Regele

Regele! Lumea îl cunoştea sub acest nume, pe care unii îl pronunţau firesc, de parcă ar fi fost un nume oarecare (Ion sau Vasile), în timp ce alţii îl pronunţau cu ironie, privind dispreţuitor la purtătorul de titlu nobiliar care-şi afişa cu mândrie zdrenţele pe străzile orăşelului. Regele era un vagabond bătrân care bântuia pe străzile din P. de vreo câţiva ani. Nimeni nu ştia exact de unde vine şi nici de ce s-a hotărât să se oprească acolo.

P. era un oraş mic. Oamenii se cunoşteau bine. Subiectele obişnuite ale conversaţiei de la micul dejun sau cină erau maşina nouă a doctorului Vasilescu luată în leasing, cuvântul făcuse înconjurul oraşului, toată lumea îl auzise la televizor, dar nimeni nu-l înţelesese bine, pentru cei mai mulţi era o realitate ciudată şi inaccesibilă. „Oricum nu ne luăm noi – neam de neam – maşină ca a doctorului!” zise calmă tanti Nuţi, coafeza, în timp ce-i desfăcea bigudiurile tovarăşei Zoe, primăriţa. Primăriţă nu mai era din 88, dar oricum pretindea cunoştinţelor să-i spună „tovarăşă”, lumea însă îi spunea simplu „primăriţa” când vorbea despre ea, şi vorbea, căci tovarăşa Zoe era proprietara celui mai mare magazin din orăşel, aşa că…

În afara tovarăşei Zoe, care era o figură de primă mărime a orăşelului (1,78 m şi cca. 130 de kg) se mai evidenţia… domnu’ Puiu de la Poştă, domn într-adevăr, doar taică-său fusese primul din oraş care purtase pălărie. În privinţa lui domnu’ Puiu numai nea Fane, poştaşul, putea să dea referinţe, el îl cunoştea mai bine ca oricine, doar stăteau împreună câte 4-5 ore pe zi, în zilele lucrătoare şi chiar mai mult sâmbăta şi duminica, când plecau la pescuit.

Mai erau şi alte personalităţi în orăşel, dar cu siguranţă mai puţin pitoreşti decât Regele. Toată lumea vorbea despre ceea ce ar fi fost, dar nimeni nu ştia nimic… se spunea că ar fi fost ministru şi ar fi înnebunit, că ar fi fost soldat rănit, milionar înşelat de nevastă etc. Toţi erau însă de părere că acesta era un declasat, adică, vorba doamnei Fifi, ghicitoarea, a ajuns din cal măgar. Regele era acum o biată mârţoagă, dar categoric urmele calului de rasă mai dăinuiau.

Regele era un cerşetor aparte care făcea în fiecare zi un fel de tur al orăşelului, străbătând străduţele şi ulicioarele cu pas egal fără să se abată din drum şi fără să se oprească prea mult într-un loc. Nu striga, nu făcea zgomot ca să stârnească mila. Pur şi simplu trecea, mereu calm, egal şi punctual. Femei, bărbaţi, copii ieşeau şi-i ofereau ce voiau: haine, mâncare, uneori mici sume de bani. El le mulţumea cu graţie, cu o uşoară înclinare a capului, şi-şi continua drumul, neuitând să ureze binevoitorului său o zi bună. Încet-încet urarea Regelui devenise o superstiţie, o binecuvântare, fără de care fetiţa Georgeştilor nu lua notă de trecere la şcoală (şi aşa repetase, mititica, două clase până atunci, pentru că era exagerat de persecutată de profi şi avea un ghinion…), fără binecuvântarea Regelui, domnul Anton (om de afaceri), nu pleca niciodată la vreun drum, iar exemplele ar fi putut continua.

---

---

Regele era un model de punctualitate şi bună creştere. Oamenii nu-l văzuseră niciodată trist, nici vesel. Era mereu egal şi paşnic. Nimeni nu-l văzuse pe Rege interesat de ceva şi tocmai acest dezinteres, ca şi zvonurile despre viaţa lui furtunoasă, îi determinase pe oameni să-l numească Rege.

Mulţi ar fi vrut să ştie adevărata poveste a Regelui sau măcar să-l vadă făcând ceva care să iasă din rutină.

„Omul acesta parcă s-a robotizat”, a zis cineva. Copiii au încercat să-l enerveze aruncând în el cu diferite obiecte. Adulţii i-au oferit băutură şi dulceaţă, dar nimeni nu a putut să-l impresioneze.

