10.
― Îmi aminteşti de cineva. Sau poate că eşti chiar cel pe care nu pot să-l uit. Nu ştiu dacă acest străin a existat vreodată, dacă mă ştie, dacă trăieşte sau a murit. Îl recunosc sau, mai bine zis, îl întâlnesc când cedez acestui prezent, cad într-o profundă stare de impaciență; devin inconştientă. Nu pot să-l uit, ştiind că mă aşteaptă. Are o voce plăcută, languroasă, liniştitoare. Nu cuvintele, ci tonalitatea cu care rosteşte fiecare fonem mă obligă să-l caut asemenea unui suflet rătăcit, în orele devastatoare, desprins tocmai de fiinţa ta. Îmi aminteşti de cel care nu mă poate uita, chiar dacă o lume întreagă a uitat că un asemenea om ar trebui să existe. Eşti el, când mă ignori. Sunt alta, când îmi recunosc ecoul respiraţiei, întretăindu-ţi vorbele, amestecându-le cu tăceri înecate-n durere. Sunt aici şi asta e tot ce contează în aceste momente.
― În prezenţa ta nu se petrece nimic din ceea ce m-ar putea înfricoşa, am intervenit neaşteptat.
― Poţi să alegi. Poţi să rămâi cu mine ori poţi să continui eterna ta căutare a omului ideal. Însă, ar trebui să ştii că adevăratul meu soţ, în orice oră din zi sau din noapte, indiferent de circumstanţele ivite, nu se va înjosi recurgând la alegeri; comparând. Ştie că sunt unica lui trebuinţă, fără de care nu găseşte acea scânteie de imposibil şi imaginar în necuprinsul realităţii acaparatoare.
― Nu. Nu recurg la analogii, mă explicam. Putem confunda oameni şi obiecte, chipuri şi nuanţe, dar nu şi sufletele. Pentru că sufletul nu se vede, ci se simte.
Au urmat câteva clipe de tăcere, timp în care, apropiindu-se de geamul deschis, Elza părea absorbită de lumina misterioasă a soarelui de apus, reflectat pe sticla fluviului încremenind în apropierea orizontului. Priveam în direcţia în care se uita şi ea. Ceva uşor, vitros şi lucitor, ceva ca o formă de aer închegat se desprinse de marginea fisurată a cerului. Trepida ca un pescăruş rănit.
Copyright © 2013, Cristofor Arts
― Ţi se pare firesc? s-a mirat ea.
Continuam să privesc înspre locul în care lumina vie continua să vibreze, de parcă, ruptă de etern, s-ar fi înfundat pentru totdeauna în acest spaţiu al pieirii, numit pământ.
― Poate că nu sunt doar nişte aripi, am presupus. E chiar o spărtură de cer.
― E clipa când se opreşte totul, zise. De vrei să avem un copil doar al nostru, ar trebui să-l concepem într-un asemenea moment.
Nu-i înţelegeam intenţia, dar ştiam că orele de aici şi cele din casa lui Edith nu aveau acelaşi ritm. Probabil că, în prezent, acolo, aş fi trăit senzaţia că se înnoptase. Lara ar fi tras toate storurile, ar fi închis toate uşile, ar fi aprins toate lustrele şi mi-ar fi spus că ar trebui să mă odihnesc. În lipsa amintirilor, n-aş fi găsit niciun sens în celălalt prezent. Nimeni n-ar fi încercat să-mi spună că duc o altă viaţă.
― Nu pot exista în absenţa ta. Când îmi eşti alături, uit unde sunt, dar mă simt prezent şi ştiu că sunt eu, soţul tău.
― Dacă iubeşti, n-ar trebui să compari şi nici n-ar trebui să alegi.
― Ştiu, am bâiguit. Ştiu totul.
― Nu ştii nimic, mă contrazicea ea.
