Foileton: Extreme (13)

16.

Începeam să mă cufund. Tot mai mult. Tot mai adânc. Şi totuşi, imaginea ei îmi apărea tot mai clară. Precum un spectru oneros, trupul aproape gol căpăta contururi tot mai pronunţate. Poate din pricina fundalului decupat dintr-o scenă apocaliptică – un boiler imens, de nuanţa jarului orbitor – ori poate doar din cauza propriei neputinţe de a limita realitatea din care nu puteam evada. Ceva roşu, lucitor şi cleios, prelingându-i-se pe coapse, umplea cada în care mâinile mele, picioarele ca de plumb topit, ca şi întregul trup, fuseseră cuprinse de zvârcoliri incontrolabile. Lichidul clocotitor urca necontenit. Asemenea bucăţii de metal încins, din care fusese construit alambicul din spatele ei, partea inferioară a bărbiei mele începea să cedeze. Am deschis gura. Un gust dulceag, uşor înţepător, îmi amintea de iernile copilăriei, de bunicul meu, care, de fiecare dată când se întorcea din Gdańsk, îmi aducea borcănaşe cu miere roşie, cu gust de zmeură şi măceşe.

Eram stupefiat de tot ce mi se întâmpla. Locul era opresiv. Ca într-o aglutinare de aer letargic, întreţesute, privirile noastre deveneau mate. Păreau doar nişte extensii de umbră, necesare fuzionării straturilor de întuneric ce începeau să se condenseze dincolo de ochiurile geamurilor romboidale, creştea urmând a inhala tot ce mai rămăsese din lumină, din luciri confuze, marcând geometria văzduhului tot mai rarefiat. Ajurate cu ocru, mâinile ei, ca nişte ramuri cu terminaţii ascuţite, dispersând scânteieri amăgitoare în timp ce ardeau, smulgeau porţiuni importante de lumină rămasă, asemenea rupturilor de tapet mucegăit. De parcă şi-ar fi grăbit creşterea, unghiile de un roşu ardent, înmugurind în văzduhul rămas, ca într-o emanaţie pătrunzătoare, se apropiau de umerii mei, de gât, de ochii în dosul cărora, undeva la rădăcina creierului, simţeam dureri usturătoare. Am clipit de câteva ori, voind parcă să dispersez imaginea prezentă mai mult în închipuirea mea decât în realitate. Dar, cum era de aşteptat, contururile ei deveneau tot mai aspre. Petele întunericului rece şi spintecător se strângeau în nişte mototoale ce aminteau fâşii mari de pansament plin de puroi, fâşii ce acopereau rănile fiarelor întâlnite doar în lumile mitologice.

Consternat, pricepeam tot ce se petrecea. Obscuritatea cavernoasă căpăta aspectul ţesăturii casante. Se rărea. Mă temeam că şi aburul respiraţiei mele ar fi putut spulbera acel strat protector, care, în cele din urmă, părea ultima legătură cu realitatea.

― De ce? încercam să intru în joc.

Evident că pe moment nu am primit niciun răspuns. Contorsionată cum era, mi-a ignorat chiar şi privirea. Se uita undeva deasupra mea. Fixa ceva inexistent. Am închis ochii încercând să-mi închipui ce anume se afla în spatele meu. Singura imagine ce îmi venea în minte era doar un perete cenuşiu, cu nişte panele de lemn ros, intrat în putrefacţie. Ori poate că mă înşelam. Probabil că respectivul decor mintea mea îl împrumutase dintr-un alt spaţiu, dintr-o întretăiere de imagini reale, asemenea clădirii pe lângă care trecusem cu ceva timp în urmă, un edificiu impozant, cu faţade de travertin, cu imagini denaturate de închipuirea mea.

― Credeam că ai să înţelegi, începu pe un ton stins. Nădăjduiam la multe, mult prea multe din partea ta.

― Dar…

― Nici să nu te gândeşti să te explici. Ştiu ce vrei să insinuezi. Ştiu. Recunosc că Edith n-are nicio vină. N-o acuz că n-a reuşit să finalizeze planul nostru. Totuşi, ţin să-i mulţumesc că izbutise să elimine un element primordial.

― Să elimine? La ce te referi?

― N-are nicio importanţă.


