14.
Îmi era frig. Tot mai frig. Tremuram. Mulţi din cei pe care îi întâlneam purtau cămăşi cu mâneci scurte, haine uşoare, de sezon. Mă grăbeam, însă nu ştiam încotro mă îndrept. În ciuda mulţimii de feţe necunoscute, lăsându-mi parcă dinadins o parte îngustă de loc liber ce ducea spre niciunde, liniştea în care mă afundam devenea tot mai apăsătoare. La răstimpuri, dintr-o depărtare incertă, de dincolo de paravanele umbrelor desprinse de siluetele ce mă împresurau, ajungea câte o vuire afundată, un strigăt de pasăre singuratică, căutând, probabil, fluviul înserării. Auzeam chiar şi gâfâitul ei, urmându-mă îndeaproape, menţinând, totuşi, distanţa necesară. Încercam, dar nu reuşeam s-o ignor. Pe măsură ce se apropia, mi se făcea tot mai frig.
― Chiar de nu i-am văzut niciodată, chiar de nu aparţin amintirilor noastre, unii străini ne devin mult mai apropiaţi decât cei pe care îi cunoaştem. Asemenea exalărilor de miresme soporifice, aparţinând respiraţiilor confundate cu adieri, prezenţele închipuite stăpânesc mintea noastră, gândurile; deschid în viaţa noastră drumurile ce duc înspre alte realităţi, posibile, căutate, dorite.
Probabil că vorbea despre ea. Elza era tocmai o asemenea năzărire.
Cu aerul indignat al celui care se simţea folosit chiar şi pentru o simplă satisfacere a viselor străine, i-am răspuns cât se putea de clar. Pur şi simplu, intenţionam să-i arăt caracterul meu inexorabil, să se convingă de faptul că în prezenţa celui de-al treilea om, cel care îţi oferă o libertate totală, cel care te iubeşte şi cel pe care îl iubeşti, niciodată nu pot fi una şi aceeaşi persoană.
Copyright © 2013, Cristofor Arts
― Elza, i-am răspuns, intuiesc cu precizie scopul sugestiilor tale. Însă ar trebui să ştii că perfecţiunea pe care o vezi în mine e doar rodul iluziilor tale. Dacă ţi-am mărturisit că te iubesc, îmi cer iertare. M-am lăsat amăgit de suferinţa ta.
― Sărută-mă, începea să plângă. Poate e ultima zi…
― Tu înţelegi ce îmi ceri? Să te sărut, bănuind că soţia mea ar putea fi prin preajmă?
― Tu nu ai nicio soţie.
― În faza incipientă, ştiind că nu pot înfrunta adversarul necunoscut, demenţii ajung să nege chiar şi existenţa celui cu care cred că duc o luptă asiduă, însă, în realitate, opozantul îi învinge printr-o tactică extrem de simplă, prin ignorare.
― Alienată? s-a mirat, privindu-mă ostil.
― Spui că soţia mea nu există, căci nu cutezi să o înfrunţi. Te temi? Te pot ajuta.
― Pentru mine exişti numai tu.
― Atacând-o pe ea, în primul rând, vei lupta doar cu mine. Însă, ştiind că mă iubeşti, n-ai să poţi să mă răneşti. Paradoxal. Nu-i aşa?
M-am oprit. Ea căzuse în genunchi. Continuam s-o privesc cu o intransigenţă definitorie, aşteptând să aud ce urma să-mi mai zică, ce cuvinte va găsi pentru a contesta presupunerea mea. Pe când, cu mâna stângă, încerca să-şi şteargă lacrimile de pe obrazul stâng, alb ca varul, cealaltă mână şi-o întinse înspre mine.
― Ajută-mă! implora.
Am şovăit. Şi totuşi, i-am întins mâna, încercând să surprind pulsul la baza încheieturii reci.
― Şi eu te iubesc, i-am spus, făcând-o să zâmbească.
― Ştiam că eşti un om bun, îmi şoptea îmbrăţişându-mă.
― Ador nălucile care, negăsindu-şi loc în propria viaţă, cu tot dinadinsul încearcă să se amestece în existenţe străine. Tot ce e străin e atrăgător, până când începi să conştientizezi primele diferenţe; majore.
