Castelul blestemat (3)

Continuare din numărul 14

 

3

― Sarea de aici a fost exploatată încă de pe timpul romanilor, când aceştia ar fi ridicat pe locul acesta o fortăreaţă denumită „castelum”, de la care provine şi denumirea locului… îşi începu discursul de ghid bătrânul Bartal, în timp ce coboram scările ca să ajungem în subsolul şcolii. Aş fi vrut să-l opresc, să-i spun că îmi e cunoscut istoricul castelului-şcoală, că-l ştiu pe de rost, că vreau doar să văd portretul frumoasei Darka pictat de tânărul pictor Andrzej, atât şi nimic mai mult. Dar asta ar fi însemnat să-l jignesc pe bătrânul Bartal, care primise de la mine o sticlă de „Triple sec” şi acum se achita conştiincios de atribuţiunile sale de ghid şi până la urmă poate aflu şi ceva nou, după cum mi-a spus Plinius, ştie multe. La 1353, ţinutul minelor de aici figurează ca domeniu regal. Pe locul vechiului castel roman a fost ridicată o fortăreaţă capabilă să apere minele şi minerii de primejdii. În 1539 castelul este renovat şi întărit, pentru a putea face faţă eventualelor atacuri ale turcilor, care erau în expansiune. Bătrânii povesteau că vechiul castel feudal era din lemn şi a ars, alţii susţineau că a fost demolat, deoarece spre sfârşitul secolului al XVII-lea, castelul a devenit proprietatea voievodului Apaffy, care a renunţat ulterior la domeniu în favoarea regelui Ungariei. Astfel că în secolul al XVIII-lea s-a clădit un castel nou, dar de atunci s-a renovat de atâtea ori, că doar subsolul şi salonul, unde acum se află cancelariile şcolii, au mai rămas din vechiul castel. Tatăl meu avea o schiţă a castelului în care apăreau grădini şi ziduri fortificate. În clădirea Căminului cultural locuiau slujitorii grofilor, iar în curte a fost o fântână adâncă de douăzeci de metri, pe care au astupat-o nu de mult după ce s-a înecat un doctor în ea. Păcat, oftă Bartal, trebuia curăţată, dezinfectată şi gata… nu astupi o fântână pentru că s-a înecat cineva în ea. Şi eu am fântână în curte, adâncă de nouă metri, şi odată nu pot să-mi dau seama cum a căzut în ea căţelul vecinului meu Peter Bacea, am scos hoitul, am curăţat fântâna, am pus clor şi gata. Pe aici sunt rare fântânile cu apă dulce, adică să nu fie apa un pic sărată, a precizat bătrânul.

În subsolul castelului era cald şi aproape plăcut, aerul era uscat, iar pereţii şi bolţile din cărămidă arsă erau uscate, fără nici un pic de igrasie sau mucegai pe ele, cum te aştepţi să vezi când cobori în subsolurile clădirilor vechi.

― Zidurile sunt groase între optzeci de centimetri şi un metru douăzeci de centimetri, castelul avea canalizare şi probabil de aceea nu are nici un pic de igrasie, parcă îmi ghici gândurile Bartal. A fost castel de vânătoare, închisoare, dar cel mai des a fost reşedinţa familiilor care au deţinut minele de sare. Printre ei s-a numărat şi Imre Kurukz, tatăl lui Antal, de care s-a îndrăgostit Darka. Istoria familiilor nobiliare care s-au perindat pin castel e strâns legată de cea a minelor de sare. Aproape fiecare proprietar a lăsat în urmă o galerie cu numele său. Aici era intrarea în beciul în care erau ţinuţi ocnaşii şi erau duşi prin beciul castelului în galerii. Nu ieşeau niciodată la suprafaţă, nu vedeau lumina zilei, căci din beci erau duşi pe sub castel în mină şi înapoi.

― Şi încăperea în care se află tabloul frumoasei Darka? am întrebat nerăbdător, uitându-mă în stânga şi dreapta, încercând să ghicesc unde ar putea fi.

---

---

Am fost de câteva ori în subsolul castelului, dar am coborât pe scările ce duceau din interiorul parterului, acolo erau magaziile de lemne, cărbuni, arhiva şcolii, încăperi cu manuale şi cărţi vechi şi tot felul de cămăruţe în care femeile de serviciu îşi ţineau găleţile şi alte cele. Bartal însă mă conduse pe alte scări, pe care am coborât din exteriorul castelului şi ne aflam în altă încăpere a subsolului în care nu era lumină electrică, de aceea bătrânul luă cu el două lămpi de carbid.

― E chiar aici, îmi arătă Bartal un fel de nişă, aici era cândva un fel de sală de rugăciune, mai bine spus o capelă pentru persoanele importante care coborau în ocnă, e plin de galerii pe sub castel, continua să facă pe ghidul simpaticul bătrân, dar eu nu îl mai auzeam, rămăsesem încremenit cu mâna în care ţineam lampa în dreptul tabloului, simţind cum mă cuprind fiori reci ca de gheaţă… Din portret mă priveau fata pe care o visasem, aceeaşi Darka, care mi s-a arătat în vis, aceiaşi ochi excepţional de verzi, de un verde de nedescris, de un verde al frunzei de porumb cu dinţi de lapte, lumina lor îi umplea pleoapele cu o vastă pată rotundă de smarald. Nu mă puteam uita decât pe furiş înlăuntrul lor şi cu admiraţia spaimei.

― Nu, aşa ceva nu poate picta nimeni, am murmurat, reuşind cu greu să-mi desprind privirea.

― Aţi spus ceva? mă întrebă Bartal învârtindu-se în jurul unui cavou din mijlocul nişei şi povestindu-mi ceva despre proprietarul lui.