De ceva vreme se deschisese în orăşel un local unde se jucau jocuri de noroc. Tot oraşul era în fierbere. Unii erau pro, alţii erau contra, nimeni nu era indiferent. Regele însuşi clipi des şi-şi trecu mâinile prin păr când ajunse în dreptul localului pentru prima dată.

În mintea lui înceţoşată de multă vreme începeau să-şi facă loc fărâme de imagini: masa de joc, lumini, bijuterii, bani, strălucire… el… „Cine sunt eu?” se întreba şi întrebarea îl speria. Până atunci se simţise împăcat cu viaţa lui. Nu-l interesa mare lucru, iar strictul necesar i se păruse relativ uşor de obţinut. Acum, agăţându-se de acele imagini care-i veniseră în minte, îşi dădu seama că nu era doar un cerşetor care se hrănea din mila oamenilor dintr-un orăşel, ci că în urmă cu foarte mult timp fusese altcineva, mai exact fusese Cineva, întrucât acum nu era nimeni, doar un vagabond care umbla pe străzi şi se hrănea cu ce primea de la alţii.

Răspunsul era undeva printre amintirile care nu voiau să se arate decât parţial. Dar de ce? De ce se încăpăţânau acele amintiri să rămână ascunse?

Regele se gândea ce ar putea să-l facă se regăsească. În timp ce se frământa astfel îşi dădu seama că localul pe a cărui firmă scria pompos CAZINOU LA VICKY ar putea fi răspunsul. Vru să intre, dar un gardian îi ieşi în cale.

― Scuze, Înălţimea Voastră, spuse omul ironic, dar aici se joacă pe bani şi oricum nu poţi intra fără costum.

Fraza păru să deştepte ceva în mintea înceţoşată a Regelui, cândva mai văzuse o imagine asemănătoare. Culorile erau mai vii, uniforma paznicului mult mai luxoasă şi el, Regele, era altfel, iar politeţea din glasul portarului nu era ironică, formula cu care i se adresase era aproape aceeaşi.

― Înălţimea Voastră, scuze, va trebui să mai aşteptaţi! Jucătorii cu bani la noi vin mai târziu! Mergeţi la bar!

Era acum 15 ani, la Locarno. Şi el era Regele… Se trezi brusc din visare. Acum era Regele dintr-un orăşel mic şi neînsemnat, Regele vagabonzilor.

Deodată se hotărî: „Trebuie să încerc să aflu cine sunt?”

Nu ştia de ce acest lucru devenise important abia acum, după ce atâţia ani acceptase să fie doar o glumă sau o superstiţie pentru cei din jur. Cu toată detaşarea lui, reţinuse exact expresiile feţelor celor care-l miluiau, deşi nu se ostenise să reţină cine erau… Oricum, când îl miluiau aveau cu toţii aerul mulţumit al celor care au mai parcurs câţiva metri pe drumul spre Rai.

Regele se duse glonţ la gazda lui, o bătrână ursuză, care-i oferise o cameră în casa ei chiar de când ajunsese în P.

Doamna, aşa cum o ştia oraşul, era în felul ei la fel de misterioasă ca Regele. Se mutase în oraş aproape în acelaşi timp cu el şi nimeni nu putea spune că ştia ceva despre ea. Nu prea ieşea din casă, cumpărăturile şi le făcea prin telefon, nu primea pensie şi nici nu întreţinea relaţii cu nimeni.

Toţi orăşenii fuseseră uluiţi atunci când Doamna ieşise în stradă şi-i oferise găzduire Regelui. De atunci vorbiseră foarte puţin şi-şi văzuse fiecare de viaţa lui.

În ziua aceea Regele intră în casă şi bătu cu timiditate la uşa salonului, unde nu intrase niciodată.

― Ce doreşti? întrebă femeia cu voce seacă. Mă rog, poţi intra.

Bătrânul apăsă uşor pe clanţă, intră şi rămase înţepenit cu ochii într-o oglindă mare care era aşezată în partea opusă a camerei. Din ea îl privea un bătrân cu barbă şi păr lung şi zburlit. Hainele îi erau foarte vechi, dar curate. În schimb, ochii erau înfiorători, negri şi goi.

Salonul era mobilat sobru şi elegant, dar emana un aer vechi şi demodat. Doamna era aşezată într-un fotoliu de lemn.

