu am comandat nimic, murmură Nikos…

8.

Ştefan ieşise din duş şi pusese de cafea. În ziua aceea nu avea cursuri decât de la 12, aşa că avea timp să se răsfeţe. Poate se va opri la librăria de pe bulevard, să îşi cumpere nişte cărţi. Privi pe geam. Ce vreme de rahat! După un final de iarnă vijelios, aveau parte de o primăvară ploioasă. Cu precipitaţiile astea, şi tonele de zăpadă topită, toată ţara părea a fi o mare Veneţie. Dădu drumul la televizor. Din nou despre crima din Grecia. De o lună nu mai exista buletin de ştiri care să nu abordeze acest subiect. Poliţia găsise în canalizarea Atenei cadavrul unui bărbat bătut zdravăn. Nedumerirea anchetatorilor şi interesul televiziunilor româneşti era motivat de faptul că omul avea asupra lui două paşapoarte: unul grecesc şi unul românesc. Două identităţi diferite, dar categoric aceeaşi moacă în poze. „O să aibă ăştia subiect de emisiuni încă două luni de-acum încolo!”, gândi Ştefan.

Abia apucă să pună o cămaşă pe el, când auzi soneria. Se uită la ceas, era 8 şi 25. Cine Dumnezeu să fie la ora asta?

― Bună dimineaţa, domnule profesor, şi scuze pentru deranj. Nu ştiu dacă vă mai amintiţi de mine. Sunt inspectorul Stere, de la DIICOT. Aţi fost foarte amabil şi ne-aţi ajutat într-o anchetă astă iarnă.

― Îmi amintesc vag. Bună dimineaţa, intraţi.

Îşi amintea foarte bine. Nu avea cum să uite că singura sa tentativă de a agăţa o femeie pe stradă se soldase cu două ceasuri de interogatorii la poliţie. Poate că ar trebui să accepte una din întâlnirile pe care tot încerca sora lui să i le aranjeze. Putea spera că Paula avea o mână mai bună…

― De fapt, tot despre fata aceea este vorba. Aţi spus atunci că i-aţi dat o carte de vizită. V-a sunat?

― Nu. De altfel, nici nu mi-am făcut prea mari speranţe. Şi după ce am aflat că era urmărită… Dar au trecut mai bine de două luni, tot nu aţi reuşit să o găsiţi?

― Ba da, zise poliţistul oftând. Am găsit-o în dimineaţa asta în apartamentul ei. Cu gâtul tăiat…

Moartă? Micuţa Laponă fusese omorâtă? Petrecuse cu ea o oră într-o dimineaţă. Şi din cauza ei fusese interogat la poliţie. Şi totuşi, vestea morţii ei îl lăsase cu gura căscată.

Stere îşi aprinse o ţigară şi sorbi o gură din cafeaua oferită de profesor.

― Sincer, nu îmi făceam prea mari speranţe că aţi şti ceva de ea. M-am agăţat de un fir de păr. Am găsit în apartamentul fetei cartea dumneavoastră de vizită. O păstrase. M-am gândit că poate, poate… Adevărul e că am dat-o de gard în iarnă, iar eşecul de atunci, iată, a venit să mă bântuie.

„Şi pentru el nişte şefi o să îţi frece grav ridichea…”, gândi Ştefan.

― Domnule inspector, începu Ştefan în timp ce îşi conducea oaspetele matinal, pot să vă întreb: ce a făcut, până la urmă, fata asta?

― Domnule profesor, credeţi-mă că nu o alergam în miez de iarnă pentru că a şutit o pereche de ciorapi. Acestea fiind spuse, cred că e mai bine să o lăsăm aşa…

9.

Deci păstrase cartea lui de vizită. Într-un mod ciudat, lucrul ăsta îl flata. În mod evident, păţania asta avea să o ţină minte. Încă rememora acea zi de iarnă când descuia maşina. Ceva despre acea femeie, care se dovedise a fi o infractoare, era încă prezent în mintea lui. Nu fusese frumoasă, dar avusese un zâmbet fermecător. Şi afişase o atitudine elegantă şi totuşi naturală. Dacă ar fi întâlnit-o pe holurile facultăţii, ar fi fost convins că era studentă sau doctorandă. Adevărul era că ar fi preferat să o cunoască la universitate, să fi fost o fată care-şi completa studiile şi să nu fi murit.

Acest ultim gând fu urmat de un oftat. Apoi îşi scutură mintea de gânduri în speranţa că îşi va regăsi buna dispoziţie. Se urcă în maşină şi demară în trombă. Nu avu cum să îi observe pe cei doi bărbaţi care îl urmăreau dintr-un Polo albastru. Imediat ce profesorul porni, cei doi se puseră şi ei în mişcare. Lăsară o altă maşină să se interpună între ei şi Alexandrescu şi apoi se înscrisseră pe aceeaşi bandă ca şi maşina urmărită…