― Fiecare din noi are nevoie doar de acel om în prezenţa căruia îşi va aminti că trăieşte propria viaţă.
Era vocea ei. Doar ea vorbea aşa. Cu o asemenea deferenţă înşelătoare, pe un ton calm, oprindu-se tocmai când se aştepta cuvântul decisiv, repetând tot ce nu trebuia spus, pentru că se înţelegea de la sine. Alteori, vocea îi devenea sincopată. Îndeosebi, în clipele în care aducea în prim-plan pletore de posibilităţi, recurgând la descrieri hazardate, aproape ilogice. Cu ochi pânditori, căuta să lase impresia detaşării totale de tot ce o înconjura. Era dintr-o altă lume. Chiar şi atunci când se îndrepta înspre locuri incerte, doar de ea ştiute, părea că silueta sa nici măcar nu atingea aerul calin, lumina înserării, aşijderea stratului de lichid diafan, coagulându-se într-un gol imprecis.
Era ea. Năluca din închipuiri. Omul de care mă feream, neizbutind să ascund un pronunţat sentiment de scufundare şi mărginire, deconspirând ceea ce alţii atribuiau suferinţei mele, modului neaşteptat de a reacţiona la tot ce nu izbuteam să înţeleg. Sigur că în asemenea momente simţeam un puseu de spaimă, ceva ce absenta tocmai din locul în care trebuia să se închege întregul. Şi totuşi, chiar şi acum, când împreună cu ea mă îndreptam spre o nouă incertitudine, izbuteam să-mi ascund nedumerirea ce creştea în mintea mea asemenea vântului ce se înteţea pe măsura înaintării înspre apus, văcsuind frunzele de culori pastelate, iarba de un cenuşiu platinat, drumul pustiu, întunecându-se cu fiecare pas.
Ignorând sarabanda gândurilor echivoce, cu paşi târşâiţi mă îndreptam înspre apus. Era ca şi cum, privind vreo giruetă imaginară, aş fi urmat fluxul nefiresc al brizelor sărate, aş fi mers spre niciunde, aş fi respectat traiectul gândului ei, acea intruziune de râvne impetuoase, devenind aproape palpabile când, preţ de câteva minute, ne opriserăm în apropierea ulmului de nuanţe caramel, amintind catargul de care cu rejansele maronii fuseseră prinse nişte triunghiuri din material sintetic.
― Crezi că am să te urmez? am întrebat-o cu o ezitare posacă în glas.
― Îndreptându-ne spre locuri necunoscute, de fapt ne îndreptăm spre clipele împlinirilor noastre.
― Însă, în compania străinilor, asemenea drumuri duc doar spre abis, am protestat. Şi mai e şi soţia…
Ce urma să mai spun, se înţelegea de la sine. Poate că am spus, ori poate că doar am gândit.
„Dacă nu-i respectăm pe cei apropiaţi, crezi că suntem capabili să oferim iubirea noastră oamenilor străini? Ne amăgim gândind că îi vom iubi mai mult decât pe oricare alt om din viaţa noastră. Pentru că acest sentiment bizar, singura dovadă a veciei înspre care ne îndreptăm, nu e altceva decât stadiul cel mai înalt al durerii noastre, ultima dorinţă ce aparţine întru totul doar celui care iubeşte, dar nu şi celui care este iubit. Celălalt, uneori nici nu e conştient de suferinţa omului de alături. Celălalt e doar un străin care, cu timpul, va trebui să devină cel mai apropiat om. Spunem că e altul şi că-l vom iubi mai mult decât pe cel pe care deja îl cunoaştem. Însă, în realitate, e doar o formă incipientă, încă neştiută, a aceleiaşi râvne. Doar a noastre. Subiective.”
Nu. N-am spus nimic. Chiar şi văzduhul părea aglutinat de prezenţele noastre pe care poate doar eu le consideram sordide, nepotrivite timpului şi locului în care ne aflam. Rece şi vâscos, aerul stătut aproape că se lipea de obrajii mei; înceţoşa tot ce vedeam, de parcă aş fi privit printr-un geam gravat de ploaie ori zăpadă murdară.
― Lasă-mă să-ţi explic.
Mă lipseam de sintetizările ei fără sens, născând doar umori şi un profund sentiment de înstrăinare, de însingurare.