 Patience against Anger | Ira-Patientia Copyright © 2014, Cristina Schek

Patience vs. Anger | Patientia vs. Ira
Copyright © 2014, Cristina Schek


Am vrut să ripostez. Intenţia mea era cât se putea de clară. Am vrut să mă ridic şi s-o lovesc. Indiferent de consecinţe, atacul neaşteptat era unica soluţie. Şi chiar de ar fi căzut, şi chiar de s-ar fi lovit, şi chiar de mi-ar fi fost dat să văd doar o bucată de carne excizată, eram sigur că nimic nu m-ar mai fi interesat. Dar, din păcate, în acele momente, tot ce-mi doream nu puteam săvârşi. Trupul nu mă mai asculta. Mâinile rămâneau inerte. Pluteam în lichidul din vană ca şi cum aş fi fost atârnat de nişte cârlige ruginite, desprinse de epavele descoperite în întunecimea mării îngheţate.

― Nişte cuburi de gheaţă, o auzisem surâzând. Apă cu impurităţi, fire de iarbă şi fire de păr.

― Nu pricep, gândisem cu glas tare.

A zâmbit trufaş. Apoi s-a întins după o bucată de pânză pe care abia acum o descoperisem albind pe dulăpiorul de baie din dreapta noastră.

― Ţi-am adus sângele, încercam să ghicesc rostul conţinutului descris.

― Prea târziu.

― Târziu?

Am vrut să continui, să mă explic, să reiau cursul evenimentelor din ultimele zile, din lunile însemnate cu negru. Însă nu ştiam din ce punct să încep. Nu aveam vreun reper clar. Nu găseam tocmai acea ruptură care m-a separat de prezentul meu, doar al meu. Orice efort ar fi fost doar o tentativă dezirabilă de a disculpa ceea ce poate că nici nu săvârşisem. Am oftat din rărunchi, dând de înţeles că mă declaram învins. Aş fi vrut să-mi cer iertare, dar nu găseam niciun motiv plauzibil. Mă simţeam nevoit să adopt o stratagemă înşelătoare. Voiam s-o îmbunez. O urmăream cu atenţie sporită. Avea perfectă dreptate. În acea bucată de ţesătură albă fuseseră învelite câteva cuburi de gheaţă ce împroşcau o lumină infectă. Două cuţite, rotiţe zimţate asemenea celora întâlnite în cutere, pânze metalice de diferite dimensiuni, ca nişte obiecte prinse pe un panou de carton răpănos, se ghiceau printre cuburile translucide.

― Ai fost mult, mult prea mult pentru mine. Ai fost mult prea prezentă.

― Prezentă, a repetat lăsând impresia că începeau s-o înduioşeze vorbele mele.

― Recunosc, continuam pe un ton convingător, recunosc că erau şi zile când te consideram doar o simplă invenţie. Respectiva atitudine fusese indusă tocmai de ceea ce n-am să cunosc niciodată în această viaţă: erai ideală. Da. Trebuia să uit chiar şi de mine însumi, ca să simt ceea ce absentează timpului petrecut pe acest pământ: perfecţiunea. Desigur că, ajuns la acest punct ineluctabil, începeam să greşesc. Începeam să te pierd, iar tu, oarecum inexplicabil, nici măcar nu încercai să protestezi. Greşeam, căci te veneram doar pentru mine însumi. Nici măcar nu ştiai tot ce gândeam. Nu-ţi ziceam. Sunt sigur că observai cât de des mă abăteam de la subiect când venea vorba de manifestarea sentimentelor. Mă temeam că destăinuindu-ţi totul aş fi spulberat tot ce încercam să edific aproape din nimic. Cred că am…

― Cred că aiurezi, ricană ea. Ori crezi că îţi voi da dreptate? Te ascult doar pentru că îmi place cum minţi. Te ascult doar ca să pot să-nţeleg ce anume vrei să ascunzi în spatele acestor scorneli.

