Jeffrey se sculă dis de dimineaţă ca în zilele când avea slujbă şi plecă, neabătut, să-şi caute una. Ajunsese cumva ca o nouă meserie. Numai că în loc să aducă bani, cheltuia. În tinereţe, înainte de a se însura, mânuia banii cu lopata, cum îl auzise pe un român, fost coleg de slujbă, acum salvat de ultimele două campanii de restrângere a activităţii, pe fondul crizei, cu consecinţe asupra îngroşării şomajului. Rămăseseră prieteni şi reuşeau să ţină obiceiul unui pahar de Guinness săptămânal, la Rangers Pub. Prietenul său, Vasile, ţinea cu celţii, nu-l interesa care erau catolici, care protestanţi, el era indiferent. Se certase cu nevastă-sa, credincioasă activă, care găsise pe la periferia Glasgow-ului, spre uimirea ei, exact dincolo de fâşia de un kilometru lărgime care cobora cel puţin 3 mile jum’ate până la ţărmul râului Clyde, care era Chinatownul capitalei scoţiene, găsise o bisericuţă ortodoxă, unde veneau în fiecare duminică 15-20 de români din cele câteva sute care munceau prin zonă. Nu şi nu, că să-şi boteze acolo copiii, născuţi la nord de Highlands. Măi femeie, contra Vasile calm, nu le faci un serviciu. Dacă ţii să fie bisericoşi, ca tine, numa’ bine nu le-o fi între ăştia care, dacă se bat ca nişte chiori la derbyurile locale, mai ceva decât steliştii cu dinamoviştii din ţara noastră, pun şi resentimentele ţinute la cald dincolo de marea Irlandei. Că doar unde şedem noi e cam în dreptul Ulsterului, tu nu te mai uiţi pe hartă? Ori măcar pe gps. Lasă-i fără dumnezeu, ca mine, păcatul meu să fie, şi adaptarea lor în lumea largă, măcar că suntem la unul din capetele ei, să nu depindă de un lanţ în plus. Acuma, avea şi el dreptate în felul lui. Dar a ieşit pe voia femeii, şi cei doi copii ai lui Vasile fură creştinaţi ortodox. De unde să scoţi naşi, când românii erau aşa de răspândiţi şi de rari? Un popă flexibil, cine ştie câte compromisuri făcuse ca să-şi poată exercita harul pe care îl simţea în suflet, admise neoficial călcarea canonului, aşa că Jeffrey îi ţinuse în braţe, pe rând, pe ai lui Vasile care ajunsese să nu-i mai pese, dar fericind-o pe Rozmarina, nevasta bisericoasă a românului. Acum, la bere, Vasile simţi ca l-ar jigni de moarte pe prietenul său dacă s-ar oferi să plătească consumaţia până-şi va găsi Jeffrey slujbă. De unde, de neunde, din expediente de o zi-două, din curăţenia pe care April, soţia lui, o făcea prin case în locul româncelor sau al altor venetici din est, că mai avea câteva luni bune de postnatal plătit, Jeffrey plătea cu mândrie de muntean, că n-o să-i spun acuma highlander, când îi venea lui rândul. Adică de două ori pe lună. La Rangers Pub, dar departe de stadion. Pentru doza bine ascunsă de naţionalism scoţian, faptul ca la Rangers Pub se dădeau la televizor mai mult episoade mereu reluate dintr-un serial american, cu Chuck Norris, pe post de Texas ranger, părea neobişnuit, mai ales că aveau şi ei serialele lor, unde însă Rangers avea cu totul alt sens decât în Texas. Jeffrey şi Vasile se împrieteniseră jucând în echipa orăşelului suburban, sau sat, că era greu să stabileşti ce era, iar prietenia se consolidase când îşi descoperiră preferinţa pentru serialele poliţiste americane, berea Guinness, cu care Vasile era obişnuit de acasă, din România, şi cu totul straniul simţ civic. Obiect al ironiei colegilor de echipă, nişte butucănoşi, cum spunea Vasile, încercând să-i găsească lui Jeffrey un echivalent cât mai plastic în engleza de la nord de zidul lui Hadrian. Un highlander care prefera engleza limbii galice? Nu era singurul. Aşa se făcu, de când cu nebunia infiltrării IRA şi la nord de Anglia, focarul urii lor ancestrale şi aberante, bărbaţii mai solizi fuseseră atraşi, discret, tocmai prin pastorii metodişti, tatonaţi şi, una peste alta, se formaseră echipe de vigili, care acţionau şi mai discret, paralegal, cu binecuvântarea tacită a bunilor constables, dintre care câţiva, mai iuţi la fire, se şi înscriseseră în aceste echipe. Alături de costables pensionari şi încă destul de vânjoşi. Oficial, în misiune undercover, ca sa aibă poliţia locală conştiinţa împăcată, deşi nici un superintendent nu-şi făcea iluzii asupra sentimentelor celor câţiva găligani care chiar jucaseră ca flankeri şi demi de melée în naţionala scoţiană de rugby. Aşa că poliţia închidea ochii, un armistiţiu tacit şi flexibil, dădea o jumătate de mână liberă vigililor. Cu o singură condiţie: să nu miroasă presa, să le explodeze toată mustăria în faţă la toţi. Mustăria, ca termen, tot de la Vasile venea, în jargonul lor s-ar fi zis distileria. Rezultatul – criminalitatea stradală, dar mai ales furturile din autobuze, scăzuseră semnificativ. Enervând mafionerii din estul estului, care coordonau, precum vicarul lui Dumas, armata cerşetorilor şi hoţilor de buzunare. Pentru cine face diferenţa, mafioner trimite în altă direcţie decât mafiot.