Un miros puternic, de magnolii şi azalee, răzbătea prin geamul rămas deschis. Venea dintr-o depărtare incertă, de dincolo de fluviu, ori poate chiar dintr-o altă viaţă. Nu ştiu dacă-l percepea şi ea şi nici nu ştiu de înţelegea tăcerea în care începeam să mă cufund ca într-un gol de întuneric necesar visului odihnitor. Mă simţeam ostenit şi, pentru prima dată de când cu accidentul, faptul că am reuşit să ajut un om, că mă aflam tocmai în locul şi la timpul potrivit, în preajma ei, toate aceste coincidenţe bizare mi-au indus un profund sentiment de mulţumire. Nu ştiu ce s-ar fi întâmplat dacă pierzându-şi conştiinţa, cea care în ciuda opoziţiilor şi părerilor contradictorii pentru mine rămânea să-mi fie soţie, nu ştiu dacă ea ar mai fi privit o altă înserare, s-ar fi bucurat de ea. Cum ar fi fost firesc, mirosul ademenitor nu-mi producea nicio satisfacţie. Mă neliniştea. Nu era sezonul magnoliilor, iar azaleele de care îmi aminteam existau doar în imaginarul meu. În casa ei, aranjate în holul spaţios, florile nu emanau niciun miros. Poate că miasma care se înteţea pe măsură ce, pălind, lumina înserării începea să capete nuanţa petalelor uscate, poate că acest iz halucinant se revărsa dintr-un loc tainic al subconştientului meu, dintr-un alt timp.
― Erau flori în visul meu, zise ea. În timp ce Max era preocupat de rapoartele sale, eu încercam să înţeleg ce fel de plante pot avea frunze atât de verzi.
― Flori?
― Erau ore interminabile şi chinuitoare. Nu puteam evada din propria casă. Nu te vedeam, dar te ştiam acolo. Mi-am amintit de Edith şi de faptul că ea insista să plantez bulbii de azalee în glastrele umplute cu nisipul adunat din clepsidrele ce nu se mai pot folosi. M-a sunat şi mi-a spus că pentru ceremonia finală nu am nevoie de timp.
― Ceremonie?
― Comemorare. Mi-a spus să mă îmbrac în negru. Să nu uit de mănuşi şi eşarfă, pentru că va fi o noapte rece. Multe a mai îndrugat, însă toate cuvintele ei, adunate în ceea ce se dorea a fi doar o povaţă de soră bună şi iubitoare, îmi sunau ca un afront, tăinuiai ceva neînţeles şi ameninţător.
― Eşti aici, am oprit-o observând descumpănirea ce începea să i se citească în priviri şi în glas. Ea nu mai era ea, cea de atunci, Elza pe care o cunoşteam atât de bine, acea fiinţă onestă şi cumpătată, vigilentă şi capabilă de a se opune cu stoicism oricărei situaţii neaşteptate. O vedeam căutându-şi chipul în oglinda de lângă geam. Era ca şi cum s-ar fi străduit să înţeleagă unde anume dispăruse cealaltă persoană, proiecţia ei pe cât de fantomatică, pe atât de enigmatică. Nu se regăsea în acest prezent. Ceva important şi definitoriu îi lipsea asemenea propriei umbre de care nu te poţi lepăda după propria voinţă. Ducea o luptă oarbă, înverșunată şi istovitoare. Dorea să înfrunte aplombul părerilor bizare. Dorea să recapete încrederea în sine, să se întoarcă la locul în care, asemenea unui ac ruginit de pe cadranul decolorat al ornicului măsurând doar timpul asupririi, trecutul s-a desprins de prezent, a lăsat un gol, un hău capabil de a absorbi tot ceea ce a mai rămas din realitate. Voinţele năstruşnice nu mai aveau forţa întrupării în împliniri inducătoare de bucurii. Se consumau doar la nivelul subliminal al închipuirii, acolo unde, asemenea torentului neaşteptat începea şi se stingea orice gând pustiitor. Totul rămânea acolo, între vis şi irealitate, acolo unde nu se putea vorbi de ursită, pentru că ceea ce nu e trăit, nu se poate aminti. Se poate povesti ca şi cum ar fi adevărat, însă doar de dragul consolării, domolirii avântului nesăbuit.
― Ar trebui să clarificăm anumite aspecte, mă aduse în prezent. N-aş dori să trăieşti cu impresii greşite, să cauţi sens în ceea ce nu s-a întâmplat decât în gândul tău.
― Pari obosită, am intervenit. Ar trebui să te odihneşti. Însă, ignorându-mi vorbele, ea a continuat pe acelaşi ton împăciuitor:
― Poate că nimeni nu mă crede, dar tu va trebui să afli că în această lume, în această viaţă am început să pierd încrederea în oameni. Las o impresie falsă. Serviciul, celelalte activităţi, tot ce-mi defineşte existenţa, pur şi simplu mă obligă să joc fals. Trebuie să par agreabilă, plină de tact, înţelegătoare cu semenii mei. În realitate însă, în gândul meu, îi refuz pe toţi, ştiind că în aceste vremuri nimeni nu-ţi mai doreşte binele, nu ţi-l oferă fără a cere ceva în schimb. Chiar şi Edith are o intenţie clară. De când eşti soţul ei…
― Nu! am răbufnit. Te rog să încetezi.