― Vreau să ne întoarcem, i-am spus simţind că o să leşin.

― Vai de mine, vi s-a făcut rău din cauza aerului închis, spuse bătrânul şi mă trase de mânecă să vin după el.

*

În ziua aceea de joi, cinci decembrie, intram pentru a doua oară în magazinul mixt al bătrânului Tolianov, pentru a cumpăra a doua sticlă de „Triple sec”. Cred că la capitolul acesta îl bătusem pe „tovarăşul de nădejde Macoveanu”, care poate niciodată în cariera lui de „beţiv fruntaş, membru al sectei alcoolicostale”, cum deseori se autocaracteriza, nu cumpărase două sticle de băutură în aceeaşi zi.

Bătrânul îmi zâmbi părinteşte, îmi înveli sticla într-o hârtie de culoare maronie şi îmi făcu semn cu ochiul, ceva de genul: „rămâne între noi”, adică va fi secretul nostru, nu va afla nimeni că bei. Poate se gândea că m-am apucat de băut de frica nopţii Sfântului Andrei, în care trebuia să fiu de serviciu. Dacă ar fi fost adevărat, ţinând cont că mai rămăseseră şapte zile şi dacă aş fi consumat două sticle pe zi, l-aş fi pus în mare dificultate pe Tolianov, care mai avea doar nouă sticle pe raft şi, dacă mai puneam la socoteală şi pe colegul meu Macoveanu, ar fi trebuit să ceară o aprovizionare ceva mai serioasă sau poate să întocmească o listă cu tovarăşii consumatori ai licorii sus-numite.

Îmi era drag acest bătrân cu ochi de copil, ce îşi aştepta cuminte sfârşitul în acest colţ de ţară, ca pe un dar de Crăciun. Nu era de-al locului, se născuse departe de aici, în Ungaria, aproape de Budapesta, în orăşelul Nagyrev. Mi-a povestit viaţa lui chiar în ziua în care am venit. Aşteptam pe vice-primarul, care trebuia să-mi dea cheia de la apartamentul în care urma să locuiesc. Tolianov mă chemă să stau pe banca de sub teiul umbros din faţa magazinului şi mă servi cu o cafea şi un pahar de apă minerală cu sirop de zmeură.

― Siropul îl face nevastă-mea, e natural, îmi trase cu ochiul. O să vă placă la noi, sunt sigur, şi, parcă citindu-mi gândurile, căci tocmai mă întrebam de unde poate şti că o să-mi placă, adaugă: Şi eu sunt venetic, nu m-am născut aici, dar dacă ar fi să mă nasc a doua oară, cred că aici mi-aş dori să mă nasc.

După ce am lăudat cafeaua şi siropul de zmeură, deoarece într-adevăr erau foarte bune, şi l-am întrebat unde se născuse, Tolianov începu povestea vieţii sale, pe care, după cum am aflat mai târziu, o ştiau aproape toţi locuitorii Satului.

― M-am născut în 1910, în Ungaria, lângă Budapesta, în oraşul Nagyrev, pe care nu-l mai ţin minte aproape deloc, deoarece aveam opt ani când am plecat de acolo.

Probabil aştepta să-l întreb care fusese motivul plecării sale, dar dacă văzu că nu-l întreb nimic, continuă:

― Când a început Primul Război Mondial aveam patru ani, Ungaria pe atunci făcea parte din Imperiul Austro-Ungar şi a intrat şi ea în război. Tatăl meu, Peter Tolianov, era învăţător, era de origine slovacă şi a fost înrolat în armată ca aproape toţi bărbaţii din oraş, a fost sublocotenent şi, după ce s-a întors din război, s-a îmbolnăvit foarte tare şi, după moartea fratelui meu mai mare, avea paisprezece ani, m-a luat pe mine şi a fugit în Valahia, şi s-a stabilit aici, unde avea un prieten, un fost camarad de arme, pe căpitanul Laszlo Olah, care murise prin anii şaizeci, la fel ca şi tatăl meu, Dumnezeu să-i ierte pe amândoi. Mult timp nu am putut înţelege de ce tata o părăsise pe mama, de ce o lăsase acolo, în Nagyrev, şi nu o luase cu el în Valahia. De abia când am crescut mare, aveam cam douăzeci de ani, am aflat adevărul, pe care chiar şi acum îmi vine greu să-l cred.

