Şeful îl invită să ia loc într-un fotoliu, în faţa biroului său de lucru şi îi întinse o invitaţie la nuntă. Subcomisarul Trandafir citi, surprins, textul scris cu litere aurite pe un cartonaş cu două inimioare săgetate de legendarul Cupidon: „Domnişoara Ionela Vicol şi domnul Vlad Ilinescu vă invită să luaţi parte la cununia religioasă şi la masa nunţii…” Urmau celelalte amănunte. Ziua în care avea să se producă evenimentul, locul, naşii etc.
— Nu înţeleg… ridică din umeri subcomisarul Trandafir.
— Mă mir, strâmbă din nas comisarul şef. Nu te ştiam aşa greu de cap. Ce nu înţelegi? E o invitaţie la nuntă.
— Văd, şefu. E o invitaţie la nuntă. Totuşi… Nu înţeleg. N-am nici în clin, nici în mânecă, din câte ştiu, cu ăştia. Domnişoara Ionela… Vlad Ilinescu. Habar n-am cine sunt.
— Uite ce e, domnule, păru plictisit superiorul subcomisarului. Să n-o mai lungim. Din partea mea ai, ca să zic aşa, o învoirea de patruzeci şi opt de ore pentru a participa în linişte la evenimentul la care eşti invitat. Mai departe te descurci singur. Detaliile le vei primi de la mireasă. E dincolo, în sala de audienţe. Din câte am înţeles, continuă acesta mijindu-şi ochii de bursuc abia ieşit din vizuină, domnişoara Ionela are nevoie de un poliţist descurcăreţ. M-am gândit la dumneata. Ai ceva împotrivă?
Măcinată pesemne de gânduri negre, tânăra nu băgă de seamă intrarea în încăpere a poliţistului. Continua să-şi frământe nervos mâinile în poală, cu ochii aţintiţi în gol. Ciudată comportare, îşi spuse subcomisarul Trandafir. De obicei, gândi, unei viitoare neveste îi este dat să-şi trăiască puţinele zile ca fată mare, rămase până în ziua în care îşi va pune pirostriile pe cap, în cele mai înalte sfere ale idealurilor îndelung visate. Ce-o fi cu ea? se întrebă.
— Bună ziua! salută cu prudenţă, temându-se parcă să nu o sperie pe fată.
Cu toate precauţiile subcomisarului, tânăra tresări puternic. Îl cercetă curioasă, printre gene, şi rămase de-a dreptul dezamăgită. Ăsta o fi poliţistul de care am nevoie? păru ea să se întrebe. Se aşteptase la cu totul altceva. Un tip atletic, cu faţa dură, priviri reci de oţel… Şi, când acolo… Un tinerel oarecare, blond, cu ochi albaştri şi un zâmbet voit jucăuş în colţul guri.
— Mi s-a spus că aveţi nevoie de ajutorul poliţiei.
— Da! confirmă Ionela Vicol în evidentă încurcătură.
Copyright © 2014, Cristina Schek
Nu ştia ce să facă. Să mă las pe mâna ăstuia? se întrebă. Să renunţ. Să apelez în altă parte?
— Din câte mi s-a spus, insistă subcomisarul, aţi solicitat…
— Aşa e, se hotărî viitoarea mireasă. Am nevoie de protecţie. Adică, cum să vă spun. Nu e vorba de mine personal. În cauză e viitorul meu soţ. Pentru el îmi este teamă. Pentru viaţa lui.
— Chiar aşa!? se miră sincer poliţistul. Pericol mortal?
— Vă rog să nu râdeţi de mine, zâmbi trist Ionela Vicol. Pare absurd, într-adevăr. Dar asta-i situaţia. Presimt o mare nenorocire. Mai mult, sunt aproape convinsă că se va şi întâmpla dacă nu se va interveni într-un fel sau altul. De aceea am apelat la ajutorul poliţiei.
— Fiţi un pic mai explicită, domnişoară, o rugă poliţistul.
În câteva cuvinte, fata îl puse în temă. Înainte de a-l fi cunoscut pe Vlad Ilinescu, de care s-a îndrăgostit fulgerător, la prima vedere – sentimentul fiind reciproc – avusese parte de o prietenie îndelungată cu Aurel, un fost coleg de liceu şi de facultate pe care credea că îl iubeşte la nebunie. Şi-a dat seama că nu este aşa în momentul în care în viaţa ei a apărut Vlăduţ.