― Taci! a protestat. Ai plâns vreodată?
― Da, am recunoscut.
― De când eşti soţul ei, sora mea caută să mă elimine definitiv din viaţa ei. Ştie că mă iubeşti. A ştiut dintotdeauna. Acum, însă, nu se mai opune relaţiei noastre. Crede că doar aşa, iubindu-mă, căutându-mă şi înţelegând cine sunt, vei deveni cel de dinainte. Te vrea aşa cum ai fost. Doar al ei. Vrea s-o ajut. În schimbul acestui sprijin, mi-a promis că mă va vindeca. Ştiu că va reuşi. O cunosc mult prea bine. Însă mă tem că medicamentul de care am nevoie va fi obţinut mult prea târziu. Pe deasupra, e vorba de un produs experimental. Nimeni nu poate garanta absolut nimic. Poate eşua totul. Însă eu continui să cred. Iar tu, Nick, în tot acest joc inept, tu eşti singurul om care nu înţelege absolut nimic. Tu trăieşti o altă viaţă. Ceea ce ar putea exista. Trăieşti un timp paralel. Chiar şi până la accident trăiai în această dimensiune a iluziilor. Doar că atunci totul era mult mai simplu. Hazardul, dorinţele, iubirea ta, totul se consuma doar în imaginarul tău, în acele proze pe care le publicai în diverse reviste de profil, în cărţile tale ce s-au bucurat de un real succes dincolo de graniţele acestei ţări. De când cu accidentul, s-a întâmplat ceva straniu: închipuirile tale au devenit reale. Îţi aminteşti ceea ce nu a fost. Vezi tot ce doreai şi nu s-a petrecut. Crezi că sunt idealul tău. Crezi totul, când îţi sunt alături.
― Da, îngăimasem cu un aer aproape absent.
― În tot acest haos există ceva de ce ar trebui să ne temem amândoi: faptul că eu nu mă pot împotrivi, faptul că te iubesc. Tot mai mult. Adevărat. Aşa cum nimeni nu ar fi în stare să te iubească. Uneori, ca pe propriul copil. Alteori, ca pe un tată grijuliu. Caut acea iubire care nu cere nimic în schimb, care oferă toată bunătatea de care e capabil omul. Vreau să te ştiu în siguranţă. Vreau să ştii: de fiecare dată, chiar şi atunci când nu facem dragoste, ci doar te sărut, de fiecare dată când pleci, eu plâng. Plâng ore în şir, înţelegând că îndepărtându-te de soţia ta, aş greşi. Inconştient, ţi-aş provoca un rău incomensurabil. Iubirea, Nick, iubirea ce se vrea perfectă, în mod categoric, impune suferinţă, un chin de nesuportat pentru omul de rând.
Mă străduiam să înţeleg tot ce-mi expunea. Şi chiar îi dădeam dreptate. O credeam. Vorbea cu o dezinvoltură sinonimă cu necesitatea de eliberare a suferinţei adunate tot acest timp. Desluşeam în spusele ei pulsaţia adevărului alarmant; pe cât de posibil, pe atât de năucitor. În asemenea momente simţeam că trebuia să mă detaşez de timpul inventat, pentru a câştiga timpul regăsit.
― Nici nu ştiu cine sunt şi, de multe ori, trăiesc chiar impresia că nici nu exist. Mă recunosc doar când îmi eşti alături. Edith, Lara şi alte persoane care, într-un trecut nebulos, probabil că făceau parte şi din viaţa mea, în prezent îmi apar ca nişte umbre de care încerc să scap. Şi ştii de ce? Pentru că sunt consecinţele greşelilor mele. Doar în prezenţa ta simt că mă pot elibera de tot ce nu înţeleg. Încerc să obţin tot ce am pierdut. Cu un scop cât se poate de evident: ca să regăsesc pe cel care am fost şi ar trebui să fiu.
