Acum câţiva ani, într-o recenzie la romanul meu , comentatorul – n-are importanţă numele – se amuza copios pentru că personajele din carte parcurgeau distanţe uriaşe înainte de a avea o confruntare finală: Bucureşti, Moscova, Los Angeles, Berna, Dubai, Tecuci…
La rândul meu, m-am distrat pe cinste pe seama observaţiilor lui. Nu aparţineau unui cetăţean de astăzi al planetei, care se urcă seara într-un avion de pe Otopeni şi peste şapte ore e în SUA. Erau ale unui cusurgiu înăcrit, cu trăiri mărunte şi orizont mărginit, care nu-şi poate imagina că mai există şi alte drumuri în afară de cel de-acasă la slujbă şi înapoi.
Dacă, întâmplător, i-ar fi căzut în mână alte romane, ale unor autori străini, în care eroii se deplasează în multe locuri din lume, la distanţe şi mai mari, ce-ar mai fi zis? Ar mai fi izbucnit în râs, ca la lectura naraţiunii mele? Sau le-ar fi judecat după alte criterii, fiind vorba de ceva din alte zone geografice, cu parfum exotic?
Aleg, la întâmplare, unul dintre aceste romane – al lui Philip Le Roy. Acţiunea din această carte se petrece în Fairbanks (Alaska), Manila, Nisa, San Francisco, Barcelona, Roma… Niciun cronicar de la prestigioasele publicaţii din străinătate care au prezentat această naraţiune n-a receptat ca pe ceva nefiresc itinerariile întortocheate pe care le urmează personajele lui Philip Le Roy. Pentru că trăim în plin fenomen al globalizării şi „bătaia aripilor unui fluture la Tokyo se simte la New York ca un uragan”, iar cei mai mulţi sunt conştienţi de asta.
Alţi comentatori de ocazie de la noi pun pe tapet verosimilitatea din cărţile mystery&thriller, ca şi personajul lui Marin Preda care a exclamat cu stupefacţie văzând pentru prima oară o girafă: „Aşa ceva nu există!” De unde atâţia criminali în serie, de unde atâţia asasini cu simbrie şi, în general, de unde atâta violenţă?
Oare au dreptate?
Evident că nu.
Cine şi-ar fi închipuit că în prospera şi paşnica Norvegie poate să apară un dezaxat care să împuşte 77 de oameni într-o singură zi? Dacă un scriitor ar fi imaginat o asemenea tragedie, comentatorul pomenit la început ar fi hohotit şi mai abitir şi l-ar fi taxat drept nebun.
Numai că realitatea îl contrazice – există şi ucigaşi în serie sau profesionişti, şi demenţi ca Anders Behring Breivik, care pun mâna pe puşcă şi trag la întâmplare în numele nu ştiu cărui ideal găunos. Din păcate, istoria omenirii este şi o înşiruire de orori, încă de la începuturile ei.
Uneori îl evoc pe Tom Clancy. În 1996, binecunoscutul scriitor de peste Ocean a publicat thrillerul . La un moment dat, în această carte, un comando terorist prăbuşeşte un avion peste clădirea Congresului american. Tom Clancy este un autor care se vinde bine. Dar acest roman a cunoscut tiraje şi mai impresionante după ce Turnurile Gemene au fost puse la pământ în 2001, puţin lipsind ca şi clădirea Congresului american să aibă aceeaşi soartă.
Şi eu am avut parte de o experienţă interesantă în perioada în care publicam, în 1999, în foileton, în Ziarul de Duminică, romanul meu Cameleonul. După apariţia unuia dintre episoade, Stelian Ţurlea a ţinut să povestească următoarea întâmplare: „în Cameleonul, un bărbat insignifiant, ignorat de vecini, are calitatea de a se transforma repede şi năucitor în orice personaj; trei indivizi înarmaţi iau ostatici copiii unei şcoli şi cer un milion de dolari în schimbul eliberării lor; poliţia negociază, aduce elicopterul cerut, la care cască gura uluit, parcă neînţelegând primejdia, un îngrijitor cu halat albastru şi bască pe cap, care mătură sârguincios curtea şcolii; când răpitorii apar în curte, bătrânul îngrijitor se transformă instantaneu”. Şi, evident, mizând pe factorul surpriză, îngrijitorul (un fost membru al unei agenţii de spionaj) îi anihilează pe bandiţi.
Continuă Stelian Ţurlea în articolul său Secolul XXI va fi… al literaturii mai tari decât viaţa: „În ziua în care apărea acest text, înconjura lumea ştirea despre coşmarul petrecut la o creşă din Wasserbilig, o aşezare măruntă din Luxemburg. Un bărbat dezechilibrat mintal, înarmat cu o grenadă, un pistol şi un cuţit intrase cu forţa într-o creşă din oraş şi reţinuse 30 de copii şi trei educatoare. Cerea pentru eliberarea lor un milion şi jumătate de dolari şi un avion cu care să plece în Libia.” Un agent al forţelor speciale, deghizat în cameraman, a rezolvat situaţia împuşcându-l pe individ.
Prin urmare, trebuie glosat cu mai multă prudenţă despre verosimilul din romanele thriller&mystery. Imprevizibilul ne-a devenit un companion de nădejde în viaţa cotidiană, şi ceea ce ar părea de neconceput poate să se întâmple când ne aşteptăm mai puţin.
Nimeni nu poate tăgădui, acest gen cunoaşte o înflorire fabuloasă pe mapamond. În fiecare zi, pe planetă, apar zeci şi sute de titluri. În cele mai multe locuri, întâmpinarea lor se face cu profesionalism, de către specialişti în domeniu, în ziare şi reviste de mare tiraj, la radio şi la tv. Campanii de marketing le promovează cu ingeniozitate. Şi, nu de puţine ori, de la carte se trece la film. Iar beneficiile sunt uriaşe – pentru edituri, scriitori, librari, studiouri cinematografice.