— Am avut, desigur o discuţie lămuritoare cu Aurel, a continuat Ionela. Dar nu vrea să înţeleagă noua situaţie cu nici un chip. O ţine una şi bună. Că nu se lasă?
— În fond, ce are de gând să facă?
— Şi-a pus în cap pur şi simplu să-l omoare pe Vlad. Mi-a spus-o în faţă de câteva ori. Îi sucesc gâtul ca la un pui de curcă, ne ameninţă mereu. Şi, din câte îl cunosc, e în stare de aşa ceva.
— Bine, am înţeles. V-aţi gândit cumva la cum aş putea să acţionez eu, în calitate de poliţist, vru să ştie subcomisarul.
— M-am gândit. În noaptea nunţii să fii prezent în local, incognito desigur, şi să fiţi cu ochii pe noi. Să-l aveţi în vedere în special pe Vlăduţ.
— Bine, admise poliţistul. Nu-i nici o problemă. În noaptea nunţii voi fi, cum se spune, la datorie. Dar dacă lui Aurel îi trece prin minte să se grăbească? Ar putea încerca să-i sucească gâtul lui Vlăduţ înainte de noaptea nunţii.
— În nici un caz, îl asigură Ionela. Aurel mi-a spus că îi va face felul în noaptea nunţii. Să se ducă vestea.
— Am înţeles, se declară mulţumit de explicaţii subcomisarul. În legătură cu viitorul dumneavoastră soţ. Când l-aţi cunoscut?
— Cu două săptămâni în urmă. Dar mi se pare că îl cunosc de când lumea, ţinu ea să adauge intuind un vag reproş în privirile subcomisarului.
Pentru a fi mai convingătoare, Ionela Vicol se strădui, timp de aproape un sfert de oră, să-şi prezinte viitorul soţ în cele mai vii culori. Tip prezentabil, drăguţ, elegant, douăzeci şi nouă de ani, mai mare în vârstă decât ea doar cu trei ani, patron de SRL în nordul Transilvaniei, perspective frumoase în afaceri, indubitabile, garantate şi aşa mai departe.
— Îi cunoaşteţi cumva şi părinţii?
— Bineînţeles că-i cunosc. Taică-su şi maică-sa se află de cinci zile în localitate. Sunt oameni de treabă, la locul lor şi, ceea ce mă bucură enorm, au început şi ei să mă îndrăgească.
— Părinţii dumneavoastră ce spun?
— La început nu au prea fost încântaţi de noua mea alegere. Dar n-au avut încotro. Mă au numai pe mine şi vor să mă ştie fericită.
— În legătură cu temerile astea ale dumneavoastră…
— Bine că aţi adus vorba, se bucură Ionela. Despre demersurile mele aici, la poliţie, nu ştie nimeni. Nici chiar Vlăduţ. Aşa că, conchise ea, veţi fi, pentru toată lumea, un nuntaş ca oricare altul. Dar, ca să nu bată cumva la ochi, pentru că, orişicât, la nuntă nu se merge de unul singur, se va ocupa de dumneavoastră o prietenă de-a mea, Lenuţa, o fată cuminte, frumoasă şi lipicioasă. O să vă placă. Asta în cazul în care nu doriţi să veniţi cu prietena. Scuzaţi-mă. Sunteţi cumva căsătorit?
— Nu. Dar nu are importanţă. În legătură însă cu nunta, cum spuneam, voi fi la datorie.
Nuntă mare, bogată, cu invitaţi unu şi unu. Nici nu se putea altfel. Socrul mic, tatăl miresei, era director general al unei importante instituţii deconcentrate ale statului în judeţ. Printre picături, întrucât bruneta acreditată pe lângă el, Lenuţa, era într-adevăr şi frumoasă, şi lipicioasă, subcomisarul Trandafir reuşi să-şi facă o idee despre cum stăteau lucrurile. Mirele şi mireasa păreau a fi în al nouălea cer, sorbindu-se tot timpul din ochi, părinţii lui Vlad Ilinescu păreau mulţumiţi de mariajul pe cale de a se înfăptui în timp ce socrii mici se mişcau printre mesele nuntaşilor pentru a-i mulţumi pe toţi. Încolo… Ca la nuntă. Muzică, dans, antren.