Cu vreo trei-patru ani înainte de război, îmi povestea tata, unul dintre măcelarii oraşului s-a însurat cu o femeiuşcă ce nu era de prin partea locului. Vorba vine că s-a însurat, a adus-o de pe undeva şi a stat cu ea în concubinaj. Însă nu a stat prea mult, căci, după nici un an, a dat colţul, înţelegi? S-a îmbolnăvit aşa, deodată, şi a murit. Cum măcelarul nu avea pe nimeni, nicio rudă mai apropiată, frumoasa văduvă a rămas să locuiască mai departe în casa lui, unde veneau să o consoleze mai mulţi bărbaţi, printre care şi un notar bătrân, care s-a şi căsătorit cu ea, de data asta cu acte în regulă şi cu cununie la biserică. Dar după trei luni, a predat bocancii şi notarul, nimeni nu a bănuit nimic; omul era bătrân, muierea tânără, poate mai lua şi câte un leac „de putut”, inima a cedat… căci trecători suntem toţi pe acest pământ. Dar se pare că frumoasei Iulişko, aşa o chema pe văduvă, nu prea îi plăceau straiele negre şi nici perioada de doliu, căci peste o lună în casa ei, adică a notarului, întrucât nici acesta nu avea pe nimeni, iar casa măcelarului o vânduse la un preţ destul de bunicel, se mută un funcţionar de bancă. Mare dragoste o fi fost între ei; funcţionăraşul se topi ca zahărul la căldură. Într-o zi a fost lipsă la apel. Omul nu a murit, că nu s-a găsit nici un cadavru, ci pur şi simplu s-a evaporat, ia-l de unde nu l-ai pus! Văduva s-a scos şi de data asta, lumea a dat vina pe funcţionar, că acesta ar fi băgat mâna până la cot în banii clienţilor şi ar fi dispărut cu ei, în căutarea altor plăceri mai dulci decât ceea ce îi putea oferi frumoasa Iulişko. De două ori văduvă şi o dată părăsită, Iulişko din nou îşi deschise uşile şi ferestrele casei pentru cei care doreau să o consoleze. Şi aceştia erau destui; până la un plutonier de jandarmi, care a închis uşile şi ferestrele casei lui Iulişko şi a spus răspicat celorlalţi: „Băi fraţilor, de azi încolo numai eu intru în această casă, clar?” Şi a tot intrat, şi a tot ieşit, până într-o zi când a intrat şi nu a mai ieşit, sau poate invers, adică a ieşit şi nu a mai intrat, căci dus a fost şi acesta, de nu a rămas din el nici pana de cocoş de la pălăria de jandarm. Totuşi, un jandarm era un jandarm şi dispariţia lui a ridicat probleme. Autorităţile au început ancheta, Iulişka a fost arestată şi interogată de câteva ori, dar femeia îl ţinea pe „nu ştiu” în braţe atât de bine, că anchetatori o crezură nevinovată şi îi dădură drumul, mai ales că începuse războiul şi ei aveau treburi mai importante de rezolvat decât dispariţia unui plutonier de jandarmi, cât ar fi fost el de jandarm sau de plutonier. Poate l-au dat dezertor, cine ştie. Iar Iulişko şi-a deschis din nou uşile, de data aceasta numai pentru autorităţi şi ofiţeri. Nu se ştie dacă a murit sau a dispărut careva dintre ei, căci era război şi războiul, după cum spunea vecinul meu evreul Moşko: „e aşa o chestie, domnule, aşa o chestie, de poţi da vina pe el orice şi oricât”. Desigur, moartea sau dispariţia cuiva pe timp de război e ceva normal, aproape natural. Dar Iulişko a crescut în ochii locuitorilor, nimeni nu o mai vorbea de rău, căci ea muncea, punea umărul alături de autorităţi pentru câştigarea războiului. Era fiica Imperiului Austro-Ungar, era asistentă la spitalul orăşenesc.

Huruitul motocicletei viceprimarului opri povestirea lui Tolianov. Tovarăşul venise să-mi predea apartamentul şi să semnez pentru lucrurile din el, adică mi le dădea pe inventar pentru că aşa cerea regulamentul primăriei sau poate chiar legea.

A doua zi, Tolianov veni să mă invite la masă, nevastă-sa tăiase o gâscă şi… se fâstâcea ca un copil. Am acceptat, bineînţeles că mă interesa povestea lui şi eram sigur că o va continua. Aşa a şi făcut. După ce am mâncat, cu cafelele în faţă şi cu paharele pline de apă minerală cu sirop de zmeură, Tolianov reluă povestea:

― Nu trecuse mult timp de la începerea războiului, când Budapesta hotărî să construiască în Nagyrev un lagăr pentru prizonierii de război, lagăr care în scurt timp se şi umplu. Femeile din oraş care aproape uitaseră de nopţile petrecute în braţele soţilor, iubiţilor sau amanţilor la început au oftat văzând acei bărbaţi, unii dintre ei frumoşi şi tineri, ofiţeri manieraţi, soldaţi – feciori de ţărani cu sângele în clocot, unii cu priviri sălbatice gata să excite o femeie numai cu privirea, dar până la urmă au zis „dă-l încolo de oftat” şi au strâns la piepturile lor calde şi între coapsele pline de dorinţă trupurile bieţilor prizonieri nefericiţi. Până la urmă poate fi un gest uman de binefacere, o pomană. Poate acele femei se gândeau că undeva departe alte femei asemenea lor strâng în braţe trupurile vânjoase ale bărbaţilor lor, ceea ce îmi vine greu să cred, nu că aş fi împotriva bunăvoinţei feminine, dar ceea ce au făcut femeile din Nagyrev, după întoarcerea bărbaţilor de pe front, mă face să mă îndoiesc că ar fi avut asemenea gânduri nobile. Dar, datorită acestor întâlniri amoroase, femeile au început să simtă greţuri, vărsau şi pofteau la mâncăruri scumpe. Şi numai Dumnezeu Sfântul ştie care ar fi fost acum numărul de locuitori ai Nagyrev-ului, dacă Iulişko, asistenta, fiica Imperiului Austro-Ungar, nu s-ar fi apucat, bineînţeles contra unor sume frumuşele, a unor bijuterii şi a altor obiecte de valoare, să le scape pe femei de greţuri, pofte şi vărsături. Dar se apropia timpul ca bărbaţii să se întoarcă acasă, iar bătrânii satului văzuseră multe din cele întâmplate în sat, cunoşteau tainele nurorilor, care nu aveau nici o garanţie că aceştia aveau să-şi ţină gura în faţa fiilor întorşi de pe front. Dar, până la urmă, şi-au ţinut-o, au tăcut pentru că morţii nu vorbesc. Au început să moară, săracii bătrâni, unul după altul, de parcă-i secera ciuma. Se îmbolnăveau brusc şi peste două-trei zile mureau, ceea ce era curios, că mureau doar bătrânii, bărbaţi şi femei, iar femeile tinere nu se îmbolnăveau deloc, nu murea nici una dintre ele. Dar, după întoarcerea bărbaţilor, au început să moară şi copii, băieţi şi fete, căci omul beat şi copilul mic spun adevărul. Taţii îşi îngropau îndureraţi odraslele, iar după ce se întorceau de la cimitir cădeau bolnavi la pat, de unde nu prea se mai ridicau. Astfel a păţit şi sublocotenentul-învăţător Peter Tolianov, tatăl meu. După ce l-a îngropat pe Ondur, fratele meu mai mare, a căzut bolnav la pat, dar, în loc să moară peste trei zile, şi-a revenit, şi asta numai datorită faptului că a refuzat să mănânce din supa de pui şi să bea din ceaiul pe care îl pregătea mama. Slăbit cum era, m-a luat de mână şi am pornit pe jos până în centru, de unde a tocmit o căruţă să ne scoată din oraş.