Probabil că aşa începea sfârşitul. Desigur că ar fi trebuit să adopt o altă tactică, gândeam urmărind-o cum se întindea după una din lamele înfipte între cuburile de gheaţă, în grabă şterse de umbra mâinii ei dezgolite. Era mâna stângă. De un gri vineţiu. Gestul ce a urmat fu atât de brusc, încât mi s-a părut că, asemenea ţesăturii mult prea subţiri, tăiase o parte importantă din lumina stătută, ca un lichid ce emana mirosuri insuportabile. Era o palpitaţie tumescentă, calculată cu precizie, până la ultimul milimetru. Refluxul, arcul descris de tăişul orbitor, era la fel de riguros. Am fost oripilat când am înţeles actul în sine. Da. Erau faptele şi manevrele ce puteau fi atribuite doar unei minţi criminale. Lipseau doar câţiva milimetri ca lama rece să îmi spintece pielea gâtului. Himera din faţa mea opera cu exactitatea chirurgului. În minte, jocul absurd continua cu o claritate incontestabilă. Pânza metalică ce-mi pătrunsese în carne, prin apropierea alarmantă dispersa umbre ascuţite şi reci, ca de sârmă subţire. Treptat, firele de metal maleabil, încolăcindu-mi gâtul, începeau să urce înspre obraji, înspre ochi. Însă durerea închipuită fusese indusă de ramificaţii nevăzute ale aceloraşi iţe vibrante, cele care pătrunseseră în interior, înnodându-se, tăindu-mi respiraţia. Mă sufocam.

― Continuă, m-am răstit pe un ton dispreţuitor, înţelegând că obiectul penetrant din mâna ei mi se lipise de beregată.

― Crezi că totul se va sfârşi chiar atât de repede? Ar fi necinstit după toţi aceşti ani. Ar fi inutil.

Am înghiţit în sec. Ca şi cum s-ar fi adunat într-o formă aspră, pietrificându-se, cu obstinaţie agasantă, mâna ei tremura ameninţător.

― Sigur că poţi să insişti, continuam dispreţuitor. Nu voi divaga de la subiect şi nici nu voi încerca să întreprind ceva revoltător.

― Nici nu ai cum. Eşti… eşti paralizat, deborda într-o notă delirantă.

Am zâmbit sfidător. Un miros pătrunzător şi înţepător întorsese în amintiri clipele accidentului, tocmai acele minute când simţeam că mă înec din pricina izului de carne arsă.

― Am mai trecut prin asemenea stări.

Se părea că nu o mai interesau relatările mele deferente. Pironindu-şi privirea în ceva ce poate că exista doar pentru ea, se părea că plănuia alte diversiuni. Chiar şi pielea ei căpăta un luciu şters, asemenea crustei mate, acoperind fluviul nupţial, închegând undeva în apropierea noastră. Mâinile căutau alte obiecte vătămătoare. Uneori dispăreau din raza vederii mele doar pentru a potrivi ţintele ameninţătoare din spatele meu, acolo unde chiar şi umbra trupului se întărea într-o formă fragilă şi rece. Alteori, ca într-un fel de aer diluat de lumini fumegătoare, devenea atât de clară, încât aveam impresia că doar ea insufla viaţă în tot ce mi se permitea să văd şi să simt.

― Poftim, zise zâmbind. Nu ştiam când şi nu ştiam cum reuşise să facă rost de un pahar umplut pe trei sferturi cu un lichid limpede ca lacrima.

― O altă doză de otravă?

― Apă. Doar apă, preciză, iar apoi sorbi câteva picături doar pentru a îndepărta orice umbră de îndoială.

Era clar că refuzasem ceea ce-mi propunea. Durerea mă seca de orice dorinţe. De regulă, într-o situaţie obişnuită, i-aş fi acceptat propunerea şi chiar aş fi îmbrăţişat-o. Apoi, cu siguranţă, ne-am fi dedat la tot felul de glume stupide. În ipostaza în care eram, gestul ei nu era altceva decât o încercare tainică de a iniţia alte bizarerii. Voia să rezist cât mai mult, să mă vadă chinuindu-mă; virulent căutând să opun rezistenţă; în zadar.

― Ai să uiţi tot ce-am trăit împreună.

― Niciodată, sări indignată.

― Vei uita tot ce era adevărat, pentru că iluziile tale vor fi mult mai prezente şi mult mai clare decât amintirile volatile.