— Ce vrei să bei, dragă? îi căută Lenuţa pe sub masă mâna subcomisarului. Am impresia că trişezi tot timpul. Hai să dansăm şi noi un pic.
— Cu cea mai mare plăcere, o privi languros poliţistul. Sunt însă puţin îngrijorat. Trebuia să-şi facă apariţia un prieten. Văd că întârzie şi nu ştiu ce să cred. Aş trage o raită pe-afară. Nu te superi…
Lenuţa s-a bosumflat, îi întoarse spatele ostentativ şi peste câteva clipe o invită unul la dans. Subcomisarul răsuflă uşurat. Scăpase de o corvadă nu tocmai plăcută. Nu că nu i-ar fi plăcut să danseze cu Lenuţa. Dar nu îi ardea de aşa ceva. Îl îngrijora într-adevăr faptul că Aurel, presupusul criminal în devenire, nu îşi făcuse încă simţită prezenţa. Şi ce e mai rău, pe post de înger păzitor, se tot întreba subcomisarul, decât să nu îl ai în colimator pe trimisul iadului? Se strecură cu greutate printre mesele încărcate cu bunătăţi aşa-zis tradiţionale şi printre perechile cuprinse în vârtejul infernal al dansului, ajunse în holul mare al localului şi de acolo în răcoarea proaspătă de afară. Un dar dumnezeiesc după baia înăbuşitoare de mulţime din interior.
Îşi slăbi uşor cravata şi dădu să se tolănească lejer, măcar şi pentru câteva minute, pe o bancă. Nu reuşi să-şi ducă la îndeplinire intenţia. O menghină îl prinse de braţ şi îl întoarse ca pe o jucărie. Se afla în faţa unei namile de aproape doi metri. Deci aşa arăţi, bibicule, zâmbi mulţumit în sinea lui subcomisarul. Insul părea să mediteze: Ce fac cu ăsta? Să-l pocnesc de să-i sară mucii? Sau doar să-l scarpin uşor? Îl scoase din dilemă încercarea poliţistului de a se desprinde din strânsoare. Individul îşi trase stânga înapoi şi şi-o repezi cu toată forţa spre figura celui din faţa sa. Subcomisarul execută o eschivă ca la carte aplicând, în acelaşi timp, un upercut după toate regulile artei pugilistice. Haidamacul se îndoi de mijloc, picioarele începură să i se înmoaie şi poliţistul fu nevoit să-l care până la bancă. Îl aşeză cu grijă şi se grăbi să-şi ceară scuze.
— Te rog să mă ierţi, domnule Aurel. Nu-i vina mea. Legitimă apărare.
— Cum?! păru că se trezeşte din lovitură insul. Aure? Ce Aurel? Eu nu sunt Aurel, bă. De unde până unde Aurel?
— Nu eşti Aurel? făcu ochii mari subcomisarul. Atunci cine dracu’ eşti?
— Fii atent, amice, îşi recăpăta vigoarea namila. Mă ştie tot satul, domnule. Sunt Nae Bănciulea. Ai auzit de Nae Bănciulea?
— Nu, spuse cu părere de rău poliţistul. Dar, dacă nu eşti Aurel, n-avem ce discuta.
— Auzi la el, se luă cu mâinile de cap nefericitul Nae. N-avem ce discuta! Cum aşa, domnule? Îmi sufli gagica şi n-avem ce discuta? Asta-i bună.
Poliţistul pricepu cum stă treaba şi încercă să-i explice că între el şi Lenuţa nu-i nimic serios.
— Un simplu flirt, domnule Nae. Şi nici măcar atât. Ne-am cunoscut întâmplător în seara asta, am schimbat câteva cuvinte şi… doar atât. Este, poate, prima şi ultima discuţie dintre noi.
— Domnule! exclamă neîncrezător Nae. Te rog să nu te joci cu sentimentele mele. Sunt în stare de orice. E adevărat ce spui?
— Pe cuvântul meu.
Nae Bănciulea nu ştia ce să creadă.
— Afurisită femeie! continuă el la fel de furios. Intenţionat mă fierbe, drăcoaica. Nu-i zi lăsată de la bunul Dumnezeu să nu mă aţâţe, ba cu unul ba cu altul. Dar trec eu cât de curând cu ea pe la popă şi-i pun pirostriile pe cap. Şi-o să văd atunci pe unde-o mai scoate cămaşa.