La noi, fenomenul ori e neluat în seamă, ori e luat în derâdere, sau analizat fără pricepere. De cele mai multe ori, reperele recenzenţilor sunt Agatha Christie, Arthur Conan-Doyle, eventual, în cel mai bun caz, Raymond Chandler sau Dashiell Hammett. Pentru ei, desuetul roman-problemă continuă să fie la mare cinste, canonul la care se raportează. Dar misterul unei crime dintr-o cameră închisă cu cheia pe dinăuntru, unde se află doar cadavrul victimei, e mai departe de realitate decât fapta lui Breivik. De altfel, în 1950, în celebrul său eseu Simpla artă a crimei, Raymond Chandler socotea producţiile de acest tip inautentice, departe de freamătul vieţii. A rămas faimoasă această frază a lui: „Hammett a scos crima din vazele veneţiene şi i-a dat drumul pe uliţele sordide.” Thrillerul a dat o lovitură mortală romanului poliţist clasic şi celor 20 de reguli ale lui S.S. Van Dine – iată două dintre ele, de tot hazul: „Adevăratul roman poliţist trebuie să fie scutit de orice intrigă amoroasă.”, „În romanul poliţist nu trebuie să avem lungi pasaje descriptive şi nici analize subtile sau preocupări de atmosferă”. Încă din anii ’60, Boileau-Narcejac împărtăşeau următoarea idee: “Thrillerul este duşmanul de moarte al romanului poliţist”. Dar la noi puţini par să aibă ştire de acest lucru, în continuare inculcându-se cititorilor ideea că este o capodoperă. O capodoperă în care soluţia enigmei este descoperită într-o epistolă dintr-o sticlă care pluteşte pe mare!
Dar dacă unii îşi exprimă opiniile eronate din nepricepere, din ignoranţă, alţii resping din start, cu vehemenţă, literatura de suspans, nici nu vor să audă de ea, considerând-o maculatură. Încorsetaţi în prejudecăţi, în convingeri osificate, astfel de detractori au întârziat înflorirea acestui gen şi la noi, descurajând pe oricine îndrăznea să se aventureze pe calea lui. Ei preferă „literatura moluscuoasă” – expresia extraordinară îi aparţine lui Paul Zarifopol –, în care nu se petrece nimic, cu intrigă încâlcită şi eroi cu frământări inventate, de o profunzime trucată. Dacă le spui acestora că Raymond Chandler este un mare scriitor al secolului XX, socotesc afirmaţia o blasfemie. Dacă declari că îţi place literatura cu detectivi şi asasini, devii dintr-odată suspect în ochii „rafinaţilor”, care uită ce-a spus Voltaire: „Toate genurile sunt bune, în afară de genul plicticos.” Iar dacă eşti surprins parcurgând o carte pe care s-au bătut s-o cumpere milioane de cititori, eşti catalogat ca un ins cu gusturi îndoielnice, ca şi cum succesul fulminant al unei creaţii ar fi ceva ruşinos, un semn al derizoriului.
Prin urmare, unde ne sunt comentatorii? Câţi se apleacă, în cunoştinţă de cauză, asupra naraţiunilor mystery&thriller, ca Alex Ştefănescu, Dan C. Mihăilescu, Ovidiu Pecican, Horia Ungureanu, sau mai tânărul Mircea Pricăjan? Unde sunt cărţile care descifrează cu sagacitate acest fenomen? Horia C. Matei a publicat un studiu pătrunzător, Cine eşti dumneata, domnule Holmes?, în cartea sa Literatura şi fascinaţia aventurii din 1986, Daniela Zeca ne-a oferit, în 2005, o carte bine documentată, , iar Mircea Mihăieş a decriptat captivant , în 2008. E prea puţin, chiar dacă ar mai putea fi enumerate câteva titluri. Şi chiar şi cei amintiţi mai sus se referă la scrieri de acum multe decenii. Ca de obicei, sincronizarea noastră cu ceea ce se petrece pe alte meridiane este în suferinţă. După ştiinţa mea, singura rubrică de profil este Scena crimei, găzduită în Jurnalul naţional de peste şase ani. În cadrul ei am scris despre multe traduceri din creaţia unor autori de bestseller, dar i-am semnalat cu atenţie şi pe autorii români contemporani, întâmpinându-i cu bucurie şi încredere pe debutanţi. La rândul ei, în peste doi ani de existenţă, revista online suspans.ro a încercat şi a reuşit să ne ţină la curent cu ceea ce se întâmplă acum în lume cu acest gen. Sper ca şi Revista de suspans să ne aducă de pretutindeni veşti proaspete despre ficţiunile cu asasini, poliţişti, agenţi secreţi, spioni, terorişti.
Deseori mă gândesc la Ov.S. Crohmălniceanu, un critic literar perfect familiarizat cu exigenţele genului. În anii ’80, în biblioteca lui am văzut multe noutăţi de la editurile din străinătate, pe care le parcurgea cu nesaţ, vorbindu-mi apoi entuziast despre ele. Ne lipsesc comentatorii cu pregătirea lui.
Nu vom avea o literatură mystery&thriller valoroasă dacă nu vom avea şi exegeţi informaţi la zi în acest domeniu, preocupaţi de virtuţile artistice ale acestui tip de proză, capabili să discearnă relaţiile complicate dintre personaje, să evalueze modul de realizare a lor, abilitatea de a conduce o acţiune cu suspans. E timpul să apară şi altfel de recenzenţi, care să nu mai numere kilometrii pe care îi parcurg eroii până îşi împlinesc destinul, precum cel care mi-a prezentat .