― Îţi aminteşti de Elvira? schimbasem cursul discuţiei. Doar la porunca şi din dorinţa ei am ascuns coşciugul tocmai în garajul casei tale, în maşina ta.
M-am oprit la timp. Am apucat-o de mâna stângă doar cât să percep acea zbatere tumescentă ce deconspira una din suspiciunile mele. Doar ea se făcea vinovată de moartea străinului ce-mi semăna atât de bine. Amintindu-mi respectivul deces, m-am simţit ca şi cum aş fi revenit în străfundul dedalului plin de sinapse, într-un spaţiu indefinit, unde toate drumurile urcau şi coborau în formă de spirală. Acolo unde trebuia să existe ieşiri, începea vastitatea beznei. Nimic clar. Nimic din ceea ce deja cunoşteam, îmi aminteam. Nimic.
― Elvira? s-a mirat. Apoi, cum era de aşteptat, brusc schimbase subiectul. Eşti fericit?
― Sunt fericit, pentru că am învăţat să nu mai aştept absolut nimic. Îndeosebi de la străinii pe care îi ţin la distanţă, cărora nu le las posibilitatea să deducă năzuinţele mele.
Se părea că vorbele mele nu i-au indus acea nedumerire aşteptată, ce s-ar fi voit doar o mască a interesului reţinut şi înfrânat cu măiestria vreunei actriţe experimentate. Nu. Surâsul zeflemitor şi privirea ameninţătoare, mai ales acea căutătură stranie, de felină rănită, mai bine zis o expresie famelică a feţei pudrate cu lumina înserării, sporeau în mintea mea impresia unei năruiri ilare. Ştiindu-mă învins, năruit din interior, nu izbuteam să recurg la alte disimulări. Pluteam într-o desuetudine incontrolabilă. Şi totuşi, prizonierul uluirii neînfrânate, încercam să-mi revin. Reţinându-mi respiraţia, din locul în care cerul părea tivit cu albastrul fluviului etern, aşteptam întoarcerea vreunui străin oarecare, cel care m-ar fi putut recunoaşte, s-ar fi oprit între siluetele noastre, aşijderea umbrelor subţiate, acoperite cu un strat fin de tuş diluat, de lacrimi şi cenuşă cleioasă.
― Eu sunt unica ta certitudine.
Refuzam să-i răspund. Nu mai voiam să par doar un ins lasciv, aferat ori interesat de îndurările străine, întrupând imaginile persoanelor abandonate unui diletantism zadarnic. Viaţa mea nu aparţinea profunzimilor aparent miraculoase, descrise de cei care doreau să mă cunoască, să se apropie şi să-mi mărturisească propriile dureri. Realitatea mea nu se rezuma doar la nişte amintiri înşelătoare, păreri contradictorii ori aspiraţii de neatins. Era tot ce simţeam, ce atingeam şi percepeam, fără a apela la multitudinea sforţărilor de prisos. Căldura după care tânjeam emana doar dintr-un singur loc, din locul în care ştiam că trebuia să se afle doar ea, soţia mea. Celelalte spaţii erau doar nişte replici neizbutite, abundând de un cenuşiu pergamentos, marcând siluetele arborilor eponimi, texturi casante ce compuneau pustietatea în care nu izbuteam să mă recunosc. Şi în tot acest haos de incertitudini şi viziuni ilogice exista tocmai această fiinţă, himera căreia îi spuneam Elza. Vedeam destul de bine, însă nu îndrăzneam să-i vorbesc. Nu voiam s-o jignesc. Pielea ei avea nuanţa pământului ars. Pe măsură ce lumina scădea în intensitate, din albaştri ochii îi deveneau tot mai pământii, de un gri murdar, aproape cadaveric, asemenea cenuşii rămase dintr-un corp carbonizat.
― Să plecăm, repetă clintindu-se din loc, ca şi cum s-ar fi desprins de vreun gol ce trebuia să-l populăm, să-l umplem cu mirosul trupurilor noastre, două iluzii optice, nepotrivite spaţiului din care nu izbuteam să evadez.