Subcomisarul nu îl mai auzea. Era deja departe, în căutarea adevăratului Aurel hotărât să împiedice cu orice preţ săvârşirea unei crime pasionale.
*
După incidentul cu Nae Bănciulea, mai mult sau mai puţin comic, subcomisarul Trandafir trecu în revistă autoturismele îngrămădite pe aleile din jurul Casei de cultură a sindicatelor. Printre acestea, şi un Mercedes cu număr de Maramureş. Ştia, deja, că e maşina socrilor mari. Nu mai avea ce face pe afară. Dar răcoarea nopţii şi liniştea din jur îl făcură să ofteze cu regret. Să te tot plimbi în astfel de ambianţă, îşi spuse. Cum însă subcomisarul se afla acolo în interes de serviciu, ridică neputincios din umeri şi porni spre impunătorul edificiu de unde răzbătea zgomotul înfundat al nunţii. O lovitură puternică venită ca din senin îl izbi în moalele capului. Ochii i se împăinjeniră, picioarele i se împleticiră şi avu senzaţia că prinde aripi. Fâlfâi de câteva ori prin aer, execută vreo trei viraje pe deasupra casei de cultură, dar, cum nu avea suficient antrenament în astfel de îndeletniciri ştiinţifico-fantastice, ateriză pe peluza de gazon des. După ce se trezi din visul în care îl trimisese lovitura de măciucă venită de nu ştia unde, subcomisarul mişcă niţel din cap, îşi pipăi cu grijă locul dureros şi deschise prudent ochii. Lângă el, în picioare, rânjea o huidumă.
— Ţi-am spus, domnule Nae, că între mine şi Lenuţa dumitale nu e nimic, abia reuşi să îngâne poliţistul. Credeam că ai înţeles.
— Se vede treaba că încă mai visezi, bre, scrâşni din dinţi namila. Lasă-l pe Nae. Mai bine ţi-ai sfătui patronul să-şi angajeze nişte gorile mai acătării. Nu bicisnici ca tine, care nu fac două parale.
— Aşadar, mârâi ironic subcomisarul, dumneata eşti ibovnicul rămas cu buzele umflate.
— Gura, jigodie! deveni ameninţător fostul logodnic al Ionelei Vicol. Vă fac praf pe toţi. Şi voi începe chiar cu tine, năpârcă.
— Un moment, îl temperă poliţistul, de jos, de unde se afla încă. În primul rând n-o să începi cu mine. În al doilea rând, nu sunt năpârcă. Uită-te niţel aici. Scoase o legitimaţie din buzunar şi i-o băgă agresorului sub nas. Ştii să citeşti? întrebă, aprinzând o brichetă.
Între timp subcomisarul reuşi să se ridice pe picioare. Făcu două-trei genuflexiuni, îşi răsuci gâtul de câteva ori, se aplecă în faţă, se lăsă pe spate şi, tot aşa, până simţi că prinde puteri. În acelaşi timp îşi termină treaba şi nefericitul îndrăgostit cu legitimaţia poliţistului.
— După cum vezi, îl abordă blând subcomisarul, nu e ceea ce credeai. Sunt doar un biet poliţist. Şi nu mă aflu aici pentru distracţie. Aşa că, te sfătuiesc, nu te atinge de Vlad Ilinescu. Dacă i se clinteşte măcar un fir de păr de pe cap, nu te văd bine.
Aurel buză-umflată vru să protesteze. Subcomisarul nu îi dădu răgaz.
— Şi-apoi, continuă el cu avertizările, e o vorbă. Dragoste cu sila nu se poate. Dar, mă rog, să zicem că îi vei suci gâtul rivalului ca la un pui de găină, cum am auzit că te-ai lăudat. Ce-ai să câştigi? Crezi cumva că Ionela te va aştepta cu braţele desfăcute douăzeci şi cinci de ani? Cam atât se dă pentru omucidere cu premeditare.