După plecarea noastră au murit aproape toţi bărbaţii din oraş. Autorităţile au început cercetările şi au descoperit că femeile, îndemnate de Iulişko, îşi otrăveau bărbaţii cu arsenic, pe care Iulişko îl obţinea prin fierberea hârtiilor de prins muşte. Multe femei au fost condamnate la moarte, altele la închisoare pe viaţă, altele la închisoare pe perioade determinate, fiecare după câte crime săvârşise, numai Iulişko s-a scos. S-a otrăvit cu fiertura preparată de mâna ei, termină de povestit Tolianov.

*

Soţii Maria şi Emeric Hengeduş ştiau că voi veni, de fapt mă aşteptau. Da, le spusese domnul Bartal, zâmbi Maria, după care se corectă: „tovarăşul Bartal”. Desigur, eu eram tovarăşul profesor şi trebuia să aibă grijă cum vorbeşte. Nu trebuia să aduc sticla, că ei au vişinată şi afinată, imediat mă va servi cu un păhărel de vişinată, sau de afinată? Am acceptat un păhărel de afinată, nu puteam să-i refuz. Vai, da’ se poate, sigur că îmi va arăta toate albumele. Bunicul ei era mare vânător şi vâna cu nobilii de la castel, şi el se trăgea dintr-o familie nobilă, dar nu era aşa bogat ca urmaşii proprietarilor de ocne. Am frunzărit toate cele trei albume, după care m-am întors la fotografia care mă interesa.

― Aici este tatăl meu, penultimul din stânga, pe acesta primul nu-l cunosc, nu mi-a spus tata niciodată cine este, cel de-al doilea e negustorul Adam Szukala, mai departe e Imre Kurukz, aşa, acesta, după cum am spus, e bunicul, ultimul e preotul papistaş, iar tinerii ce stau la picioarele lor sunt cei s-au omorât între ei la un bal, cred că v-a povestit Bartal. Acesta-i pictorul Andrzej, pe urmă Lucasz, fiul lui Szukala, soră-sa Darka şi Antal, feciorul lui Kurukz.

Am scos poza din pagina albumului şi am întors-o. Pe spatele ei sta scris:

 

„Amintire

Máramaros, Rónaszék, október 1901”

 

  M-am uitat atent la Darka, semăna foarte puţin, de abia aducea, cu fata pe care o visasem eu, cu fata pictată de pictorul Andrzej.

*

― Da povestea este adevărată, s-a întâmplat exact cum v-a povestit profesorul Banderciuc, tatăl meu era omul cel mai de încredere al lui Álmos Kurukz, ştia tot ce se întâmpla la castel, rosti aproape şoptit Bartal, turnându-şi din sticla de „Triple sec”, deoarece şi în acea zi de vineri, şase decembrie, trecusem pe la magazinul lui Tolianov, care îmi făcuse din nou semn cu ochiul când îi mai cerusem o sticlă. Pe raft se mai aflau opt sticle, ceea ce însemna ca ieri după mine, sau azi înaintea mea, trecuse pe acolo „tovarăşul de nădejde” căruia începusem să-i fac concurenţă în ale cumpărării de băutură alcoolică.

― Mai mult de atât pot să vă spun că tatăl meu a fost în acea noapte la bal, deoarece Álmos îl invita la toate evenimentele ce se petreceau. De fapt, locuia la castel, în clădirea în care se află astăzi căminul cultural, cinematograful, cum îi spunem noi. Pictorul era vârcolac, după cele întâmplate, povestea tata, că a venit la castel un colonel din Liov şi acesta a povestit cum mama lui Andrzaj, o ruteancă de neam înstărit, când era însărcinată cu el, se plimba undeva pe moşia tatălui său şi din pădure a sărit un lup şi a speriat-o, de a născut copilul la şapte luni. Dar copilul nu a murit, numai că s-a născute vovckulak, adică, cum spunem noi acum, vârcolac.

― Dacă e să dăm crezare acestor poveşti, poate chiar adevărate, după ce am citit în colecţia ziarului „Pentru socialism” despre acele misterioase morţi, cred că ceea ce mi-aţi povestit amândoi cu profesorul Banderciuc este adevărat. Atunci ar trebui să fie adevărat că oricine este muşcat de vârcolac se preface şi el în vârcolac.

― Aşa şi este, spuse Bartal aproape bucuros că dădeam crezare acestor poveşti. Aşa şi este, există vârcolaci, adică oameni vii care se prefac în lup şi vârcolaci morţi, strigoi care se ridică din mormânt şi fac rău oamenilor, mai ales în noaptea Sfântului Andrei.

― Şi atunci aceşti tineri: Darka, Antal, Lucasz şi Andrjez, de ce nu ies din mormânt ca strigoi şi nu omoară, nu fac rău nimănui, căci nimeni din câţi au murit la castel nu a murit sfâşiaţi de ghearele strigoilor, ci murea din diferite alte motive, după blestemul mamei acelei fete frumoase, Darka?

Bartal mă privi lung, îşi turnă în pahar şi, înainte de a-l da pe gât, spuse:

― Pentru că niciunul dintre aceşti tineri nu a devenit strigoi.