Pe când străbăteam drumeagul ce curgea paralel cu fluviul iradiind străluciri opalescente, o auzeam pufnind dispreţuitor, la fiecare încercare, neizbutită ce-i drept, de a afla destinaţia înspre care ne îndreptam. Aparent, întinderile mănoase, schimbându-şi coloritul poate doar din pricina adierilor cu un pronunţat iz de acreală şi putrefacţie, îmi păreau cunoscute. Cunoşteam acel mal şi acea senzaţie de gol, infinitul dat de o perfectă contopire a verdelui apei luminoase cu margini azurii ale cerului prelins dintr-o altă lume. Mă mira un singur fapt, convingerea ei că mă aflam alături, păstrând aceeaşi distanţă, urmând-o, aţintind-o cu privirea-mi tot mai obosită, ca şi cum aş fi încercat să mă agăţ de ceva necesar, prezent şi solid, doar pentru a nu cădea în abisul ce se deschidea drept sub picioarele mele. Probabil că în acea seară, în mintea ei, nu eram altceva decât o prefigurare neadecvată a tot ceea ce-şi dorea, plăsmuise ani de-a rândul, încropise aidoma sufletului reprezentat cu feşteli estompate, schiţat pe vreo pânză prăfuită, uitată în podul vreunei case părăsite, cu ziduri igrasioase, putrede din pricina rafalelor sărate, ţâşnind din locul în care fluviul îşi încetinea acea curgere zorită, ce-i conferea forţe incontestabile, dominanţa necesară.
― Am ajuns, zise indicându-mi casa ei. Suntem acasă.
― Acasă? am repetat cu o uşoară ironie în glas.
― Sunt unica ta certitudine, zâmbise laconic şi-mi deschise uşa de intrare.
Din smolite, trăsăturile feţei sale brusc căpătaseră acea luminiscenţă magnetizată, acea simetrie copleşitoare de care nu puteai să nu te îndrăgosteşti. Era frumoasă. Era mult prea frumoasă şi atât de prezentă. Era acolo. În faţa mea. Cu gesturi pline de graţie se debarasa de hainele ce-i ascundeau pielea omoplaţilor de un alb inocent, spatele arcuit după tiparul vreunei zeiţe posibile, pielea netedă a feselor, a picioarelor uşor depărtate. Când s-a aplecat pentru a ridica şoseta de o nuanţă ce amintea frăgezimea întâlnită doar în peisajele vernale, am simţit o uşoară înţepătură undeva în zona stomacului. Am tresărit eliberând un oftat prelung. Oarecum vexat, nu izbuteam să găsesc forţa necesară spre a mă opune dorinţelor năvalnice, dominându-mă, făcându-mă să simt o nervozitate incontrolabilă, ceva ca nişte arsuri induse de clocotul sângelui, pregătit să ţâşnească în exterior.
Mirosul aparent cunoscut fusese cel care m-a obligat să-mi desprind privirea de conul luminii nebuloase, învelind-o şi protejând-o de priviri străine. Era un amestec ciudat, arome de flori timpurii, prospeţimea ploii dintr-o dimineaţă interminabilă, fum dulceag şi mir. Tăceam mâlc. Tot ce vedeam era tot ce reuşeam să-mi amintesc. Fascicule de lumină vie se revărsau din aplicele tavanului uşor boltit. Pereţii aveau nuanţa nisipului lipsit de impurităţi, de un alb lăptos. Chiar şi patul din faţa ei părea doar un val oblu, ce nu putea fi deranjat de siluetele noastre aproape atemporale.
Timpul încremenise.
― Într-un târziu, doar puterea divină, despărţind doi oameni, va aduce în viaţa celui suferind tocmai pe acel străin care va deschide porţile noii vieţi, meritate.
― Ori, mai degrabă, vom înţelege cât de apropiat e cel care aproape că devenise doar o parte din noi şi fără de care ne amăgim, încercând să iniţiem ceea ce trebuia să trăim la timpul potrivit, o combăteam.
― De ce nu încerci să te schimbi? Ştii cât de dureroase sunt denegările celui fără de care simţi că nici nu mai poţi să exişti?
― La vârsta mea, mă explicam pe un ton velar şi scremut, un nou început probabil că ar aduce satisfacţii scontate, însă sunt sigur că ar anula anii anteriori. Ar fi ca şi cum aş recunoaşte că am trăit în zadar, că nu soţia mea era cea care greşise, ci eu, doar eu încerc să şterg straturi de nuanţe bine închegate, de dragul unei lumini ce amăgeşte prin intensitatea vremelnică, ce ar putea să mă orbească.