De luni de zile de când bătea drumurile în căutarea unei slujbe cât de cât onorabile, Jeffrey, care nu era prost să nu-şi pună problema că dacă nu prinseseră până acum nici un agent IRA, era de-acum improbabil ca cei presupuşi în spatele organizării micului furtişag să nu-l fi mirosit. Aşa că vorbi cu Vasile, care, deja sergent în squadul de vigili neoficiali, organizase, după un grafic al timpului liber, o filare discretă, cu scop protectiv, a căutătorului de slujbă.
Toate până în dimineaţa în care începe povestea. Când, scurtând între o firmă şi alta, unde avea interviuri programate, drumul de la una la alta costând nu mai puţin de 5 lire scoţiene, egale cu lira sterlină, iar pe jos ar fi ajuns după închiderea programului, o scurtă printr-un şantier. Pe la mijlocul drumului, trecând nu prea departe de barăcile şantierului, se pomeni înconjurat de o bandă de tuciurii, care i se adresară oarecum în limba lui, dar recunoscu ceva vag din accentual lui Vasile. Ăştia-s ţigani din România, mai apucă să-şi spună, că săriră pe el. Fără mingea la picior, Jeffrey nu prea avea abilităţi de mişcare. Vasile îl învăţase preventiv, cunoscând mai bine ca băştinaşii specia, căci românii munceau, nu găseai român să cerşească ori la furat, câteva înjurături pe ţigăneşte. Uluiţi că li se vorbeşte, şi încă pe ton insolent, ca şi cum ar avea ceva în spate, tuciurii ezitară o clipă. Cât să scoată Jeffrey telefonul şi să dea semnalul de pericol către Vasile. Pericol maxim. Vasile, ca sergent de vigili, primise din cotizaţiile coechipierilor, o sculă mai fiţoasă, care localiza automat apelul. Departe de orice echipă ce s-ar putea forma. Era grav. Atunci lui Vasile îi veni o idee. Dădu telefon lui Yu Hsen, omologul său în cea mai apropiată echipă de vigili ai comunităţii chineze. Mai demult implantate în portul nordic, grup tăcut si eficient. Yu Hsen era proprietarul unui restaurant, la graniţa dintre fâşia Chinatown şi oraş, unde se mai întâlneau, ca din întâmplare, sergenţii câtorva echipe de vigili, mereu altele. Îi dădu cantonezului doar coordonatele, auzi un şuierat care îi spuse multe, nu era chinez din cei peste 43 de mii care să nu ştie Glasgow-ul pe de rost, cu suburbii cu tot. Ajungem în 10 minute, don’t panic, man, n-au cu ce s-o şteargă de acolo, că punem potere la toate ieşirile maidanului. O să-l ţină pe fratele tău celt legat cobză într-o baracă până decide cel puţin un şef care n-a fost mai jos de maior KGB înainte. Aşa că timpul ăsta o să-l folosim. Dar nu întârziaţi nici voi.
Nu era prima dată când vigilii băştinaşi, cu românul asimilat, cooperau pe teren cu chinezii. Interesul era comun. Pegra tuciurie îi înţepa pe toţi ca o haită de bondari pe caniculă. Aşa că Jeffrey, care ştia că mai mult de semnal nu avea ce face, se lăsă legat şi dus într-o baracă de tablă ondulată şi auzi lacătul încuiat cu înjurături. Măcar de-ar vorbi româneşte, e la fel de sigur că nu-i înţelege nimeni la fel cum ar vorbi ţigăneşte, dar româneşte ei nu cred să ştie că eu o mai rup. Şi-şi făcu urechile pâlnie, încercând să descifreze bombănelile de afară. Judecata patronului chinez de restaurant, logică altfel, se dovedi şi realistă. Jeffrey auzi o maşină a cărui motor porni după ce tuşi de câteva ori şi umplu şi baraca încuiată şi fierbinte cu fum. Se duc să raporteze, îşi zise Jeffrey. Făcuseră, însa, treabă de mântuială, legându-i mâinile în faţă. Contorsionat, reuşi să scoată telefonul. Se aştepta ca tabla ondulată să ecraneze semnalul, dar trase o mulţumire fecioarei, căci nu-l urma pe român în indiferenţa lui religioasă. Reuşi să formeze acum chiar numărul lui Vasile. Cred că e timpul să puneţi, discret, poliţia pe urmele lor, Vasi. Tâmpiţii ăştia o să-i ducă direct la măcar unul din şefi. Care, pun pariu că-i blond, cu ochi albaştri şi duri. Voi invadaţi şantierul simultan cu Yu, din direcţii diferite. Voi faceţi zgomot în partea liberă, chinezii se vor strecura prin spate. Văd că ai timp de strategie mare, nu vrei tu comanda misiunii, ricană românul. Tu cum crezi că am făcut? Deja un elicopter a localizat rabla ţiganilor, dar zboară pe o rută paralelă, în legătură cu maşinile de teren ale poliţiei. E o ocazie şi pentru ei să extragă măcar o măsea stricată din oraşul ăsta. Tu gândeşte-te că ai de dat o masă la Yu tuturor participanţilor la misiune. Te păsuim până la primul avans din viitorul salariu.
