În numele Eternei Regăsiri
E dimineaţă. Câteva raze de soare îmi alintă, timid, genele. Privesc către fereastra care lasă lumina să alunece printre draperiile groase şi cenuşii. Mă întind uşor, patul scârţâind grav sub mine. M-au mutat într-o odaie tare nesuferită. Patul este mult mai şubred, podeaua nu e la fel de bine lustruită şi nu mai am covoarele persane care îmi mângâiau tălpile la fiecare pas. De pe unul dintre pereți, încadrat de rame din abanos, mă fixează cu privirea portretul unei femei bătrâne. Îmi pare vag familiară, fără să o cunosc, iar ochii ei mă urmăresc în orice colț al camerei. Pe o măsuţă, lângă geam, este așezată o glastră pictată stângaci, cu câteva tufănele în ea. Anoste flori, şi atât de comune…
Eric nu m-ar fi lăsat să stau aici. În plus, mi-ar fi umplut odaia cu flori albe de liliac, parfumul lor îmbietor uneori chiar ajungând să mă ameţească. Mireasma umplea întregul salon de zi, cel cu podea din marmură albă şi coloana dorică în centrul său. Noi ne petreceam după-amiaza în balansoarul din cerdac, eu sprijinindu-mi capul de umărul său şi el ţinându-mă de mână.
Aşa a făcut şi înainte să plece. Eram logodiţi deja de trei luni. Mi-a adus în casă atât de multe buchete de flori de liliac, încât abia aveam pe unde să păşesc, mă simţeam ca în Paradis. Zâmbeam şi dănţuiam, legându-mi mici bucheţele albe în păr. El, cu un chip grav, păstrându-şi şarmul, s-a apropiat de mine. M-a îmbrăţişat, uşor distant, fixându-mă cu privirea. În ochii lui, atât de frumoşi, căprui şi adânci, scânteiau atunci licăriri de tristeţe.
― Odorul meu, trebuie să plec. Datoria mă cheamă.
Şi el era un soldat tare mândru. Dar, la cuvintele rostite cu atâta fermitate, inima mea devenea mică. Buzele îmi tremurau şi simţeam cum ochii mi se umezeau. Nu voiam să mă părăsească, nici măcar pentru o zi.
― Mă voi întoarce repede, vei vedea.
*
Suspin adânc. Mă îndrept către lada cu rochii şi o deschid. Îmi aleg ţinuta vişinie, din catifea, cu jabou dantelat. Era preferata lui. De fiecare dată când mă vedea îmi spunea, încântat: „Milady, arăţi ca o împărăteasă!” Foşnetul greu al materialului umple liniştea din cameră. Încheindu-mi butonii mânecilor, simt cum un nasture, desprins, îmi alunecă printre degete şi cade pe podea, scoţând un clinchet metalic.
„Netrebnica, nici măcar nasturii nu ştie să îi coasă…”
Din scrinul vechi îmi aleg broşa din argint, cu pietre trandafirii. O fixez în dreptul gulerului, înfigând acul în ţesătura delicată. Ridic capacul unui cufăraş din lemn. Acolo am toate scrisorile lui, toate fotografiile şi florile presate printre paginile de jurnal. Deschid unul dintre plicuri, ridicând pagina îndoită aproape de faţă: parcă are parfumul lui, o aromă de mosc impregnată în hârtia uşor sfărâmicioasa.
Dulcea şi iubita mea copilă,
Infernul meu nu este acelaşi ca al celorlalţi de aici. Groaza care pluteşte în aer, şuieratul gloanţelor şi urletul morţii nu se pot compara cu durerea sfâșietoare pricinuită de clipele petrecute fără tine. Dar nu va mai fi pentru mult timp astfel! Din toate sursele primite, odată câştigată această luptă, ne vom întoarce acasă, triumfători. Mă voi întoarce la tine, umil, cerându-ți iertare pentru lipsa mea îndelungă. Voi cuprinde mâinile tale mici şi calde şi voi privi, în sfârşit, în ochii tăi, în momentul în care vom spune „Da” în faţa altarului.
Sper că eşti bine şi fericită. Nici nu vei simţi timpul care va trece, îţi promit!
Aşteaptă-mă, odorul meu.
Al tău, pe vecie,
Eric
Citindu-i rândurile scrise atent, aud parcă, în minte, vocea lui uşor aspră, cu tonul ușor apăsat, pe care îl avea numai când vorbea cu mine. Suspin şi mă aşez la masa de scris.
Iubitul meu Eric,
Îmi lipseşti nespus! Zilele în care tu eşti departe trec din ce în ce mai greu. Cu toate acestea, parcă ieri ţi-am alintat ultima dată părul şi tu mi-ai sărutat mâna atât de lung şi dedicat, ochii tăi promiţându-mi o eternitate împreună. Îmi este dor. Îmi este dor de tine, de ochii tăi cafenii şi calzi, de zâmbetul tău minunat. Aştept cu nerăbdare să te întorci! Ai dreptate, acum trăim amândoi un Infern al nostru, Infernul lipsei celuilalt. Însă vom trece prin acesta, triumfători, şi vom avea viaţă întreagă să ne-o dedicăm unul altuia.