― Atunci, nu este adevărat că…

― Ba este…, mă întrerupse Antal. Este adevărat, numai că acolo s-a întâmplat altceva, oftă Bartal.

Eram foarte nerăbdător să aflu ce se întâmplase acolo, dar îmi era cumva peste mână să-l întreb, oricum eram aproape sigur că Bartal nu se va opri aici şi îmi va povesti ce se întâmplase…

Parcă ghicindu-mi gândurile, Bartol reluă repede:

― Tatăl meu, Dumnezeu să-l odihnească, a trăit cu această greutate în suflet până la moarte. Cu câteva zile înainte de a muri şi-a deschis sufletul în faţa noastră, a mea şi a fratelui meu care a murit acum câţiva ani. Noi nu am spus la nimeni, în afară de profesorul Banderciuc, cu care ne aveam ca fraţii şi, iată, acum o să vă spun şi dumneavoastră…

Ar fi trebuit să-i mulţumesc pentru încrederea pe care mi-o acorda, să-l asigur că nu voi spune nimănui secretul tatălui său, dar nu am rostit nici o vorbă, pur şi simplu am aşteptat ca Bartal să continue.

― După toată tragedia ce s-a întâmplat la castel în noaptea Sfântului Andrei, preotul papistaş care a fost şi el la banchet a fugit din localitate şi nu a mai apărut decât după două săptămâni. Spunea ca s-a îmbolnăvit şi a fost la Satu Mare la un medic de nervi. Se poate şi asta, dar eu cred mai repede că a fugit ca să nu oficieze slujba de înmormântare a tinerilor sfâşiaţi de pictorul vârcolac. Aşa că cei trei, băiatul şi fata neguţătorului Adam Szukala şi feciorul lui Imre Kurukz, au fost înmormântaţi de către preotul greco-catolic Ostap Banderciuc, tatăl profesorului, în cripta familiei Kurukz, iar pictorul Andrzej a fost înmormântat pe malul lacului, tot de preotul Banderciuc.

Cunoşteam povestea de la fiul preotului, dar nu voiam să-l întrerup pe Bartal, care îşi mai turnă un pahar de „Triple sec”.

― În noaptea ce a urmat, după masa de pomană, Álmos Kurukz îl chemă pe tata în cabinetul său şi îi dădu trei mii de osztrák-magyar korona, coroane austro-ungare care circulau atunci. Era o sumă mare, puteai cumpăra cu ea un kilogram de aur, ca să meargă în capela familiei Kukuruz şi să străpungă inima celor trei morţi cu un ţăruş de lemn din plop tremurător, ca să nu se prefacă în strigoi. „Să-şi găsească liniştea pe lumea cealaltă”, aşa i-a spus Álmos. Tata probabil s-a lăcomit la bani sau poate îi era milă de bietul părinte. Poate şi una, şi alta – şi a acceptat.

― Şi pictorului nu? am întrebat cuprins de fiori reci.

― Nu, pictorului, adică lupului i-a împlântat Lucasz în inimă un cuţit de argint.

Murise, se prefăcuse înapoi în om şi murise. Vârcolacii îi poţi ucide numai cu argint sau lemn de plop tremurător. După acea noapte, tata n-a mai fost acelaşi om de dinainte, vesel şi pus tot timpul pe şotii. Dimineaţa când s-a întors acasă era pe jumătate cărunt. Ne-a povestit că nu i-a fost teamă deloc, dar că atunci când a străpuns inima fetei, aceasta a deschis ochii şi a ţipat. Bineînţeles, tata nu i-a mai spus lui Álmos Kurukz, ne-a spus doar nouă, înainte de a muri. Toată viaţa lui s-a simţit vinovat că el a ucis-o pe frumoasa fată a lui Adam Szukala. Tot tata a găsit tabloul în camera pictorului Andrzej şi l-a dus jos în capela din subsolul castelului şi l-a agăţat pe perete printre icoane. Toată lumea ştia că tata cobora deseori să se roage în acea capelă, dar nimeni nu ştia adevăratul motiv. Pe urmă icoanele au dispărut una câte una, dar de tabloul pictat de Andrzej nu s-a atins nimeni. După cum aţi văzut, mai stă şi astăzi agăţat pe acel perete.

*

― Ehei, mon cherule, după cum văd dumneata chiar te-ai apucat să aduni materiale, vrei să scrii monografia localităţii? mă luă în primire sâmbătă dimineaţa „tovarăşul de nădejde”.

― Poate vreau să scriu, poate nu vreau să scriu, i-am răspuns aidoma acelui ţăran bătrân din satul bunicilor mei după tată, Gligore se pare că îl chema, care, când a fost luat la rost de către preotul satului că a furat un stup cu albine, i-a răspuns:

„Poate l-am furat, poate nu l-am furat.”

„Păi, te-am văzut cu ochii mei”, îi spuse preotul.

„Poate m-ai văzut, poate nu m-ai văzut”, îi răspunse sec Gligore.

„E păcat să furi, mare păcat, Gligoare”, continuă preotul.

„Poate-i păcat, poate nu-i păcat.”

„Dacă te prindea stăpânul stupului îţi rupea coastele”, vru să-l sperie.

„Poate mie, poate lu’ matale”, răspunse zâmbind Gligor, ştiind că preotul l-a văzut în timp ce se ducea la muierea omului de la care el tocmai fura un stup cu albine.

― Să nu-mi spui că ai început să vizitezi bătrânii satului din motive caritabile, rânji la mine „tovarăşul de nădejde”.

― Poate din motive caritabile, poate din motive necaritabile, continuam jocul ţăranului Gligor.

― Să împarţi la oameni bătrâni sticle de „Triple sec” e o mare binefacere, aproape că-mi pare rău că nu sunt bătrân.