Afară de descrierea personajelor, lucru de la care, de regulă, mă abţin, îmi place la nebunie să descriu banchete, keffuri sau chiar mese de familie. Ca să nu mai spun de o întâmplare care era bună ca subiect de serial TV de acţiune, urmărit când îţi sorbi paharul de Guiness, ca eroii mei. Dar o să-mi refuz plăcerea. Voi sări cu naraţiunea direct la finele mesei intime de la restaurantul lui Yu Hsen, undeva în spate, departe de publicul cartierului. Oricât m-ar tenta să vă fac să salivaţi la meniu. Yu Hsen făcea şi el parte din marea familie a băcanilor Pop. Nu contează dacă referinţa pare obscură, unii dintre cititori vor avea ocazia să facă legătura. Săliţa era destul de înghesuită, ca să nu încapă decât secundul lui Yu, Vasile şi sergentul major al echipei lui de vigili, eroul operaţiei, recuperat după ce asudase sub tabla ondulată şi subcomisarul poliţiei cartierului. Berea Guiness curgea din plin, asortată la bucătăria chinezească. Vasile domina petrecerea. Reuşi s-o întoarcă în aşa fel încât subcomisarul rămase cu impresia că un om legat la mâini şi la picioare, beneficiind de doar un telefon, coordonase întreaga acţiune şi chiar îi ordonase lui, lui Vasile, să ia legătura cu poliţia. Subcomisarul fu încântat. Mai ales după 5 pahare de Guiness, care abia diluaseră gustul de foc al condimentatei bucătării chinezeşti. Când auzi, după finalul poveştii, că Jeffrey jucase la Hornimans din satul cutare şi că e liderul grupului de suporteri ai lui Rangers din cartierul lui (mirosise Vasile cu cine ţinea subcomisarul, ce conta o minciună pioasă, doar ştim că Jeffrey ţinea cu rivalii de la Celtic, ca şi Vasile), omului legii îi vei o idee. Jeff, tu ce şcoală ai? Doar high school, făcu modest cel apelat. Nu era puţin, era peste media oraşului, cu suburbii cu tot. În ciuda câtorva universităţi, dintre care una aproape semimilenară. Ce secţie? Cea socială, sir, răspunse cu sfioşenie mimată Jeffrey. Mirosise jocul. Prietenul lui român, descurcăreţ ca o vulpe, încerca să-i facă un serviciu. Uite, Jeff, se decise subcomisarul, înăbuşindu-şi un oftat. Ştim cu ce te ocupi pe lângă căutarea unei slujbe. Nu-i legal ce faceţi, dar dacă am rămâne în limita legii ne-ar năpădi ăştia. Şi alţii. De bunii samariteni de la IRA nu mai discutăm. Şi mai sunt şi obraznici, nu mai au demnitatea derbedeilor din tinereţea mea. Ştii că închidem ochii. Am să te propun pentru un post de sergent în secţia pe care aproape o conduc. Cu misiunea să te infiltrezi… între proprii tăi colegi. Adică să faci pe măturătorul de gunoaie tuciurii, dar pe bani de la bugetul local. Ce zici? Dumnezeu v-a scos în calea mea, sir, răspunse emoţionat Jeffrey, fără să fi simulat emoţia. Dumnezeu pe drakku, râse Vasile, imprudenţa ta şi viteza de reacţie a patronului, nu-i aşa Yu? Hip-hip-hurrah! Paharele de Guiness se ciocniră, subcomisarului nu-i dădea mâna să dea înapoi, apoi era convins că face o afacere bună. Aşa se întoarse Jeffrey acasă în ziua cu pricina mult mai târziu ca de obicei, cam pe trei cărări, dar cu o lucire nouă in ochi. Honey, I’ve a job now. A real job.
Aşa că povestea se termină, spre satisfacţia unei părţi din public, cu happy end. Dar happy-endul e doar aparent. Căci numărul ţiganilor creşte pe străzile Glasgowului mai repede ca al vigililor neoficiali. Asta ca să fiu şi eu mulţumit, ca autor, care nu mă simt bine dacă nu bag un fitil… realist. Adică skeptic.