Regele parcă o vedea pentru prima dată: o femeie trecută, cu trupul împuţinat îmbrăcat în haine negre, sobre, cu părul alb pieptănat într-un coc strâns, la spate. Faţa ei era ridată, dar fardată cu grijă şi în mod ciudat familiară. Ochii albaştri erau calmi, inteligenţi şi trişti.

― Doamna, vorbi Regele, aş vrea să vă rog să mă ajutaţi!

Vocea Regelui suna staniu şi răguşită. Era prima frază mai lungă pe care o spusese în ultimii ani.

În ochii albaştri ai Doamnei străluci o fărâmă de interes.

― Rugaţi-mă! spuse ea fără căldura în glas.

― Vreau să pot intra la Cazinou. Am impresia ca acolo este… cum să vă spun… cheia care ar putea deschide pentru mine o uşă spre trecut. Un trecut pe care nu mi-l amintesc.

Bătrâna îl asculta cu atenţie. În ochii ei totuşi nu se citea curiozitate, ci altceva: păreau ochii unei pisici bătrâne stând la pândă.

― Ştiu că m-aţi primit în casa d-voastră fără să vă spun nimic, pentru că nici n-aş fi putut să vă spun nimic, pentru că… cum să vă spun… pentru mine viaţa pe care mi-o amintesc a început acum 5 ani într-un tren de marfă. M-am trezit lovit la cap şi fără să ştiu nimic: cine sunt, de unde vin şi mă simţeam foarte rău. Am coborât aici, în gara din P, şi am rămas. Restul îl ştiţi…

Vocea Regelui suna sfârşită. Bătrâna se ridică şi-i oferi un pahar cu vin. Regele îl bău cu lăcomie.

― Şi ce legătură are Cazinoul cu tot ce mi-aţi povestit?

― Trecând prin faţa lui, mi-am amintit unele lucruri, mai exact am văzut unele frânturi…

― Nu înţeleg.

― Cred… sper că dacă aş intra în Cazinou aş putea să mă regăsesc …

― Bine, şi cum v-aş putea ajuta eu? întrebă femeia aproape cu răutate.

Bătrânul îi răspunse calm, pe tonul unui om care nu mai are nimic de pierdut:

― Ajutaţi-mă să devin suficient de prezentabil ca să pot intra…

― N-aveţi pretenţii mărunte, râse Doamna. O să fie cam greu.

Regele se uită calm la ea.

― Bine, treceţi în baie!

Regele se grăbi să execute ordinul aproape răstit al femeii. Intră în baie, unde găsi tot ce-i trebuia. După plecarea lui, femeia deschise un sertar şi scoase un pistol cu mâner de fildeş:

― Pe curând, Alexei, pe curând… murmură ea mângâind arma.

La ieşirea din baie, Regele era total schimbat. Scăpat de părul lung şi de barbă, i se vedeau acum distinct trăsăturile feţei: bărbia pătrată, gura energică, deşi înconjurată de riduri amare, nasul acvilin şi sprâncenele groase desăvârşeau portretul unui bătrân arătos şi indiscutabil distins. Regele îşi merita porecla! Bătrâna doamnă nu părea deloc încântată. În ochii ei se aprinse o scânteie puternică.

― Acum vă mai trebuie haine, spuse ea calma, arătând spre halatul de pluş alb. Cu ăsta nu puteţi intra în Cazinou.

― Şi de o însoţitoare, adaugă Regele, singur nu cred că mă voi descurca. Doamnă – tonul îi deveni solemn – binevoiţi să mă însoţiţi?

Bătrâna stătu câteva minute nemişcată. Apoi spuse:

― Bine, dacă dumneavoastră credeţi…

― Doamnă, vă rog…

Două ore mai târziu oamenii din orăşel priveau miraţi un cuplu straniu care se îndrepta spre Cazinou: un bărbat în vârstă, dar cu siguranţă distins şi bine îmbrăcat şi pe doamna Damian îmbrăcată în negru, elegantă şi misterioasă ca întotdeauna.

La Cazinoul din P se juca pe sume mici, dar care pentru oamenii de acolo păreau enorme, iar atmosfera marilor localuri era destul de bine reprodusă.

Impactul pentru Rege fu teribil, începu să tremure, în schimb bătrâna doamnă se aşeză la o masă de pocher după ce schimbase nişte bani în fise şi-i făcu semn Regelui să se aşeze lângă ea.

