Prima dată l-am văzut în troleu. Gândurile se năpustiseră toate asupra mea, ca o hoardă de barbari. Voiam să le închid porțile. Am scuturat tare din cap și m-am întors. Atunci l-am văzut. Oarecum. Stătea pe scaun cu mâinile pe genunchi, pe rândul din spate. Mi-a trezit interesul faptul că nu părea să se miște deloc. Am căzut într-o meditație inutilă pentru câteva momente, iar mai apoi m-am uitat fix la el. Pur și simplu nu-i vedeam chipul. Nu puteam să-i disting trăsăturile feței. Nu-i vedeam fața în sine. M-am frecat la ochi. Îl aţinteam cu privirea fără niciun rezultat. Ce absurditate dulce-amăruie!
A coborât. M-am luat după el. Puteam să-l urmăresc în liniște, fără să dau de bănuit, căci mergeam pe un bulevard mare. S-a oprit, și-a cumpărat un ziar și o cafea. S-a așezat pe o bancă răsfoind știrile cu lentoare, sorbind pierdut din cafea. Stăteam față-n față. Mă holbam la el ca un tâmpit. M-am uitat la propriile mâini. Am rotit capul. Vedeam totul extrem de clar. Doar imaginea lui mă tulbura. Chipul său învolburat mă făcea să mă simt la rândul meu nesigur. Mă gândeam cum să-l abordez. Ce anume să-i spun? Că mă intriga chipul său atât de îndepărtat? Chipul său ca o insulă scufundată în mare? Putea de altfel să mă privească și eu nu mi-aş fi dat seama. Îmi venea să-l iau la palme și să-l trezesc la viață, la realitate, la suprafața lucrurilor, acolo unde existăm toți.
S-a ridicat, a aruncat ziarul la gunoi și s-a îndepărtat spre o librărie. M-am luat imediat după el. A intrat. A cumpărat două cărți. A ieșit. Totuși, am remarcat că ceilalți se comportau obișnuit, nicio suspiciune din partea lor. Prin urmare, problema era, aparent, a mea. Trebuia să intru în discuție cu el. Să-i ascult cuvintele. Să-i simt prezența. Doar că, în tot ce eu meditam, am rămas pironit locului și l-am pierdut din vedere. Dispăruse.
M-am întors acasă dezorientat, cu acel sentiment acut că mi-am pierdut busola într-o lume fără repere. Ceva neclar și irezistibil mocnea în mine. Nu sufeream această incertitudine. Știam că trebuia să dau cumva de el și să-l abordez. Să-l scot din ceață. Să-l trag la lumină.
Copyright © 2013, Cristofor Arts
Următoarele două săptămâni au curs banal. Chestiuni de zi cu zi, dureri surde, pete de cafea pe fața de masă, tabieturi și tabuuri. Până într-o seară, pe la 10:30, când am ieşit de la teatru şi am luat mecanic metroul spre casă. Acolo am plonjat fără voia mea în ceață. Omul cu chipul de ceață era în metrou. Stătea în picioare și probabil se uita la cei din metrou, se uita prin ei, se uita în gol. Dracu știe. Niciun mușchi pe fețele călătorilor. Toți erau orbi. Sau aveam eu o pată insesizabilă pe creier. L-am văzut cum coboară grăbit. Am țâșnit din metrou.
Eram pe urmele sale. Simțeam cum transpirația sa lasă urme vagi în aer. Brusc, s-a întors spre mine, cred că s-a uitat țintă la mine, după care a rupt-o la fugă. Am rămas pe loc o clipă, apoi m-am pus în mișcare. Mi-am pus în mișcare mușchii și interesul de a afla. Fugea bine de tot. În timp ce-l urmăream, mă simțeam năpădit de sentimente contradictorii; se luau la bătaie, mă cotropeau de-a dreptul. O luase inteligent pe străduțe. Voia să-și piardă urma, să-și piardă chipul. Iar eu credeam că am să-l pierd dintr-un moment într-altul. Adevărul era că obosisem, dar adrenalina și curiozitatea mă împingeau înainte.
A cotit. Am luat și eu colțul.
Stătea acolo, în fața mea, în întuneric. Umbra i se scurgea pe troturar ca o baltă. Chipul arăta ca un onix zgâriat. Respira greu, vizibil afectat de efortul depus. Nu mai avea unde să fugă. Nu se mai putea ascunde de mine. Doar chipul i se pierduse undeva în timp și spațiu. Chipul său ca o nebuloasă. Ce urma să-mi declare? Năucit, i-am spus: „Nu te pot vedea.” Nimic. Am continuat: „De ce dracu nu te pot vedea?” „Chiar vrei să mă vezi?” „Da.” „Atunci, urmează-mă.”
Se pare că eram aproape de casa lui. Am urcat cu liftul. Îi simțeam respirația întretăiată. M-a poftit la el în apartament. „Vrei un ceai?” „Da, sigur.” Camera era călduroasă. Afară ploaia își începuse dansul. Mă bucuram că nu eram acolo. Ceaiul se dovedise a fi o idee bună. Am tăcut amândoi o bucată de timp. Ne-am băut în tăcere ceaiurile, refăcându-ne puterile, întorcând pe toate fețele răspunsurile și întrebările. A dat drumul la muzică.
Un confort neașteptat se stabilise între noi. Deodată, am simţit dorinţa de a mă întinde pe covorul moale. M-aş fi putut culca chiar atunci şi acolo. Aș fi vrut să-l visez, și în vis să-i văd chipul. Să dialogăm doar din priviri.
„Hai să mă vezi în oglindă.”
Am acceptat fără niciun fel de reținere, deși eram speriat. Inima mea ţinea isonul ropotului de tobe al unui trib din Amazon. Mâinile îmi tremurau. Încurcat, am pășit în baie.
Culmea, îl vedeam perfect în oglindă. Purta mustață și cioc. Părul, un pic dat pe spate, făcea ușoare valuri. O aluniță sub sprânceana dreapta. Ochi mari și verzi. Pomeți puternici. Un sentiment de familiaritate mă cuprinse dintr-odată. Semăna cu mine, la o vârstă ceva mai înaintată. M-am albit la față. „Semeni cu mine.” A dat din cap. „Da, iar înainte și eu te vedeam ca-n ceață.”
Am rămas amândoi tăcuți și absorbiți în fața oglinzii, uitându-ne unul la celălalt.