Nunta îşi urma cursul normal. Se ajunsese la sărmăluţe în foi de viţă asortate cu şampanie de Franţa. Şi, desigur, dans. Toată lumea era cuprinsă în vârtejul nebun al petrecerii. Mai puţin, se înţelege, subcomisarul Trandafir. Conştiincios din fire, tânărul poliţist era cu ochii în patru. Nu îi scăpa nici o clipă din vedere pe miri, pe naşi şi pe nefericitul Aurel. Acesta din urmă se aciuase într-o margine de sală dând peste cap pahar după pahar. Dar cea mai mare atenţie poliţistul i-o acorda Lenuţei. Era evident faptul că fata îl căuta cu disperare în aglomeraţia de pe ringul de dans. Punându-şi în valoare tot ce învăţase în materie de filaj şi contra-filaj, subcomisarul reuşi s-o evite cu succes. Făcea asta nu pentru că nu i-ar fi plăcut compania fetei. Simţea însă în ceafă, tot timpul, privirile ameninţătoare ale lui Nae Bănciulea. Nu are rost, îşi zise, să-i dau ocazia unei demonstraţii de forţă.
În sfârşit, oftă uşurat subcomisarul Trandafir, a sosit şi timpul felicitărilor. Pe un fond muzical adecvat, perechile de nuntaşi se apropiau de miri, le urau casă de piatră şi le înmânau tradiţionalul plic. Darul nu se striga. Ar fi fost prea ca la ţară. Plasat pe undeva pe aproape, mereu la datorie, subcomisarului nu îi scăpau înscrisurile cu litere majuscule de pe plicuri: Cinci mii… Zece mii… Cincisprezece mii… Apăreau destul de des şi plicuri mai babane. Recordul a fost stabilit de patronul unui lanţ de magazine. O sută de mii de roni. Când ai de unde, dai, nu te uiţi. După ce s-a consumat şi acest act obligatoriu al nunţii, s-a trecut, vrând-nevrând, la firescul epilog. Tinerii însurăţei s-au retras, împreună cu câţiva din familie, într-o încăpere alăturată pentru a vedea ce a ieşit. Unii dintre nuntaşi, obosiţi s-au grăbit să ajungă cât mai repede pe la casele lor. Cei mai mulţi însă au preferat să aştepte rezultatul numărării.
Ca să treacă mai uşor timpul, nuntaşii rămaşi au mai închinat câte un păhărel şi au mai încropit câte o periniţă. Oricum, atmosfera devenise lălâie. Ce-a trebuit să fie, a fost, ar fi trebuit să-şi spună subcomisarul. Mirele era viu şi nevătămat. Aurel, neconsolatul, părea să îşi fi înecat definitiv amarul în licoarea bahică îngurgitată cu nemiluita, iar Lenuţa, fericită, se odihnea cuminte în braţele vânjoase ale lui Nae Bănciulea. Un adevărat happy-end.
Ar fi totuşi prea frumos ca să fie adevărat, păreau să spună privirile mereu de veghe ale poliţistului în timp ce îşi permitea totuşi al treilea sau al patrulea şpriţ. În chiar clipa acea se deschise uşa de la încăperea în care se număraseră banii lăsând să îşi facă apariţia, zâmbitor, grupul familial. Lipseau mirele şi mireasa. Vin imediat şi ei, s-a anunţat. Despre rezultatul numărării nu s-a spus nimic cu voce tare. Dar ştirea s-a răspândit repede din om în om. Aproape două milioane de lei.
Îngrijorat că tinerii căsătoriţi se lăsau aşteptaţi, subcomisarul îşi consultă îngrijorat ceasul. Trecuse deja un sfert de oră. Hopa! intră la idei poliţistul. Ceva nu e în regulă. Fără a pierde timp, se repezi, spre surprinderea celor de faţă, spre cămăruţa în care se număraseră bani şi apăsă pe clanţă. Uşa era încuiată. Cu o lovitură dibace de picior o dădu în lături ca pe o surcică şi… rămase crucit.
În mijlocul încăperii, lungită pe podea, se zbătea neputincioasă Ionela Vicol. Cu mâinile şi picioarele legate zdravăn şi cu gura blocată de o bandă adezivă de scotch. În cealaltă parte, fereastra era deschisă. Poliţistul o escaladă cu uşurinţa alergătorului de o sută de metri garduri şi se pierdu în noapte.
După ce a fost dezlegată şi s-a mai dezmeticit un pic, Ionela a început să le explice curioşilor ciorchine pe ea.