Lângă ei mai stăteau nişte necunoscuţi. Pocherul nu era un joc prea iubit în P: necesita cunoştinţe, nervi şi bani. Oamenii preferau jocurile la aparatele solide care suportau cu stoicism descărcările nervoase ale jucătorilor.

Regele şi Doamna jucau de mai bine de 14 ore şi câştigaseră mai multe milioane. Aproape tot oraşul era în jurul lor, în cazinou şi pe afară.

Ceilalţi parteneri se schimbară de câteva ori, dar tot se mai găseau amatori să vadă cât ţinea norocul celor doi. Între timp, deşi toţi îi recunoscură pe Rege şi pe misterioasa doamnă Damian, se mirau, căci nu şi-i imaginaseră pe cei doi bătrâni într-o astfel de ipostaza. Şi ce noroc aveau!

Toată lumea transpira şi se agita în jurul lor, numai cei doi erau calmi, egali, transfiguraţi. Din doi bătrâni inofensivi ieşiseră două stane de piatră care nu făceau decât gesturile cerute de joc.

După 18 ore de joc, nu mai găsiră parteneri şi plecară de la masă. Câştigaseră enorm.

Când se ridicară, toată lumea îi aplaudă. Patronul aduse şampanie. La nivelul jocurilor din Cazinou era un eveniment deosebit.

Când începură să sară dopurile, Regele se prinse cu mâinile de cap şi se aşeză din nou pe scaun.

Doamna vorbi prima:

― Ţi-ai amintit?

În mintea Regelui se învăluiau fragmente de imagini: mese verzi, grămezi de fise, rochii elegante de seară, costume negre, şampanie…

Bătrâna îl apucă de braţ:

― Hai să mergem!

Regele o opri:

― Nu, stai, îmi amintesc…

Chipul Bătrânei împietri. Ochii ei albaştri scăpărară atunci când scoase pistolul din poşetă. Murmurul mulţimii încetară. Bătrâna urmă cu patimă:

― Să-ţi amintesc eu cine eşti? Eşti Regele, într-adevăr, Regele meselor de joc: Mihai Ionescu, fiul unei mari familii. Jucai cărţi cu plăcere şi nu de plăcere. Atunci când ai tăi au scăpătat, ai început să joci ca o fiară, ducându-i pe mulţi la ruina. Patima jocului de cărţi nu te-a stăpânit niciodată. Dumneata stăpânei jocul şi pe ceilalţi jucători. Eu eram foarte tânără şi tot mi-am dat seama; ceilalţi însă n-au înţeles. Pentru foarte mulţi patima jocului era dublată de dorinţa de a te învinge pe dumneata şi toţi, absolut toţi au căzut victime talentului şi stăpânirii dumitale. Pe mulţi i-ai împins chiar la moarte. Atunci sinuciderile din cauza jocurilor de noroc erau frecvente.

Regele o privea pierdut. Brusc îşi amintea tot.

― Lola şi Alexei… murmură el.

Bătrâna râse sinistru:

― Da, eu sunt Lola, frumoasa Lola care ar fi putut fi cea mai fericită femeie din lume. Eram tânără, bogată şi îndrăgostită, Alexei era totul pentru mine. Un tânăr impetuos şi îndrăzneţ care a crezut că te poate învinge pentru că avea noroc…

Regele continua:

― Da, îmi aduc bine aminte acum. Era fiul unui general rus. L-am provocat vreme de săptămâni până l-am prins în pasă proastă şi i-am luat tot. Am înţeles că apoi s-a împuşcat. A doua zi am fost la Cazinou, am jucat, am câştigat şi nu mai ştiu…

Oamenii din jur nici nu mai suflau.

Bătrâna reluă:

― Generalul Mihailov, tatăl lui Alexei, a pus trei bărbaţi să te omoare, dar ai reuşit să scapi. Se pare că te-au lovit la cap şi aşa te-ai ales cu amnezia care a ţinut până acum.

Regele părea acum extrem de bătrân:

― Dumneata ce vrei? De ce nu m-ai ajutat?

― Ţi-ai pierdut flerul, Rege. Eu vreau să-l răzbun pe Alexei şi am aşteptat ca dumneata să fii conştient de asta.

Bătrâna scoase pistolul de tot şi trase înainte s-o poată opri cineva. Regele căzu. Bătrâna îşi puse pistolul la tâmplă:

― Pe curând, Alexei!