Nu ştiu de unde aflase, căci lui Tolianov puteam băga mâna-n foc că nu îi stătea în fire să trăncănească despre clienţii săi, cine ce a cumpărat. Nu eram nervos pe Macoveanu, cred că nu-mi era nici măcar antipatic, dar am vrut să-i dau o lecţie şi, apropiindu-mă de el, l-am prins de nasturele sacoului şi i-am spus pe un ton răspicat:

― Auzi, Macovene, ce te fute grija pe cine vizitez eu?!

Eram sigur că dintr-un pumn îl puteam pune jos pe acel profesor de educaţie fizică a cărui sănătate era măcinată de alcool şi tutun. Dar tonul meu nu prea îl sperie pe Macoveanu, care fluieră a uimire şi, ridicându-şi mâinile, spuse:

― Ei drăcie, tovarăşul Barbu devine recalcitrant.

Discuţia noastră a fost întreruptă de intrarea câtorva colegi. Barbu şi-a tras un bobârnac în nasture şi mi-a zâmbit de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic.

În după amiaza acelei zile de sâmbătă, şase decembrie, pe raftul din magazinul lui Tolianov mai rămâneau doar şase sticle de „Triple sec”. De data aceasta luasem pentru mine, voiam să beau, simţeam nevoia să mă îmbăt, să zac mort de beat întins pe canapeaua din apartamentul în care stăteam şi să uit de tot şi de toate. Să uit de noaptea Sfântului Andrei, de frumoasa Darka, de blestemul mamei sale, de pictorul Andrzej, de Macoveanu şi aşa mai departe. Voiam ca măcar pentru un timp să uit de acea tensiune, de acea spaimă care se cuibărise în sufletul meu.

 

„Să mă simt gol,

la fel ca primul om,

ce n-a muşcat

din Evă,

Şarpe,

Pom…”

 

mi-am adus aminte de versurile unui amic de-al meu, care în timpul liber făcea pe confratele bardului naţional.

*

Doctorul Karol Firtzak, după ce cu toţii l-am aplaudat îndelung, de abia atingând clapele a început să cânte „Serenada” lui Franz Schubert.

― E nemuritoare, îmi şopti învăţătorul Ştefan Bereghi.

― Cine? am întrebat fără să gândesc.

― „Serenada” lui Franz Schubert, muzica. Muzica în general.

Am dat din cap şi i-am zâmbit, vrând să părăsesc cel mai bun loc din salon, de unde, învăţătorul uscăţiv avea dreptate, puteai observa intrarea, scările, iar prin fereastră puteai vedea dincolo, unde pe cerul nopţii apărea luna plină ca o pată de argint stropită de sânge. Învăţătorul m-a prins de braţ, obligându-mă să rămân lângă el sub acel ornament greu care era gata, gata să se desprindă şi să ne zdrobească ţestele.

― Rămâneţi aici, va sosi din clipă în clipă.

― Cine? am întrebat mirat.

― Cea de care v-aţi îndrăgostit, care v-a condus aici.

― Elena Trifănescu? era cât pe ce să pufnesc în râs, deşi trebuie să recunosc că femeia nu arăta rău.

― Nu, cea de care suntem îndrăgostiţi toţi cei prezenţi de aici. Ea va fi regina balului, ea întotdeauna este regina balului.

― Frumoasa Darka? am întrebat mai mult pentru mine.

― Frumoasa Darka, repetă învăţătorul.

― Cum aş putea fi îndrăgostit de ea, dacă nici măcar nu am avut onoarea să o cunosc? Cred că tot mie mi-am adresat întrebarea şi deodată mi-am dat seama că îi cunosc pe toţi de acolo. Aveam impresia că mai fusesem în acel salon…

― Dacă nu eraţi îndrăgostit de ea, nu v-aţi fi aflat printre noi.

„Cum adică printre noi?”, mi-a trecut prin gând.

Ştiam că toţi aceşti oameni erau morţi, iar dacă mă aflam printre ei înseamnă că murisem şi eu?… Nu, nu se putea să fiu mort. Nu îmi aduceam aminte să fi murit, cel puţin atâta lucru aş fi ţinut minte, chiar dacă băusem câteva pahare zdravene de „Triple sec”. Nu puteam să nu ţin minte că murisem. Nu ţi se întâmplă prea des să mori, aşa că nu aş fi putut uita că murisem dacă eram mort. Sau poţi muri fără să-ţi dai seama?… Poate ar fi trebuie să-l întreb pe acel învăţător, dacă el ştia că era mort şi dacă îşi aducea aminte cum murise.

― Vreau să vă pun o întrebare, mi-am dres glasul.

― Mai pe urmă, mai pe urmă, îmi răspunse învăţătorul. Acum, iată!… Vine regina balului.

Un ropot de aplauze acoperi vocea învăţătorului, iar eu, profitând de această ocazie, am făcut un pas în spate şi am răsuflat uşurat, deoarece nu mă mai aflam sub acel ornament greu ce atârna acum numai deasupra capului învăţătorului Ştefan Bereghi.

De la etaj coborau treptele cei patru tineri: în faţă Darka cu Antal Kurukz, iar în urma lor pictorul Andrzej şi Lucasz, fratele Darkăi. Atunci mi-am dat seama că îi mai văzusem, sau mai bine spus văzusem exact acea scenă cu ei, cum coborau scările, pe urmă mi-am adus aminte că voiseră să mă dezbrace şi să mă trimită acasă numai în pijama. Pe loc mi-am dat seama cât de elegant eram îmbrăcat, exact ca atunci, în acelaşi costum negru, cămaşă albă, pantofi de lac şi aceeaşi manta frumoasă.