Îmi dădeam seama că, privit din exterior, arătam ca o persoană lipsită de cumpăt. Căutam sens în ceea ce nu cunoşteam. Încercam să caut motivul dezvăluirilor ei. Justificările erau evidente. Cel care te iubeşte nu-ţi va ascunde absolut nimic din ceea ce te-ar putea ajuta. Ea mă iubea şi asta nu se cerea explicat ori demonstrat. Se simţea indiferent de situaţia ivită. Chiar şi-n privirile ei nu exista nimic înşelător. De multe ori fericirea se succeda cu amărăciunea. Chiar şi acum, când s-a apropiat de mine, mi-a luat palma în palma ei, a închis ochii şi mi-a spus că mai bine ar fi dacă nu ar mai lupta pentru propria viaţă.
― Luând în considerare ipostaza în care mă aflu, în care ne aflăm, doar moartea îmi poate aduce eliberarea definitivă.
― Elza!
― Taci! şoptise atingându-mi cu degetul arătător al mâinii stângi buzele-mi uscate. Voi continua să lupt, pentru că nu pot să te las singur.
Simţind-o alături, simţindu-i răceala mâinii albe ca de var, mi se părea că începeam să ne detaşăm tot mai mult nu doar de locul izolat de restul lumii, ci chiar de momentele în care orice act, oricât de neimportant, căpăta semnificaţii clare, inducea alte gânduri, stări şi acţiuni intempestive. În asemenea circumstanţe totul se putea sfârşi în orice moment. Mă neliniştea starea ei. Acum, când s-a destăinuit, când mi-a prezentat serii de argumente perfect verosimile, nu îi ceream să-mi explice de ce îmi tăinuia neliniştea ei tot acest timp. În aceste momente, un asemenea deziderat ar fi rănit-o şi mai mult. Probabil că se cerea să-i mulţumesc pentru adevărul confiat, dar preferam să mă depărtez de respectivul subiect. Am strâns-o în braţe şi i-am cerut iertare pentru festa cu sicriul. I-am spus:
― Edith spune că tu nu exişti.
― Edith, a zâmbit de parcă mi-ar fi spus: „De parcă n-o cunoşti pe Edith”. Ea joacă fals. E sora mea, dar nu înţelege că pentru a câştiga un om de partea sa nu trebuie să-i oferi tot ce ai, ci, înainte de toate, trebuie să afli ce anume îi lipseşte celui pe care crezi că-l iubeşti. Iar dacă nu-i poţi acoperi acest neajuns, lasă-l în pace; lasă-i măcar libertatea de a fi singur. Lasă-i posibilitatea alegerii.
― „… posibilitatea alegerii”, am repetat amintindu-i de o povestire pe care o reluasem de curând. Vreau să-mi citeşti ceva.
Mi-a zâmbit aprobator. În vocea ei ideile mele căpătau alte conotaţii. Era ca şi cum aş fi ascultat afluxul expunerilor generale, posibile a fi imaginate de orice om de pe acest pământ. Vocea ei separa vocea mea interioară de ecourile care puteau reverbera în orice gând, care existau şi pe care le percepeam tocmai în clipele în care ea îmi oferea ceea ce pentru mine era de o importanţă covârşitoare: tăcerea ei.
În timp ce mă întorceam cu maculatorul pe paginile căruia schiţasem respectivul text, m-am oprit pentru o clipă în dreptul oglinzii din hol, pentru că i-am auzit glasul stins şi neliniştit: „ – Crede! Crede totul!”. Nu ştiam dacă ceea ce auzisem era doar o impresie şi nici nu doream să aflu mai nimic din ceea ce ar fi putut distruge iubirea noastră. „- Nu! Ea nu mă poate înşela.”, îmi repetam în gând în timp ce-o ascultam citindu-mi finalul prozei anterior amintite.
„Apoi, brusc, ni se pare că nimic nu are sens, că nu mai există nicio cale de întoarcere, că viaţa noastră s-a terminat tocmai în secunda în care am acceptat să ne împărţim propriile suferinţe cu un om străin, cu omul de alături. „Nu trebuia!”, ne apostrofăm visând sorţi neverosimile. Înţelegi? Acum înţelegi de ce n-am nevoie de nimeni?