— Eram pe punctul de a reveni şi noi în sală când, de undeva din spate, am fost lovită în cap cu ceva tare. Am văzut o sumedenie de stele verzi. Doar atât. Când mi-am recăpătat cunoştinţa, nu-mi pot da seama după cât timp, eram pe jos, cu gura astupată şi cu mâinele şi picioarele legate. De Vlăduţ nici urmă.
— Şi banii? întrebă cineva.
— Sunt pe-aici pe undeva. În punga de plastic.
Vorbe goale. Oricât s-a cotrobăit, nu s-a dat nici de pungă şi nici de cele aproape două milioane.
— Numai Aurel mi-a făcut-o! începu să scâncească mireasa.
— Care Aurel?
— Al lui Dudău. De necaz că nu m-am măritat cu el. O, Doamne! se tângui fata. Numai de nu i-ar face cine ştie ce lui Vlăduţ. M-am încrezut prea mult în blegul ăla de poliţist.
— Ce poliţist?
— Nătărăul de adineauri, care nici nu m-a băgat în seamă şi a sărit, de frică probabil, pe fereastră.
Subcomisarul privea, zâmbind şugubăţ, cum îi era felul, spaţiul gol lăsat de Mercedesul cu număr de Maramureş. Era convins că în câteva minute escrocheria avea să iasă la suprafaţă. Dădu să se aşeze jos, pe iarba înrourată deja. Atenţia îi fu atrasă de o mişcare suspectă într-un tufiş din apropiere.
— E cineva acolo? întrebă.
— Eu, domnule, se auzi un geamăt surd. Eu…
Era Aurel al lui Dudău.
— M-am luat după părinţii ăluia, începu el să explice. Când mi-am dat seama că vor să părăsească sala pe şest. Băi, Aurele, mi-am zis. Aici nu-i lucru curat. Ia-te după ei şi nu-i scăpa din ochi.
— Ca ce chestie? vru să ştie poliţistul.
— Nici o chestie. Instinctul. Nu ştiam ce-o să iasă până la urmă, dar m-am ţinut de coada lor. Când am ajuns cam pe unde ne aflăm acum, m-a trosnit unul peste picior cu ceva al dracului de dur. Nu ştiu cu ce a dat individul, dar mă înţeapă îngrozitor când încerc să-mi mişc piciorul.
— Nu-i cine ştie ce, îl linişti poliţistul după o cercetare sumară a locului cu pricina. O dublă fractură, din câte mi se pare. Tibia şi peroneul. Stai aşa, nemişcat, îi recomandă el, până întreprindem ceva.
— Şi ăia? se arătă îngrijorat Aurel al lui Dudău. Îi faceţi scăpaţi?
— Nu-ţi bate dumneata capul cu asta. Ai grijă de picior.
La fiecare din cele patru ieşiri din localitate aştepta câte un echipaj de poliţie cu consemn precis: Mercedesul cu număr de Maramureş. Aşteptând să ia parte la nunta Ionelei Vicol, subcomisarul Trandafir nu stătuse cu mâinile în sân. A dat nişte telefoane, s-a interesat de ce hram poartă un anume Vlad Ilinescu şi părinţii acestuia. I s-a răspuns că persoanele căutate nu apar în evidenţa populaţiei din judeţul Maramureş. Asta e, deci, şi-a zis poliţistul. Ia să pun eu de un flagrant de toată frumuseţea.
— Ce faceţi, domnule?! insistă nedumerit Aurel al lui Dudău. Îi lăsaţi să dispară?
În momentul acela frână lângă ei o dubă a poliţiei. Pe una dintre banchete se afla ginerică – un recidivist periculos, cum s-a aflat mai târziu, eliberat cu două luni în urmă din penitenciar – încadrat de falşii lui părinţi, escroci şi ei de profesie.
— Vă propun să treceţi mai întâi pe la spital, îi rugă subcomisarul pe poliţiştii din echipaj. Îl lăsaţi acolo pe ăsta, ologul. Apoi, cu mirele şi cuscrii – la poliţie. Eu mă duc s-o consolez pe mireasă. Măcar cu atât să se aleagă şi ea, flutură el vesel punga de plastic recuperată de la escroci şi burduşită cu bancnote valorând aproape două milioane de lei.