Mi s-a părut că mormăise ceva conspirativ. Ştiam ce-şi dorea. De aceea hotărâsem să-i ofer doar începutul, să nu trec dincolo de hotarul admisibilului. În siniliul fremătător al văzduhului îmbibat cu mirosuri năclăite, în acea linişte pâcloasă ce inducea o vagă impacientare, în ochii ei descopeream tocmai acea condescendenţă pe care nu izbutea să şi-o ascundă. Zâmbind, îmi spuse cât se putea de clar:
― Cunoşti acest trup. Mă cunoşti mult prea bine.
― Mă provoci? intervenisem apropiindu-mă de ea, atingându-i gâtul, umerii, coborând undeva în zona pubisului. Când m-a îmbrăţişat şi a încercat să mă sărute, i-am spus:
― Îmi iubesc soţia şi nu-mi permit să mă joc cu sentimentele altora.
― Arată-mi iubirea ta, încerca să confirme ceea ce doar voia să-mi fie, însă ştiam mult prea bine că nu era.
Realizam că ajunse la punctul din care nu se mai putea întoarce. O dată început, jocul trebuia continuat, trebuia terminat. Însă, de data asta, nu-mi mai permiteam absolut nimic. Simţind că-şi reţinuse răsuflarea, bănuiam că se străduia să priceapă comportamentul meu atât de neaşteptat. Mă privea cu o consternare sceptică.
― De când cu accidentul…
― Crezi, izbucni ea, crezi că eu nu trecusem prin acelaşi iad? Mai bine aş fi murit. Mai bine n-aş fi coborât din acel autocar blestemat. În acea seară ce n-o pot uita, în acele momente de coşmar pe care le revăd în fiece vis, am văzut imposibilul. Ştiu cum arată tartarul. Cei cu care vorbisem pe drumul de întoarcere, cei cu care aproape că izbutisem să mă împrietenesc, în urma unei singure clipe fatidice, au dispărut ca şi cum nici n-ar fi existat. Tocmai sub ochii mei. Ardeau. Un iz înecăcios de trupuri arse, asemenea cărnii prăjite la liziera vreunui crâng neştiut, nu era doar o senzaţie nedorită, ci, mai degrabă, ceva ca o plagă ce creşte necontenit, într-un loc invizibil, undeva în interiorul meu, mă roade şi mă întoarce la trecutul etern.
Cu un gest ambiguu şi aproape lax îndrăznisem s-o apropii. Însă ea s-a împotrivit. S-a smucit şi, de parcă ar fi dorit să scape de ceva ucigător, fugise înspre baie. Îmi imaginam tot ce se putea mai rău. Dar ceea ce mi-a fost dat să văd când am deschis uşa, a întrecut orice aşteptare. Pe trei sferturi, cada deasupra căreia ea stătea aplecată, era umplută cu apă rubinie. Prins într-o continuă mişcare, lichidul părea un corp al naibii de viu, ceva ce începea să se închege, se coagula.
Abia când am încumetat să mă apropii de ea, am observat că din nas şi din gură îi ţâşneau şuvoaie de sânge negricios.
― Ce naiba…?
Dar cu un gest brusc al mâinii întinse înspre pieptul meu, mi-a dat de înţeles că n-ar trebui să intervin. Goală cum era, ca-ntr-o halucinaţie de care nu izbuteam să scap, îngenunchease direct pe dalele gresiei nisipii. Neaşteptat, când din priviri căutam prosopul de care avea nevoie, am văzut-o cum şi-a adâncit capul în acea apă ce se mişca necontenit, în acel fluid ireal. Apoi, brusc, încetase totul.
― Dezbracă-te, îmi porunci.
Nu mai exista niciun pripon între corpurile noastre. Nişte umbre străine, difuze şi grele alunecau în unduiri spasmodice undeva deasupra braţelor noastre, deasupra siluetelor îmbrăţişate.
Apa din vană căpăta tente tot mai întunecate. Devenea tot mai rece. De nesuportat.
Va urma