Tu… Dacă exişti, numai tu ai putea să mă înţelegi. Tu, cel care, tot acest timp, dăruindu-mi tăcerea ta distrugătoare, ai amplificat vidul din care nu reuşesc să evadez. Mă pierd, dar continui să cred în tine. Nu mă mai recunosc. Devin ceea ce vrei să fiu. O parte din tine. O parte din imaginile tale, creionate şi atât de prezente în minţile fiecărui cititor. Crezi că descrii doar nişte sentimente comune, dar ar trebui să accepţi faptul că, prezentând cele mai subtile aspecte ale existenţei umane, tu, practic, ucizi. Intensifici suferinţa fiecăruia, chiar şi prin simplul fapt că o scoţi la lumină. Aşa ai făcut şi cu mine. M-ai obligat să mă regăsesc în tot ce ai făurit. La un moment dat, într-o noapte de iarnă, când evidenţiam anumite pasaje, am înţeles totul. Acolo, în acele cuvinte, în acele fraze şi acele imagini eram eu. Eu şi nimeni alta. „Eu!” ar fi zis şi altele, dar nimeni nu ştia adevărul meu, adevărul nostru.
Era o seară de septembrie. Ploua. Mă întorceam acasă. Aşteptam trenul Beograd – Timişoara. Trenul întârzia. Nu-mi rămânea altceva de făcut decât să-mi pierd timpul lecturând un roman împrumutat de la Biblioteca Universitară. Da! Ai ghicit. Era „Cartea morţii”. Cartea ta. Despre universuri imposibile, fatalităţi stranii. Despre cei care ar putea exista. Însă, ceea ce mi-a stârnit curiozitate era tocmai numele meu. Numele şi prenumele. Cele din realitate. Ale mele. Pricepi? Ce nu pot să înţeleg şi n-am să înţeleg niciodată e tocmai această bizarerie. Spune-mi, cum, cum ai reuşit să inventezi ceea ce există? Coincidenţă? Prea puţin probabil. Dar, chiar dacă acceptăm o asemenea teorie, totuşi, personajul tău trăia viaţa mea. Tu nu făceai altceva decât să mă descrii pe mine. Cu lux de amănunte. Ai înfăţişat chiar şi ceea ce urma să devină destinul meu. Ai spus totul. Aşa cum era. Ai reinventat un om care există. Ştii ce simţeam? Era ca şi cum, într-o clipă fatidică, aş fi pătruns în visul din care nu mai exista nicio cale de ieşire. Existai doar tu: o imposibilitate. Erai acolo. În acea gară. În acea seară. În viaţa mea. Te-am recunoscut tocmai în clipa în care m-ai privit pentru prima dată. Pentru că privirea ta nimicitoare m-a golit de orice gând. Nu-nţelegeam absolut nimic. Nu simţeam nimic. Nu ştiam ce fac. Am vrut să mă apropii de tine, dar am vrut să şi fug. Să uit totul. Să mă opresc între şinele căii ferate şi să aştept. Dar de ce, spune-mi, de ce trebuia să te opui? De ce ai început totul? Ştiai cine sunt? Mă cunoşteai de dinainte?
― Imposibil, mi-ai spus. E doar o invenţie. Nici nu ştiam că şi în realitate ar putea exista vreo persoană cu asemenea nume. Apoi ai zâmbit. Şi chiar, zeflemitor, ţi-ai cerut scuzele de rigoare. Trecutul nu se supune schimbării, însă poate denatura viitorul nostru. Nu ştiu dacă erau cuvintele tale ori era doar gândul meu. Cert e faptul că din acea clipă pentru mine nici măcar timpul nu mai are niciun sens.
Cum se poate exista în absenţa ta? Ai încercat să te pui în locul meu? Şi mai e ceva. Unde ai coborât? În care gară? Şi de ce mi-ai lăsat numărul tău de mobil? Ca să nu-mi răspunzi niciodată? Să-ţi reţii chiar şi respiraţia atunci când te sun?
Mai mult decât de prezenţa oamenilor de alături, de multe ori, viaţa noastră e definită tocmai de absenţa anumitor străini, de acea lipsă ce are un scop precis: ne accentuează şi ne amplifică singurătatea. E o durere intolerabilă. Dorim să avem ceea ce ştim că nu vom stăpâni vreodată. Căutăm neîncetat. Rătăciţi în universul iluziilor, trăim deznădejdi incontestabile. Niciodată nu vom fi cei care vrem să fim. Pentru că în preajma noastră nu se află tocmai străinul suferinţelor noastre. Da. Aşa simţeam eu. Asta simt şi acum, când îţi scriu şi aştept un simplu răspuns.