Eram sigur că superba Darka va întreba: „Cine e acest tânăr şi ce caută aici?”, iar pictorul va spune rânjind: „Arătaţi-ne invitaţia dumneavoastră, sper că aveţi invitaţie, nu?”. Pe urmă avea să intervină şi Antal: „Nu aveţi nicio invitaţie, sunt sigur că nu aveţi…” Iar frumoasa Darka urma să adauge: „Dezbrăcaţi-l şi poate să plece.”

Dar de această dată ei trecură pe lângă mine fără să mă bage în seamă.

― Vrei cumva să speli putina sau mi se pare mie? am auzit o voce morocănoasă în spatele meu.

― Poftim? am întrebat fără să întorc capul.

― Mă întrebam dacă nu cumva vrei să fugi de aici?

― Dar dumneata cine eşti? l-am întrebat întorcându-mă spre omul care începuse să mă tragă de braţ.

― Nu cred că nu ţi-a vorbit învăţătorul despre noi toţi cei de aici. Eu sunt Ioşca Godja, vizitiul notarului Mihaily Nisztor din Máramarossziget, întotdeauna primul invitat la bal.

― Numele meu e Barbu Dragutin…

― Ştiu toţi cine eşti, inclusiv eu. Cred că ar fi timpul s-o ştergem de aici.

― Unde?

― La tine acasă, mai ai o juma de litru, bem şi noi un pahar, primul şi ultimul invitat, ha-ha-ha!… Ce banchet ar mai fi acela fără primul şi ultimul invitat? Ce zici, mergem?…

― De ce să mergem?

― Să mergem până nu va fi prea târziu…

― Cum adică?… am întrebat mirat dându-mi seama că vorbeam singur, deoarece am observat că vizitiul morocănos şedea tăcut în colţul lui. Pot morţii să fie în două locuri în acelaşi timp?…

M-am apropiat de el şi l-am întrebat:

― Dumneata ai vorbit înainte cu mine, nu?

― Am vrut să te ajut să scapi din încurcătură, dar tu vrei să rămâi, nu ştiu de ce toţi vor să rămână, nimeni nu vrea să fugă înainte de a fi prea târziu.

― Ce se va întâmpla? am întrebat cu un ton rugător.

― Nu am de unde să ştiu, întotdeauna e altfel, ridică din umeri vizitiul.

― Întotdeauna se termină rău?

― Dacă rămâi, ai grijă, mare grijă.

― Grijă? La ce să am grijă?…

― Să te comporţi cum trebuie.

― Ce vrei să spui?

― Să nu ţii coatele pe masă, să nu faci firimituri, să nu sorbi şi să nu sufli în supă, să foloseşti furculiţa, cuţitul şi şerveţelul, să nu-ţi tragi nasul şi să nu te scobeşti în el, să nu râgâi şi să nu tragi vânturi.

Ascultând sfaturile vizitiului, m-a pufnit râsul.

― Şi să nu râzi aşa, din orice motiv, doar să zâmbeşti amabil şi…

Cine ştie cu câte sfaturi mi-ar fi împuiat capul Ioşca Godja, vizitiul notarului Mihaily Nisztor din Máramarossziget, dacă de noi nu s-ar fi apropiat pădurarul-vânător Şandor Hortyi, cu arma în mână?

― Domnule, permiteţi-mi să mă prezint, sunt pădurarul Şandor Hortyi, mă îngrijesc de toate pădurile din jur, îmi întinse mâna.

― Barbu Dragutin, m-am prezentat politicos şi i-am strâns mâna întinsă.

― Vă cunosc, domnule Barbu, şi mi-ar face mare plăcere dacă m-aţi însoţi la o partidă de vânătoare.

― Acuma, noaptea? am întrebat mirat.

― Afară e lună plină, se vede ca ziua, răspunse pădurarul.

― Nu pot, sunt invitatul de onoare al balului, m-am umflat în pene ca un curcan înainte de Crăciun.

― Toţi am fost, domnule Barbu, toţi am fost invitaţii balului, pe urmă… dădu din mână, oftând, pădurarul.

― Pe urmă?… Ce se întâmplă pe urmă?…

― Păcat, am văzut nişte lupi superbi prin preajma lacului, continuă pădurarul de parcă nici nu-mi auzise întrebarea.

― Spuneţi-mi ce se întâmplă pe urmă? am repetat întrebarea.

Dar pădurarul se prefăcea în continuare că nu aude şi continuă să-şi exprime regretul că nu vreau să-l însoţesc la vânătoare.

― Pe urmă v-aş fi dat arma s-o curăţaţi. Păcat, mare păcat. Priviţi numai ce armă… întinse puşca spre mine, dar eu m-am ferit să pun mâna pe ea. Carabină Winchester modelul o mie opt sute nouăzeci şi patru, cea mai puternică şi mai modernă armă de vânătoare din lume, calibrul treizeci, capacitatea magaziei de şase cartuşe, lungimea ţevii douăzeci de inch, adică cincizeci virgulă opt centimetri, coeficientul de răsucire al ghinturilor unu în doisprezece inch, adică treizeci virgulă cinci centimetri, forţa de acţionare a trăgaciului trei kilograme o sută şaptezeci şi cinci de grame, lungime totală aproape un metru, nouăzeci şi şase centimetri şi jumătate, greutate trei kilograme şi două sute de grame, rosti ca din apă, adică pe de rost, caracteristicile tehnico-tactice ale armei sale pădurarul Şandor Hortyi, ceea ce m-a uimit, desigur acest fel de carabină văzusem doar în filmele western cu Jonh Wayne, Clint Eastwood şi Harry Carey.