Aici mi-au adus altă cameristă, din nou. Îmi schimbă zilnic aşternuturile şi îmi serveşte masa, dar în rest este foarte needucată. Ieri i-am spus să îmi aducă rochia albastră din damasc şi s-a făcut că nu aude. O să vorbesc să o înlocuiască. Afară, oamenii sunt tăcuţi şi plictisitori. Era mult mai frumoasă pensiunea la care am fost împreună toamna trecută. Ah, ce nesuferit este totul fără tine!
Te aştept cu nerăbdare, întoarce-te repede, iubirea mea!
A ta, pentru totdeauna,
A.
Împăturesc scrisoarea şi o las pe măsuţă. Îi voi spune fetei să o trimită astăzi la poştă. Măcar atâta lucru să fie în stare să facă.
Am obosit.
Mi-au adus micul dejun, ceai din ierburi şi biscuiţi de ovăz. Ceaşca aburindă îmi tremură uşor în mână, iar gustul amar al licorii îmi invadează gura. Dar nu am poftă de mâncare… Sunt obosită, cred că mă voi întinde puţin.
*
E dimineaţă, cred. Azi vreau să îi scriu lui Eric. Ce mult îmi lipseşte! Ah, şi ce dor îmi este de mirosul de liliac înflorit. Mă ridic în capul oaselor şi înghit în sec. Am un gust amar în gură, însă nu ştiu de ce. Şi totuşi, parcă aş mai dormi puţin… Sunt prea obosită să mă ridic şi privesc către măsuţa pe care zace cufăraşul cu scrisorile. În gând, îmi dictez scrisoarea către Eric:
„Iubitul meu Eric,
Îmi lipseşti nespus! Parcă zilele în care tu eşti departe trec din ce în ce mai greu…”
Mă trezesc în odaia mea de dinainte, înconjurată de alb, într-o lumină deplină. Sunt uşor amorţită, ca trezită dintr-un somn îndelungat. Vai, dar cât am dormit? Pe măsuţa acoperită cu o față de masă albă, brodată, este așezată o vază masivă, străvezie, din sticlă groasă, în care se află un buchet imens de liliac alb. Numai el putea şti…
Privind în jurul meu, constat că nu sunt singură. Zăresc o siluetă, ca o umbră, aşezată la pianul vechi de lângă fereastră, dar nu pot să-i disting contururile. Lumina puternică de afară mă ameţeşte. Aroma liliacului este străpunsă de o notă subtilă de mosc. Mă ridic uşor din pat, pășind ca şi cum aş pluti. Frângându-mi pumnii, cu genunchii tremurând, mă apropii de pian. Ezit şi mă opresc. Deşi nu pot vedea bine, mireasma deja amețitoare a moscului acum pare să îmi mângâie nările.
―Eric! Ai venit!
― Nu, draga mea, te-am aşteptat.
Pe chip i se conturează un zâmbet minunat, ochii strălucindu-i de fericire. Se ridică, prinzându-mi mâna în a lui, sărutându-mi degetele. Uniforma de soldat i se potriveşte de minune, iar zâmbetul său mă face să roşesc. O lacrimă îşi lasă urma pe obrazul meu. Îmi acopăr ochii.
― Nu îmi vine să cred!
Îmbrăţişarea lui strânsă mă apropie de el, căldura este plăcută şi liniştitoare. Mă ridică în brațe, legănându-mă ușor. Lumina e acum atât de puternică, atât de albă…
*
― Şi cum a murit bătrâna?
― În somn, liniştită. Fără dureri.
― Cred că a suferit totuşi destul în timpul vieţii. Nu venea niciodată nimeni la ea. Nu avea familie?
― Nu ştim. Era amnezică de când au adus-o de la azil. Nu ţinea minte ce se întâmplă de pe o zi pe alta, dar îmi dădea zilnic scrisori, trimițându-mă la poștă. Nu le-am citit niciodată, le băgam în plicuri și le arhivam, așa m-a instruit domnul doctor Popovici să fac. Diminețile îmi cerea rochii anume, mă certa că nu i-am apretat dantela sau mai știu eu ce, și apoi se dichisea în fața oglinzii, cu bijuterii imaginare. În felul ei, era amuzantă, cine știe ce își închipuia. Din ce am mai aflat de la alții, a suferit un șoc puternic în tinerețe, când logodnicul ei a murit pe câmpul de luptă. De atunci, nu mai reține nimic. Nici măcar numele nu i-l cunoaştem, dar insista să o numim Lady Adelaide.
Foarte frumos, felicitari!
Multe inainte >:D<
Acum ia-ti inima in dinti si scoate romanul ala de sub perna !
Haha, bine spus de sub perna, e undeva, adormit de tot :)
http://raluca-baceanu.blogspot.ro/2012/10/revista-de-suspans-nr1-inceputul.html
Superba povestire! Finete, sensibilitate, dramatism.