O lacrimă i s-a prelins pe obrazul drept. Admiteam că mă apropiam de ţintă. Probabil că până la punctul final, până la eliberare, aveam nevoie doar de câteva disimulări şi eschivări de la tot ce mi-ar fi putut propune. Ştiam cum s-o înfrunt. Trebuia să fac abstracţie de prezenţa ei. Or, dacă tot insista dorind să-şi manifeste primatul, aş fi putut să-i spun că pentru mine ea nu era mai mult decât o simplă vedenie, trenând dincolo de tot ce consideram a fi marcant ori concludent.

― Nici nu ştii cât de singură sunt, îşi revenea arborând un aer de vexare confuză.

― Să nu crezi că îmbrăţişarea celui pe care îl iubeşti te-ar putea scăpa de singurătate. Dacă acel străin nu simte absolut nimic, prea bine s-ar putea ca braţele lui doar să te sugrume.

Desigur că au urmat clipele tăcerii sinistre, aşteptând parcă afluxul ecourilor vibrante, ce întârziau în gândurile noastre doar pentru a continua un fel de dialog interior. Era timpul meu. N-o scăpam din priviri. Urmărind-o, în mod deliberat lăsam să mi se întrevadă făţărnicia şi dispreţul. Învăluită în umbre sulfuroase, ce se încreţeau chiar şi sub materialul cămăşii sale, transparente din pricina apei, pielea ei căpăta nuanţe vineţii. Amintea o crustă subţire, de nailon opalescent, tremurând în timp ce mâinile ei se roteau ameninţător prin apropierea creştetului meu. La început, n-am simţit doar o înţepătură uşoară, undeva între omoplaţi. Apoi, senzaţia de arsură se extinse fulgerător, de parcă cineva ar fi aprins o sfoară lungă, îmbibată cu petrol şi lipită de coloana mea vertebrală. Astfel, bezna lânoasă ceda sub puterea văzduhului incendiat. Spaţiul se umplea de contururi clare. Depărtându-se, pereţii se afundau într-un sediment de întuneric şi aer învolburat, prelins dintr-o depărtare incertă, dintr-o altă realitate. Sticla geamului strecura filamente de lumini penetrante, cu o precizie microscopică delimitând tot ce exista, putea fi văzut, de ceea ce inducea păreri înşelătoare, nişte iluzii optice, sporind imaginile de o persistenţă tulburătoare. Abia când închise robinetul, când nivelul apei din cadă coborî până la nivelul inimii mele, am devenit conştient de faptul că în sfârşit reuşeam să-mi mişc mâinile.

― Sunt singură, repeta ea.

― Nu suntem singuri dacă n-avem pe nimeni alături, ci doar atunci când ne convingem de faptul că şi-n această viaţă există omul de care nu ne putem apropia.

Continuând acelaşi joc al instigării, dincolo de acuitatea gândurilor ce mă ajutau s-o rănesc, mă simţeam stăpânit de puteri coercitive, de care m-aş fi putut folosi în cazul în care ar fi trebuit să ripostez fizic. Cu degetele mâinii stângi, ce continua să zacă pe fundul vanei ca şi cum ar fi fost secată de orice putere, de orice zbatere indusă de spasmul brusc şi incontrolabil, pescuisem ceva ascuţit. Pipăind acea formă de metal rece, mi-am dat seama că era o lamă de bărbierit. Şi mai era ceva acolo, ceva masiv. La fel de rece şi la fel de util. La început, părea o formă ovoidală, apoi, întârziind, vârful degetului arătător trecuse peste ceva ca o renură. De regulă, din câteva contururi, reuşeam să ghicesc întregul, fără a recurge la detalii semnificative. Evident, doar în condiţii normale. În starea în care mă aflam, chiar şi ceea ce vedeam destul de clar părea confuz, nepotrivit, greşit în raport cu locul ocupat. Însă, orice ar fi fost acel obiect, ştiam sigur că aş fi putut să-l folosesc ca pe o armă necesară. Doar s-o lovesc, să-i sparg ţeasta când mă va elibera din privirea ei de animal rănit.

― Încerci să mă îndepărtezi?

― Întotdeauna te va duşmăni doar cel căruia nu i-ai îndeplinit visul, pentru că ai vrut să-l ajuţi să înţeleagă adevărul de neacceptat.

― Sângele tău! răstise poruncitor.