― Vă rog să mă iertaţi, am spus şi am plecat să caut pe cineva care m-ar fi putut prezenta tinerilor nobili, poate chiar Elena Trifănescu sau profesorul de chimie Ion Panduru, căci nu puteam să mă prezint singur în faţa lor şi să spun: „Sunt Barbu Dragutin, invitatul dumneavoastră de onoare.”

În aşteptarea ivirii unuia dintre ei, m-am oprit în celălalt colţ al salonului lângă o pendulă mare. Mi-am dat seama că o mai văzusem undeva, dar nu ştiam unde… Nu trebui să-mi storc foarte mult creierii, căci tic-tac-ul regulat al pendulei, ca o chintesenţă a acelei încăperi misterioase, îmi aduse aminte de tic-ta-cul pendulei din sala profesorală. Era aceeaşi pendulă! Aceeaşi pendulă mare cât un dulap. De abia atunci mi-am dat seama de ce încăperea sălii profesorale îmi păruse misterioasă de cum îi trecusem pragul.

― Domnule Barbu, permiteţi-mi, vă rog, să vă invit la o partidă de pocher, îmi spuse, apropiindu-se de mine, negustorul austriac, după care adaugă înclinându-şi capul:

― Braugmartner, Josef Braugmanter din Viena.

― Mulţumesc, nu joc şi, după cum văd, sunteţi patru, ce nevoie mai aveţi de mine? am spus politicos.

― Ah, vă referiţi la bancher, la Franz Peter?

― Nu neapărat, mă refer la dumneavoastră toţi.

― Cu Franz jocul devine plictisitor, de fiecare dată pierde şi pe urmă se sinucide, mă rog, oricum mă voi sinucide şi eu, după ce-mi voi împuşca soţia. E cea de lângă cămin, de lângă domnişoara învăţătoare Erjika Erdeli.

― De ce vreţi s-o împuşcaţi?

― Pentru că e îndrăgostită de dumneavoastră, îmi răspunse zâmbind.

― De mine? Imposibil; nu o cunosc, nu am schimbat un cuvânt cu ea, o privire, nu se poate…, am încercat să mă dezvinovăţesc de parcă aş fi fost vinovat cu adevărat.

― Întotdeauna se îndrăgosteşte de invitatul de onoare, zâmbi Braugmartner, veniţi să facem prezentările, veniţi.

Nu ştiam cum să procedez, aşa că m-am dus împreună cu el spre căminul lângă care stăteau cele două femei, dar, în acelaşi timp, din cealaltă parte a salonului de cămin se apropiau şi cei patru tineri.

― Invitatul de onoare, mă prezentă Braugmartner.

― Numele dumneavoastră, domnule? mă întrebă pictorul Andrezj şi mă privi de parcă îi era egal ori să-mi afle numele, ori să mă ucidă.

― Barbu Dragutin, am rostit înclinând capul.

Eram foarte mirat de faptul că, deşi toţi cei din salon îmi cunoşteau numele, pictorul mă întreba cum mă cheamă, de parcă ei, cei patru, nu l-ar fi cunoscut. Păi, dacă eram invitatul lor de onoare, ar trebui să-mi ştie numele.

― Nu este invitatul de onoare. Invitatul de onoare din această seară are alt nume, spuse Darka jucându-se cu o piatră preţioasă în formă de cruce, de o culoare verde aidoma ochilor ei, de care era prins un Cristos de aur.

― Numai politeţea mă face să nu vă arunc afară, spuse cu voce blândă Antal.

― Cred că e o greşeală la mijloc. Am fost adus aproape forţat la castel, am spus ruşinat.

― Cine v-a adus la castel?

― Profesorul de chimie, Ion Panduru, mi-am adus deodată aminte.

― Josef, spuse Antal, caută-l, te rog, pe profesorul Panduru şi roagă-l să-l conducă pe domnul Barbu acasă.

― Nu e nevoie, îl opri pictorul Andrzej pe negustor. Am să-l conduc eu pe domnul Barbu.

― Vă place crucifixul meu? întrebă, zâmbind misterios, Darka.

― E foarte frumos, se asortează cu ochii dumneavoastră, i-am răspuns, înclinându-mi uşor capul.

― Domnule Barbu, ne-a făcut mare plăcere, spuse Antal, dându-mi de înţeles că discuţia luase sfârşit.

― Să mergem, mă luă de braţ Andrzej.

Afară, luna atârna încremenită pe cer, ca acel corp despre care spunea Newton că stă în nemişcare absolută undeva, dincolo de cea mai îndepărtată stea.

*

Din nou m-am trezit scăldat în sudoare, temându-mă că ţipasem. Prin fereastră se zărea aceeaşi lumină crudă a lunii, lucrurile din dormitor se vedeau atât de limpede, încât totul căpăta un aer suprarealist. Deşi îmi părea o nebunie, aveam sentimentul că visurile acestea nu erau vise, ci viziuni. Fiecare interpretează visele în felul său. Freud distingea trei tipuri de vise care au la bază diferenţierea în funcţie de gradul de raţionalitate şi de verificare a conţinutului. În prima categorie se situează visele simple sau visele clare, copilăreşti, inspirate de nevoi fiziologice. În cea de-a doua sunt visele rezonabile care au o anumită coerenţă logică, iar în cea de-a treia categorie sunt situate visele obscure, incoerente şi absurde, de care sunt interesaţi psihanalişti. Mie însă îmi plăcea mai mult o variantă citită altundeva, anume că visele sunt doar nişte bieţi servitori ai unei funcţii eliminatorii simple – ele reprezintă modul în care psihicul scapă, din când în când, de reziduuri. Şi că oamenii care nu visează – sau mai întotdeauna uită ce au visat – sunt încuiaţi mental, într-un fel sau altul. Dar orice coşmar are şi o răsplată: după ce totul pare atât de real, te trezeşti şi îţi dai seama că a fost doar un vis.

Va urma