Înţelegi că nu mă mai pot ajuta nici măcar pe mine însămi? Ar trebui să apari tu, dacă tot ai încercat şi ai izbutit să descrii viitorul meu. Ai pus punctele de suspensie acolo unde aştept o simplă sclipire, o simplă speranţă. Ai lăsat spaţii goale între anumite pasaje. Ştiu că n-ai vrut să înţeleg totul. E cât se poate de clar că ai încercat, încerci şi vei continua să mă ignori. Probabil că în aceste ore pustii ar trebui să mă întreb dacă tu înţelegi cât de intens doare tot ceea ce nu e prezent. Însă, concomitent, pricep şi un alt aspect: tu nu poţi să-mi fii alături, pentru că ai vrut să exist pentru totdeauna. Mi-ai închis acolo, în plăsmuirea ta. Ai ridicat în jurul meu stavile de neînvins. Ai descris totul: ziduri de piatră neagră, maluri retrase în hăul întunericului rece, urme ce se pierd, izul respiraţiei purtate peste fluviul ce curge dinspre orizont înspre nemărginire. Crezi că nu-mi amintesc? Sunt doar un adaos al vieţii tale: îmi amintesc chiar şi ceea ce ai reuşit să uiţi. Închid ochii şi te închipui fiindu-mi alături. Nu pot să plâng. Nu te implor să-mi răspunzi. Am obosit să lupt. Oricum, nu vreau să par doar o persoană uşuratică. Am şi eu… Nu! Nu am nimic. Fără tine, îmi rămâne doar pustietatea. Şi o dorinţă aprigă de a opri tot acest haos. Dacă n-ai înţeles ce înseamnă să suferi, atunci n-ai înţeles ce înseamnă să trăieşti, să iubeşti, să aştepţi chiar şi atunci când ştii că totul, absolut totul e pierdut o dată şi pentru totdeauna. Finalul e iminent. „Doar să nu apari!”, îmi zic. Să nu apari tocmai acum, când nu te-aş mai recunoaşte. Pentru că nu mai văd nimic. Nu ştiu ce înseamnă lumina. Nu mai aud nimic. Nu-mi amintesc ecoul respiraţiei tale. M-am izbăvit de toate scoicile din casa mea. Nu vreau să trăiesc alte iluzii. Nu vreau să-mi închipui şoaptele tale, să le compar cu nişte vuiete nepământene, denaturându-mi această linişte mortuară. Vreau să uit. Să uit de mine. Vreau să mă uiţi, ca să pot să plec.
Probabil că din unele trenuri n-ar trebui să coborâm niciodată. Niciodată nu-i vom uita pe cei care ne-au lăsat iluzia suferinţei insuportabile: singurătatea noastră.
Înţelegi? Din clipa în care te-am cunoscut, am început să uit chiar şi de mine însămi. Era o moarte lentă. Era începutul ultimului drum ce ducea înspre ceea ce ai vrut tocmai tu: spre vecie. Înţelegeam. Fără tine, nu ar fi în zadar; mi-ar fi imposibil. Rătăcind într-o răvăşeală de fantezii zadarnice, tot restul vieţii, aş căuta nuanţa privirii tale, acea transparenţă indefinibilă, capabilă de a imita lumina acestei lumi. Nu după ceea ce ai putea să-mi spui, ci doar după felul în care taci, te-aş recunoaşte, te-aş simţi: unica mea căldură, unicul iz întremător, emanând dintr-o genune de văzduh asfixiant. Dar n-aş îndrăzni să te îmbrăţişez. Să te ating? Aş spulbera tot ce am făurit în tot acest timp: ideea existenţei tale. Dacă aş întinde mâna înspre locul în care aş închipui că exişti, umbra mâinii mele ar lăsa urme vizibile, amintind forma aripii fracturate.
Înţelegi? Dacă îţi vei aminti că am existat, ar trebui să ştii: pentru toţi ai fost doar o parte din acest univers atât de posibil. Pentru mine, în schimb, ai rămas unica imposibilitate: totul. N-ai să pricepi niciodată. Nu atunci când părăseşti viaţa unui om, realitatea sa, devine dureros. Ci doar atunci când îi părăseşti visul, ultima oprelişte înspre hăul eternului.”
„― Crede! Crede totul!”, nu încetam să-mi repet vorbele ei. „― Nu! Ea nu mă poate înşela”, încercam să mă liniştesc.
Va urma