― E în buzunarul demiului. În tubul de plastic. Aşa cum ai cerut.

― Bine, zâmbi arogant ca mai apoi, în timp ce-mi lega mâinile, asigurându-se că totul era tocmai aşa cum plănuise, să recurgă la tot soiul de etalări emfatice. Vorbea de simboluri, de necesitatea săvârşirii actelor hotărâtoare, de dogme şi jertfe. Descria spaţii inexistente, grădini vernale, porturi părăsite pentru totdeauna. Amintea de zile exuberante, dimineţi târzii, umbre străine, ce puteau fi şterse doar de privirile noastre dacă am fi rămas împreună. Aiurea. Era clar că trecea dincolo de orice realitate.

― Nici nu ştii cât de mult te va chinui gândul înşelător că într-o zi s-ar putea să te iubesc. De aceea, prefer să rămânem duşmani.

N-a mai spus nimic. Pur şi simplu, a ieşit. Am închis ochii şi mi-am reţinut respiraţia. Un minut. Cam atât puteam să rezist. Încă un minut. Eram doar un străin rătăcit într-o lume nesigură. Un gând evaziv, asemenea îndemnului venit din partea celui care treptat începea să se distanţeze de mine, mi-a fulgerat mintea. Sinuciderea era unica soluţie. Aş fi distrus-o definitiv. „Eşti nebun?”, brusc, undeva într-un plan îndepărtat al minţii mele ostenite apăruse imaginea clară a soţiei. „Edith!”, îmi venea să urlu. M-am cutremurat. Ceva rece şi reavăn mi se lipise de frunte. Era palma Elzei. Cu degetul arătător al celeilalte mâini, mâna în care ţinea telefonul meu, îmi făcea semn să tac. Apoi, ca într-o secvenţă de film neclar, cu gesturi atente, temându-se parcă să disperseze liniştea stentorală în care ne afundam, duse aparatul aproape de urechea mea stângă.

― Nick, recunoscusem vocea soţiei. Nick, tocmai am fost apelată de cei de la poliţie. Mi s-a confirmat ceva ce nu pot să cred, nu pot să accept. Nick, spune-mi sincer şi nu te mai juca cu nervii mei, tu chiar nu-ţi mai aminteşti absolut nimic?

― Ştiu doar atât, ştiu că Mark era tatăl Larei, al fiicei tale, pe care ai izgonit-o de acasă în urmă cu câteva săptămâni. Iar dacă ar fi să-mi amintesc de accident, ştiu că la volanul maşinii care mă izbise se afla Elza, sora ta. Ea a provocat totul.

― Elza?

Spre surprinderea mea, femeia care îmi era alături şi care tot acest timp continua să mă maltrateze, nu schiţă nicio umbră de mirare. Dimpotrivă, pe gura ei prinsă într-un fel de rictus apăruse un rânjet ostentativ.

― Şi mai e ceva, continuam pe aceeaşi notă de luciditate evidentă. Unii nebuni cred că amestecând sângele într-o cadă, să zicem, sufletul lor va rămâne alături de sufletul celui pe care îl iubesc. Pentru totdeauna. Doar că e nevoie de mai mult sânge, aproape că zbierasem în timp ce obiectul ascuţit din mâna mea stângă descria un arc de cerc deasupra străinei aplecate peste mine, deasupra celei care nu înceta să rânjească.

Va urma

Despre Nicolae CORNESCIAN

Nicolae CORNESCIAN a scris 32 articole în Revista de suspans.

Nicolae Cornescian Volume publicate (în limba ucraineană): "Atingerea aşteptării" 2001 (Editura Mustang, Bucureşti) "Imperii de iluzii" 2005 (Editura Mustang, Bucureşti) "Cartea morţii" 2009 (Editura RCR Editorial, Bucureşti) Premiul de debut ex-aequo al UNIUNII SCRIITORILOR din ROMÂNIA pentru volumul "Atingerea aşteptării" (2001) Proză, poezie şi piese de teatru în diverse reviste literare din România (Vatra, Convorbiri literare, Poezia,Orient Latin, Arcada, Archeus, etc.); Ucraina, Rusia, Slovacia, Cehia, Serbia şi Croaţia (în trei limbi slave).

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *