Subcomisarul Trandafir îşi făcea de lucru cu nişte hârtii dintr-un dosar destinat arhivei. Un gol de producţie, cum le spunea el perioadelor de inactivitate operativă de care avea parte din când în când. Dar nu prea des. Au grijă să ne dea de lucru, cugetă el, indivizii grijulii cu menţinerea tonusului nostru profesional la parametri optimi. Se prefigurează, aşadar, îşi zise, un sfârşit de săptămână plictisitor. Asta-i situaţia, ridică neputincios din umeri. Lucrăm doar cu materialul clientului. Îţi dă de lucru când binevoieşte domnia sa. Când are chef. Nu ai cum să-l obligi pe unul să facă, să zicem, o crimă perfectă care să te pună în încurcătură.
Nu se ştie unde ar fi ajuns cu filosofia pe tema agendei de lucru dacă nu l-ar fi readus la realitate „Treceţi batalioane române Carpaţii…”. Hopa! tresări, ducându-şi telefonul la ureche. Te pomeneşti că îmi strică week-endul unul cu o sinucidere din gelozie.
Era Ancuţa. Ce faci, iubitule? ciripi fata. Ai două secunde libere? Nu prea, se dădu ocupat poliţistul. Dar ce nu fac eu pentru o tipă drăguţă? Ceva urgent? Aproximativ. Ce zici de o evadare? Nu mă ocup de evadări, scumpeteo. Specialitatea mea e alta. Crime, jafuri armate, răpiri, sechestrări de persoane… Te rog… îl apostrofă îmbufnată Ancuţa. Eu vorbesc serios. Mă gândeam că… Fiind un sfârşit de săptămână, după eforturi de muncă intensă… Păi de ce nu spui aşa, fetiţo? Deci, o evadare în doi. Nu prea, îi tăie elanul fata. Cum adică?! E vorba de o nuntă, iubitule. Nişte rude. Mai îndepărtate. Dar ştii cum e. Obligaţii. N-ai cum să te eschivezi. Ce zici? Ce să zic? Deocamdată nu zic nimic. Dar, dacă-i vorba de o sindrofie , într-un local de cinci stele din centrul dragului nostru municipiu, mai discutăm. Nunta e într-un sătuc, iubitule. Undeva la trei sute de kilometri de dragul nostru orăşel.
Timp de câteva secunde bune cele două telefoane cuplate intrară într-un relaş prevestitor de nori negri. Ce zici, iubitule? îndrăzni într-un târziu, prudentă, Ancuţa. Ţi-a pierit piuitul? Nu, dragă, mă gândeam. La ce? La faptul că trebuie să fac un raport scris, să merg cu el al şef, să-i explic că-i vorba de un caz de forţă majoră la care prezenţa mea e obligatorie, indispensabilă etc. Şi doar în cazul în care Bursucul va fi de acord… Va fi, iubitule, pronostică fata. Te pup, pa! Să-ţi pui costumul ăla mişto.
S-au sculat cu noaptea în cap, şi-au făcut câte o cruce mare, şi-au urat unul altuia câte un Doamne-ajută din toată inima şi i-au dat bice. Trei sute de kilometri în cap. Cu opriri scurte pentru o cafea tare şi câte un pahar cu apă. Au ajuns cu bine la Armăşoaia, o comună mare cu case frumoase şi gospodării bogate. La poarta locuinţei socrilor mari, doi tineri – băiat şi fată – întâmpinau nuntaşii cinstindu-i cu vin direct din sticlă. Ăştia ce hram poartă? îşi interpelă poliţistul, în şoaptă, însoţitoarea. Tipul e unul dintre vornicei mirelui, iar fata e pe post de druşcă. Pe post de ce?! De druşcă, iubitule. Dar n-am timp acum. O să-ţi explic mai târziu.
Copyright © 2014, Cristina Schek
Era sâmbătă pe la prânz. Ograda gemea de lume. Mai ales tineret. Din rândul căruia se distingeau ţărăncuţele. Dar ce ţărăncuţe! ridică din sprâncene subcomisarul Trandafir. Nu cu ii, cu fote, cu catrinţe şi cu năframe pe cap, ca în tablourile lui Grigorescu. Erau, toate, fără excepţie înţolite după ultimul răcnet al modei. Subcomisarul Trandafir! îşi prezenta Ancuţa în dreapta şi în stânga prietenul cunoscuţilor adăugând, cu un fel de mândrie personală, anchetator criminalist.
Peste tot, fierbere mare. În faţa casei, sub un umbrar enorm, îşi etala măiestria profesională fanfara din Valea Mare condusă de vestitul staroste Ionel Măguţă. În bucătăria de vară, improvizată în şopronul dinspre grădină, bucătăresele şi ajutoarele lor trebăluiau de zor. Pe aici, iubitule, îl trăgea după ea Ancuţa pe poliţai prin aglomeraţie ţinându-l strâns de braţ.
Au ajuns, în sfârşit, într-o cămăruţă liniştită. Eu o să am treabă, îl puse fata în temă. Trebuie să ajut. Tu o să rămâi aici. Cu Moş Costache şi cu sfinţia sa, părintele.
Subcomisarul se supuse. Moş Costache, un bătrânel de nouăzeci şi cinci de ani, era străbunicul Ancuţei, iar sfinţia sa, părintele, popă în localitatea megieşă şi văr primar al mirelui. Ce bei, jandarmule? îl luă din scurt bătrânul. Nu sunt jandarm, Moş Costache, îi atrase atenţia subcomisarul. Sunt poliţist. Tot un drac, bre. Nu umbli după tâlhari? Nu numai după tâlhar. Nu?! se miră Moşul. După ce mai umbli? Când e cazul, şi după criminali. Hi, hi, hi!… râse cu poftă bătrânul. Ei, bată-te te se te bată. Se vede că eşti şugubăţ. Criminali?! îl cercetă el cu mai multă luare aminte pe poliţist, mijindu-şi ochii din spatele unor ochelari cu multe dioptrii. Răzbeşti dumneata un criminal?! Mă rog. Ce bei? Păi… stătu pe gânduri subcomisarul. Băutura mea preferată, zise în cele din urmă, e coniacul Privighetoarea. Ce?! Coniac, tataie, îi explică părintele. O băutură domnească. Fugi de-aici, domnule, îl privi dezamăgit moşulică pe prietenul strănepoatei sale. Doar nu vrei să-ţi spurci gura cu de-al de astea, stoarse din te miri ce. Şi-apoi, nici nu am la îndemână o asemenea porcărie. Bunul Dumnezeu ne-a dat un rachiu limpede şi curat de zici că-i lacrimă de copilă neieşită în lume. Cincizeci de grade.
Turnă câte un păhărel şi făcură safteaua. Între timp, o ţărăncuţă cu minijupă şi decolteu cât se poate de generos umplu masa cu de toate, aşezând în mijlocul eu un castron plin cu sarmale în foi de viţă. Acum… sănătate să avem, clătină bătrânul din cap, trecându-şi privirea, satisfăcut, peste masa încărcată. Umplu din nou păhărelele şi închină în cinstea oaspetelui. Bine-ai venit în casa noastră, domnule jandarm. Nu-i jandarm, tataie, îl făcu din nou atent popa. Tot un drac, bre, doamne iartă-mă că păcătuiesc. Nu-i nici o problemă, tataie. Dumnezeu e bun şi iartă, îl asigură sfinţia sa.
S-a gustat de ci, de acolo, s-a mai şi băut, dar atmosfera devenise cam lălâie de la o vreme. O să mă plictisesc mult şi bine, îşi zise poliţistul, până mă va scăpa de aici Ancuţa. Teama se dovedi nejustificată. După al cincilea păhărel de rachiu, bătrânelul îşi dădu drumul la vorbă. Şi era o iarnă, dragii mei… Nu ca pe-aici. Să vezi la Cotul Donului iarnă. Îţi îngheţa şi limba în gură. Siberie, nu alta. Şi trebuia să stai zile şi nopţi în tranşee cu îmbrăcămintea şi încălţămintea bocnă. Sloi de gheaţă. Şi cum scoteai capul de după parapet te şi pocnea rusnacul cu un dum-dum de zece milimetri. Dar panarama mare era când începeau să clănţăne Katiuşele. Prăpădul de pe lume. Te îngropau de viu. Şi cum vă spuneam, într-o dimineaţă răcoroasă, cu aproape patruzeci de grade sub zero, mă bate pe umăr sergentul Mărgărit. Ce e, bre? m-am întors eu către el. Cumnate, îmi zice, că eram cumnaţi, o ţineam pe soră-sa. Ce ne facem, cumnate? Cum ce ne facem, bre? m-am uitat eu lung la el. Apoi, cum să vă spun. N-am mai avut ce face. Ne-au înconjurat ruşii. Da’ să vă spun cum am reuşit să scăpăm de prizonierat.
Printre păhărele şi sarmale, bătrânul şi-a trecut în revistă cam tot ce îşi mai aducea aminte din cel de al Doilea Război Mondial pe care îl făcuse începând de la Ţiganca, în Basarabia, şi până la Stalingrad. Dacă o mai ţine mult moşulică cu autobiografia lui de război parcă văd că adorm şi mă fac de râs, îşi zise subcomisarul. A avut noroc. Toropit de păhărelele date peste cap, bătrânul se întinse pe o canapea şi intră imediat într-un somn liniştit de copil de ţâţă. A rămas doar cu popa. Părintele o luase şi el binişor la măsea şi avea poftă de vorbă. Se vede că şi-a pus în gând, cugetă poliţistul, să continue opera orală a bătrânului. Şi cum îţi spuneam, jandarmule… Nu sunt jandarm. Aşa e, recunoscu părinţelul. Dar tot un drac, Doamne iartă-mă. Să-ţi spun o chestie, domnule. Când vin femeile să se spovedească… Mai ales alea tinerele…
Subcomisarul deveni numai urechi. Popa, om tânăr şi neînsurat, îl întreba, la intervale destul de dese: Pricepi, jandarmule? Ce ai face dumneata dacă ai lua la cunoştinţă de-atâtea şi atâtea taine lumeşti? Ai mai putea dormi noaptea? Păi, ştiu eu… ridica din umeri poliţistul. Îţi spun e, domnule. Te-ai chinui treaz, ca huhurezul, toată nopticica. Şi dacă n-ai fi tare de fire, ai intra una-două în păcat. Până peste cap. Uite, să-ţi spun o chestie. Într-una din zile, de spovedanie, ce crezi că mi-i dat să aud de sub patrafir? O chestie, domnule, de am rămas crucit. Un moment, părinte, interveni interesat poliţistul. Dacă nu sunt indiscret, cine se afla sub patrafir? Vreo puicuţă necoaptă? Da’ de unde, domnule. O băbuţă. Da’ să vezi drăcia dracului, Doamne iartă-mă. Şi timp de aproape o oră în cap popa a turuit întruna la turaţie maximă. A mai pierdut din timp cu umplutul paharelor, cu ciocnitul şi cu băutul. Din ce spune omul ăsta al lui Dumnezeu, îşi zise subcomisarul, ar ieşi un adevărat roman de moravuri.
Lungul monolog susţinut de popă a fost întrerupt, salvator, de Ancuţa. Pe mine vă rog să mă iertaţi, îşi fâţâi ea şoldurile. Plec cu alaiul. Nu vii şi tu, iubitule? Unde plecaţi, dragă? Mergem să aducem mireasa. Fata-i din altă comună, explică ea. La vreo cinşpe kilometri. Mergem toţi nuntaşii s-o luăm după datină. Mergi şi tu? Subcomisarul se uită rapid peste masa încărcată cu friptură de purcel şi curcan, cu sarmale, răcituri şi celelalte delicatese şi, se înţelege, şi cu sticle de vin de butuc, trase cu coada ochiului şi spre popă care, se vedea de la o poştă, aştepta verdictul cu sufletul la gură, şi se hotărî. Nu merg, dragă. M-a cam obosit drumul încoace. Şi-apoi, am o discuţie cu domnul părinte. Bine, îşi dădu acordul fata. Cum vrei. Dar o să regreţi. Lumea-i făcută şi din regrete, iubito, filosofă poliţistul. Aşa o fi, admise Ancuţa, făcându-se nevăzută.
După numai câteva minute, gospodăria socrilor mari se cufundă într-o linişte binemeritată. Rămăseseră pe poziţii doar truditorii. Ce zici de o mişcare, părinte? tatonă terenul poliţistul. Asta-i bună, jandarmule! se arătă acesta nedumerit. Să lăsăm astea pe masă şi să plecăm hai-hui pe cine ştie unde? Nicidecum, părinte. Facem mişcarea aici, la faţa locului. Mai clar, domnule, ceru popa. Subcomisarul se ridică de pe scaun, apăsă pe clapa unui radio-casetofon adus acolo de Ancuţa pentru orice eventualitate şi în încăpere se răspândi, în surdină, o sârbă îndrăcită cântată doar din vioară, tobă şi ţambal. Popa a stat în cumpănă doar câteva clipe. Se ridică şi el de pe scaun, împleticindu-se binişor pe picioare, îl prinse pe după umeri pe subcomisar şi începură a tropăi mărunt şi îndesat, făcând să sară praful prin rostul podelelor. Au dat-o apoi pe învârtită, pe corăghească şi iar pe sârbă. Subcomisarul se mai împiedica din când în când în poalele anteriului popii, dar se bucura că treaba mergea binişor, chiar peste aşteptări. Nu mi-aş fi putut închipui, îşi spuse, că se poate alcătui un tandem perfect dintr-un popă de ţară cu frica în Dumnezeu şi un poliţist dependent mai ales de gânduri păgâne. Dar, vorba Bursucului, ce nu se poate pe lumea asta?
Ar fi ţinut-o aşa până în pânzele albe dacă, la un moment dat, petrecăreţii nu ar fi fost cuprinşi de mila faţă de podele. Prea mare era osânda la care le condamnaseră. În consecinţă, s-au hotărât să le scutească pentru un timp de chin. S-au retras cum au putut până la un pat dublu şi s-au întins pe el cu gândul la o scurtă pauză de recuperare a forţelor. Au avut grijă să se aşeze spate în spate pentru a nu se bruia reciproc cu sforăiturile în cazul în care ar fi aţipit. Precauţie inutilă. Atât de adânc le era somnul care îi cuprinsese în doi timp şi trei mişcări, încât nu ar fi putut fi treziţi nici dacă s-ar fi tras cu tunul. Somnul subcomisarului era profund. Dar stăpânit de vise urâte. Care mai de care mai năstruşnice. Băgase în el prea mult din ce se afla pe masă şi stomacul, încărcat peste gabarit, se burzuluia. Se făcea, în unul dintre vise, că nunta la care îl adusese Ancuţa se transformase subit într-o înmormântare. Se bocea pe rupte. Era atâta jale în jur încât lacrimile, deşi nu se ştia un ins prea impresionabil, începură să-i curgă şiroaie din ochi. De obicei, când visa urât reuşea să se trezească înainte de previzibilul final catastrofal al visului în cauză. Făcu aceeaşi încercare salvatoare şi în cazul de faţă. Constată însă, cu stupoare, că de fapt era treaz. Şi jalea din jur era cât se poate de autentică. Ce se întâmplă? se întrebă neîndrăznind să se mişte din pat. Sunt cu adevărat treaz? Cu tot rachiul şi vinul îngurgitat, îşi aducea perfect aminte că venise la o nuntă. Şi atunci, ce-i cu bocetul ăsta? S-o fi luat totuşi într-atât la bord încât să nu-mi mai pot da seama ce se întâmplă?
Alături, popa sforăia imperturbabil. Ferice de el, îşi zise subcomisarul străduindu-se să adoarmă din nou dacă, într-adevăr, era treaz. Auzi deschizându-se uşa de la intrare. Apoi cineva apăsă pe comutator şi lumina celor cinci becuri din candelabrul atârnat de tavan inundă încăperea. În prag, Ancuţa. Galbenă ca ceara. S-a întâmplat o nenorocire, iubitule, spuse printre lacrimi. Sunt treaz? căscă larg ochii subcomisarul. Ce?! reacţionă la fel şi fata. Nu cumva visez? întrebă din nou poliţistul. Din păcate, nu, continuă fata să dea apă la şoareci. Nu auzi ce-i afară? Numai plânset. Ce s-a întâmplat de fapt? vru să ştie poliţistul. A murit mirele, abia putu să îngâne Ancuţa. Cum aşa?! sări din pat subcomisarul propulsat parcă de un resort puternic. Se clătină un pic, turmentat, dar reuşi să îşi menţină echilibrul. Am auzit bine, fato? Un mort? Mirele? Cum am spus, se tângui fata. Bietul Ionel! A fost înjunghiat. Mortal. Şi trebuie să mergi urgent la faţa locului. N-am ce căuta acolo, dragă. E treaba poliţiei locale. Nu mă interesează, deveni arţăgoasă Ancuţa. Trebuie să mergi la faţa locului, să vezi şi să rezolvi.
Subcomisarul Trandafir ştia că atunci când îi intra ceva în cap prietenei sale nu i-o putea scoate nimeni de acolo nici chiar cu cleştele de extras cuie. Încercă totuşi o eschivă. Sunt un pic cam obosit, fato. Am băut un păhărel în plus şi, cum să spun, n-aş vrea să mă fac de ruşine. Ţi-aduc o cafea amară şi sper să te pună pe picioare cât mai repede. Să sperăm, iubito, nu mai avu putere poliţistul să se opună. Dar oricâtă cafea aş înghiţi, tot nu pot să mă urc la volan. Conduc eu, îl scoase din încurcătură prietena.
Peste câteva minute se aflau în autoturism cu Ancuţa pe scaunul şoferului. Începuse să se lumineze de ziuă şi curentul rece care năvălea prin geamul deschis din partea sa îl trezi de-a binele pe subcomisar. Când s-a întâmplat? îşi intră el în rol. Acum două ore, sau cam aşa ceva. După ce am luat-o pe mireasă de la socri mici. Se ştie cum s-a întâmplat? Fata îşi întoarse capul pentru o clipă spre poliţist. Doar pentru o clipă. Suficient pentru ca acesta să îşi dea seama că prietena sa era foarte afectată de cele ce se întâmplaseră. Trebuie să fiu mai atent, îşi zise. Dacă s-ar şti, o auzi în sfârşit, nu te-aş mai fi deranjat. A urmat o nouă repriză mută. Nu vrei să ştii de la ce a pornit scandalul? întrebă fata, punând capăt tăcerii. Ba da. Dar mă gândeam că nu eşti într-o dispoziţie adecvată. Nu fi caraghios, îi zâmbi Ancuţa aşa cum numai ea ştia s-o facă. Te rog să mă ierţi, se îmbună ea din senin. M-a marcat pur şi simplu întâmplarea nenorocită de astă-noapte. S-a pornit de la Vulpe. De la ce?! De la Vulpe. Ştii datina. Subcomisarul era la curent cu obiceiul. Venea, potrivit celor auzite, venea de undeva de departe, din urmă şi se perpetuase, firesc, din generaţie în generaţie. Conform obiceiului, când un tânăr se însura cu o fată din altă localitate era obligat, atunci când îşi lua mireasa de la părinţi ei, în ajunul propriu-zis al nunţii, să plătească Vulpea. Aşa i se spunea preţului datorat flăcăilor din localitatea miresei şi care consta, în mai toate cazurile, într-o cantitate oarecare de vin. De cele mai multe ori, evenimentul se desfăşura fără incidente deosebite. Nu lipseau nici micile ciondăneli. Uneori aveau loc şi unele încăierări mai serioase. Dar totul se solda cel mult cu nişte vânătăi, cu un cap spart sau cu câteva coaste rupte. La omor de om, poliţistul nu auzise să se fi ajuns vreodată.
În faţa postului de poliţie semnaseră deja condica de prezenţă câţiva curioşi. Subcomisarul Trandafir nu putu evita contactul cu ei. A încercat să le spună, fiind într-un fel provocat, că obiceiul cu Vulpea a devenit cumva anacronic, chiar periculos. Greşeşti, domnule, se băgă în vorbă, indignat, un bătrânel aflat la faţa locului în calitate de chibiţ. Băietanii nu au nici o vină. A fost dreptul lor să ceară Vulpea. Păi, spune şi dumneata, îşi continuă el pledoaria în favoarea datinii. Nu flăcăii din sat au scos-o pe fată în lume? Cine a învăţat-o să se prindă în horă şi să se gătească pentru a le fi pe plac băieţilor? Aud? îşi făcu el mâna pâlnie la ureche. Cine a deprins-o, domnule, cu giugiulelile şi cu… Pentru că, de, fără astea nu poate ieşi o muiere ca lumea. Ei? îl săgetă el cu priviri agresive pe poliţist. Îţi spun eu, nene. Ăştia de aici, din sat, s-au ocupat de fată. Localnicii. Ba unul, ba altul, cum s-a nimerit. Da’ vorba e că ei au făcut-o de măritat. Şi dacă vii de aiurea, s-o iei de-a gata apoi, de, trebuşoara asta te cotă. Trebuie să plăteşti. Vorba vine. Că nu c-o balercuţă de trascău îţi poţi cumpăra nevasta. Asta-i doar aşa, o datină. Numai că, în cazul ăsta, obiceiul s-a soldat cu un mort, i-a atras atenţia poliţistul, prudent, pentru a nu-l supăra prea mult pe moşulică. Asta aşa e, ai dreptate, recunoscu bătrânul.
În biroul şefului de post îl întâmpină un agent burtos cu pistolul atârnându-i neglijent pe şold. Cu ce vă pot fi de folos? îşi întâmpină el curios musafirii. Ancuţa, nedezlipită de subcomisar, se grăbi să îşi prezinte prietenul. Dumnealui e subcomisarul Trandafir. Poliţist criminalist, ţinu ea să precizeze. Mă rog… nu păru prea impresionat şeful de post. Îmi pare bine de cunoştinţă. Deci, domnul subcomisar Trandafir. Am auzit de dumneavoastră, domnule subcomisar. Dar nu înţeleg… E şi greu de înţeles, interveni impertinentă Ancuţa. Dumnealui e criminalist, domnule. Şi aici, în noaptea trecută, s-a comis o crimă. E nevoie de o minte pricepută, să lămurească lucrurile. Mai ales că mirele, adică mortul, ne e rudă. Sesizând pericolul unui conflict ireconciliabil, subcomisarul îşi zise că e de datoria lui să intervină pentru aplanare lucrurilor din faşă. Un moment, dragă, o trase uşor de mânecă pe fată. Dumnealui ştie ce face. El e autoritatea locală. Totuşi… nu se lăsă Ancuţa. Uite ce e, deveni dintr-odată autoritar subcomisarul. Aş vrea să discut cu şeful de post între patru ochi. Te rog să nu te superi, Ancuţa păru descumpănită. Îşi mută de câteva ori privirile înţepate de la unul la altul, se întoarse brusc şi părăsi biroul şefului de post fără a spune un cuvânt.
După ce momentele penibile create de plecarea intempestivă a Ancuţei se risipiră, subcomisarul Trandafir întrebă: Aţi demarat investigaţiile? Deocamdată, sumar, îl informă şeful de post. Trebuia să sosească încă de dimineaţă o echipă de la judeţ. Dar au intervenit nu ştiu ce evenimente în altă parte. Abia pe la prânz îi aştept. Până atunci doar măsuri preliminare. Ştiţi cum e. Bănuiţi pe cineva? Cum spunea, deocamdată, nu. Cei implicaţi în scandal sunt alături, într-o încăpere. I-am reţinut pentru cercetări. Aş putea să stau şi eu de vorbă cu ei? Şeful de post păru nehotărât. Ştiu eu ce să zic… încercă el s-o scalde. Ştiţi ce spune legea. Dacă aşteptaţi până sosesc cei de la judeţ… Şi dacă sunt de acord să participaţi la cercetări, n-am nimic împotrivă. Doar sunteţi rudă cu decedatul. A, nu. Nu-i vorba de asta. Şi nici nu am de gând să particip la cercetări. E treaba poliţiei locale. Voiam doar să-mi fac o părere. În prezenţa dumitale, desigur. Şi dacă se întâmplă… Ce să se întâmple? deveni interesat şeful de post. Să dăm de criminal. Şi dacă vom da de el, ziceam, totul va fi opera dumitale. Eu nici n-am dat pe aici.
Şeful de post a cedat. L-au vizitat mai întâi pe mire. Se afla în zona în care fusese înjunghiat, acoperit cu o pătură şi păzit de un agent, ajutorul şefului de post. Tăietura era adâncă şi lungă de circa zece centimetri, în partea dreaptă a abdomenului. Fusese aplicată de jos în sus şi secţionase o mare parte a intestinelor. Subcomisarului i s-a spus că tânărul murise în câteva minute.
Într-o încăpere, în incinta postului de poliţie, un fel de sală de aşteptare, se aflau nouă tineri. Nu erau păziţi. Aşteptau, cuminţi, să fie luaţi la întrebări de cei în drept. La intrarea în sală a celor doi poliţişti, s-au ridicat repede de pe unde se aflau tolăniţi şi i-au cercetat curioşi. Subcomisarul a discutat îndelung cu ei. De-a valma. Nici unul nu a putut spune ceva concret. Şi, cum se aştepta, toţi au ridicat din umeri. Habar nu aveau cine ar fi putut fi ucigaşul mirelui. Şeful de post l-a privit cu milă pe subcomisar. Degeaba a încercat să-ţi facă reclamă fâşneaţa aia, păreau să spună privirile lui. Aşa că, lasă-te păgubaş. Cu voce tare întrebă: Doriţi o cafea? Dacă se poate… Şi un pahar de tărie? Nu. Mulţumesc. Am cam exagerat cu băutura astă-noapte. Nici măcar un coniac mic, „Privighetoarea”? Ştiţi cum se spune. Cui pe cui scoate.
Cu cele două obiecte în faţă, ceaşca cu cafea şi păhărelul de coniac „Privighetoarea”, Subcomisarul Trandafir se puse vârtos pe meditaţie. Deci, şi-a zis, din momentul în care farurile maşinii din capul coloanei s-au stins brusc, totul a intrat în întuneric. Şi la propriu, şi la figurat. Până în acel moment, nimic deosebit. Din discuţiile pe care le avusese cu cei nouă tineri a rezultat că mireasa a fost luată cu alaiul cuvenit de la casa socrilor mici şi coloana de autoturisme s-a îndreptat, însoţită de corul strident al claxoanelor, spre ieşirea dinspre vest a localităţii. La urmă venea, instalată pe platforma unui camion, fanfara lansând în eter duioasele note ale cunoscutului cântec de nuntă: „Ia-ţi, mireasă, ziuă bună de la mamă, de la tată, de la fraţi, de la surori, de la grădina cu flori”. Lacrimi mari de întristare, dar şi de bucurie, i se spusese subcomisarului, curgeau pe obrajii celor rămaşi. Mireasa nu a plâns. Stătea oarecum absentă în prima maşină din coloană flancată de doi tineri localnici. În stânga îl avea pe Avrămuţ, un flăcău robust, cu ochi pătrunzători şi plini de curaj, dar sfios când venea vorba de fete. De aceea, poate, se ghemuise spre geam, să nu se atingă de mireasă. În partea dreaptă se zbenguia Costel, un puşti de cincisprezece ani, văr bun al fetei.
Alaiul se mişca încet, cam cu zece kilometri pe oră, petrecut de chiuiturile şi hă-hă-hă-ielele celor de pe marginea drumului. După ce a fost lăsată în urmă şi ultima casă a localităţii, maşina din faţă îşi mări viteza. Şi, după ea, întreaga coloană de autoturisme. Dar, cum era de aşteptat, alaiul a fost nevoit să se oprească numai după câteva sute de metri. În faţă, pe podul de peste gârlă – cunoscut ca Podul Dracului – şoseaua era barată. Un plopuşor tăiat proaspăt fusese aşezat de-a curmezişul drumului. Obstacolul era mai mult simbolic. Dar exista. Şi nu putea fi ignorat de nuntaşi. Avrămuţ coborî din maşină şi făcu semn celor din urmă să oprească motoarele. Înaintă câţiva paşi şi întrebă: Ei, băăă! Ce vreţi? De după pod apăru, în lumina puternică a farurilor Mercedesului din faţă un grup compact de tineri. Mirele, ajuns lângă Avrămuş, întrebă: Ce se întâmplă, Ioane? Să vedem.
Pentru a răspunde incertitudinii, simulată desigur, din tabăra nuntaşilor, din partea cealaltă răsună în noapte, puternic, cu ecou prelung peste dealurile din jur cântecul haiducesc. „Frumos, înalt ca bradul măicuţa m-a făcut, la horă şi la luptă la toate priceput, la horă şi la luptă la toate priceput”. Vor Vulpea, spuse Avrămuţ cuprins de un tremur uşor. Grupul celor de pe pod înaintă în cadenţă rară, trăgând după ei bâte groase meşterite din lemn de carpen noduros. Ce facem? întrebă Avrămuţ. Ce-am putea face, ridică din umeri mirele. Ne tocmim. În regulă, se bucură Avrămuţ. Dar lasă-mă pe mine. Cunosc treaba. Şi, fără să mai aştepte încuviinţarea mirelui, dădu ordin: Haide-ţi, băăăi!
În câteva clipe, în jurul lui Avrămuţ se strânseră cel puţin douăzeci de inşi. Erau tineri din ambele părţi. Şi a mirelui, şi a miresei. Fiţi atenţi, le spuse autoritar Avrămuţ. Nu vreau scandal. Tocmesc eu Vulpea.
În momentul în care cei de pe pod se apropiară la vreo zeci paşi, Avrămuţ întrebă respectuos, cum cerea protocolul nescris al datinii: Cine sunteţi, domniile voastre? Oameni buni! răspunse la fel de respectuos Petrică Melian, liderul celor de pe pod. Lângă el, de o parte şi de alta, se aliniară alţi opt flăcăi ai satului. Erau, conform listei întocmite de şeful de post, Costică Florea, Ionel Sfrijan, Fănică Leonte, Gică Lupu, Grigoriţă Cârciu, Ilie Mocănaşu, Gelu al lui Barzu şi Haralambie Pâslaru. Şi ce doresc domniile voastre? continuă Avrămuţ dialogul pe acelaşi ton. Vulpeaaa! strigară în cor „oamenii buni” luminaţi feeric de farurile Mercedesului. Păreau o statuie colectivă cioplită în piatră. O zvâcnitură rapidă risipi însă vraja într-o clipă. Bâtele ajunseseră pe umerii flăcăilor, gata de luptă, printr-o mişcare sincronizată perfect, ca la armată. Pentru ce doriţi Vulpea? întrebă din nou Avrămuţ fără a fi impresionat de demonstraţia de forţă a adversarului. Pentru mireasă! i se răspunse de dincolo. Ce aveţi cu mireasa? Păi, noi am făcut-o de măritat, se hlizi cu subînţeles Fănică Leonte. Dar pentru unul de la noi, preciză el. Da’, dac-a venit altul, din alt sat, nu avem nimic împotrivă. Dar trebuie să ne plătească osteneala. Aşa-i drept. Aveţi dreptate, se declară de acord Avrămuţ. Se întoarse spre grupul din spatele lui şi ordonă: Toadere, adu Vulpea.
Un ins dispăru în noapte şi apăru după câteva clipe cu o sticlă de o jumătate de litru. Avrămuţ o luă ceremonios în mână şi se apropie de grupul din faţa sa. Poftiţi, întinse solemn sticla şi se retrase apoi câţiva paşi spre ai săi. Petrică Melian apucă sticla la fel de ceremonios, o destupă cu atenţie şi gustă din vinul roşu ca sângele. Sticla se plimbă apoi în dreapta şi în stânga, ajungând pentru fiecare doar câte o înghiţitură. Bun, zise Melian la urmă, lingându-şi demonstrativ buzele de plăcere. Dar nu-i de-ajuns. Sticluţa asta-i doar pentru primul joc, când Măriuţa s-a prins pentru prima dată în horă. Pe mulţi dintre noi ne-a călcat pe picioare până când a învăţat rostul învârtitei. Nu-i aşa, băăăi? Daaa!… E clar, înţelese Avrămuţ ce i se cerea. Toadre! repetă el ordinul. Locotenentul apăru imediat cu o sticlă de un litru. Melian o luă, o puse jos, pe asfalt, în spatele lui şi spuse: Vă mulţumim! Dar tot nu-i de-a ajuns. Măriuţa a fost crescută de noi timp de patru ani de zile. De la şaisprezece până la douăzeci. Când şi-a scos capul în lume abia ştia să dea bună ziua. Acum e o domnişoară în toată regula. Cine-a făcut-o, băi, fată de măritat? Noiii! izbucni chiuitul mândru al flăcăilor. Avrămuţ nu mai fu nevoit să de un nou ordin. Toader se şi afla lângă el cu o damigeană de cinci litri. Obiceiul era ca tocmeala Vulpii să pornească totdeauna de la o jumătate de litru de vin. Dar niciodată nu se ştia la cât avea să ajungă la finalul târguielii. Cantitatea de vin solicitată şi achitată până la urmă depindea de multe. De prestigiul de care se bucurase fata în sat, de gradul de îndârjire a acelor care pretindeau Vulpea, de priceperea de a ţine de preţ a celor care trebuiau s-o plătească… Din discuţiile cu cei nouă tineri, subcomisarul Trandafir înţelese că, într-un caz petrecut cu nu prea mult timp în urmă, când o fată foarte frumoasă râvnită de mulţi tineri localnici s-a dus după unul străin, Vulpea a ajuns la un butoi de vin de două sute de litri. Şi care a şi fost plătită. Altfel mireasa nu ar fi putut părăsi localitatea natală.
Melian luă damigeana oferită şi gustă din ea precaut. Se mai întâmpla, pentru amuzament, ca, în loc de vin, şmecherii să umple recipientul cu apă vopsită. Vinul e bun, se înclină el respectuos. Dar… mai trebuie. Ar fi o jicnire de neiertat pentru Măriuţa s-o dăm doar pentru cinci kile. Ce ziceţi, băăăi? Iu, hu, hu!… chiuiră din străfundul rărunchilor flăcăii din jurul lui. Iu, hu, hu!… huuu… huuu… vui pădurea de pe deal. Când ecoul chiuiturilor se pierdu definitiv peste deal, Melian se adresă din nou celor de vizavi, cum cerea protocolul. Noi am făcut-o femeie. Toadere, îşi strigă Avrămuţ aghiotantul. Aşa, băi, nu vă zgârciţi, rânji Costică Florea, strângând pumnul pe bâta din carpen noduros. Se ştia că îl cam mâncau palmele când simţea că e rost de o gâlceavă mai serioasă. Noi am învăţat-o, băi, continuă el arţăgos, să se sărute pe furiş, seara, peste poartă şi să sară, noaptea, pe ferestră pentru o tăvăleală pe cinste.
Acesta a fost momentul scânteii. Paştele mă-tii! scrâşni din dinţi Avrămuţ. Ce-ai spus, mă? Ce-ai auzit, răspunse la fel Grigoriţă Cârciu. Şi să nu înjuri, că-ţi retez beregata. Avrămuţ făcu un salt înainte, scoase iute de la brâu o măciucă scurtă şi o aruncă spre ţintă. Din mîna lui Cârciu, beteagă deja, se răsuci în aer un cuţit a cărui lamă luci câteva clipe ca un fulger în lumina puternică a farurilor. Ce faci, mă?! întrebă surprins Melian. De ce dai? Fără a aştepta un răspuns din partea celui interpelat, apucă damigeana de cinci litri şi se năpusti asupra lui Avrămuţ. Acesta îşi duse pumnul în faţă, ca pe un scut şi damigeana se făcu ţăndări, rămânând întreagă doar îmbrăcămintea ei împletită din nuieluşe de răchită. Vinul slobozit din vas îl împroşcă pe Avrămuţ din cap până în picioare, vopsindu-l într-un roşu aprins. În clipa aceea s-au stins farurile. Ce s-a întâmplat în următoarele trei-patru minute de întuneric beznă e greu de spus, îşi zise subcomisarul. Din declaraţiile tinerilor rezulta că s-au auzit câteva icnituri, câteva înjurături un ţipăt înfricoşător şi-apoi – un horcăit ca de porc tăiat în ajun de Crăciun. Şi… cam atât. Când s-au aprins farurile maşinii din faţa coloanei, unul dintre tineri îşi dăduse duhul. Era mirele. Abdomenul îi fusese deschis în partea dreaptă cu o tăietură lungă de cuţit. Cine o făcuse?
În timp ce se întorceau de la locul incidentului, spre postul de poliţie, subcomisarul Trandafir fu abordat de o bătrânică. Oare dumneata ai venit pentru nenorocirea de la Podul Dracului? Da, răspunse poliţistul, surprins de întrebarea bătrânei. Femeia îl măsură de jos până sus şi invers, de câteva ori, cu oarecare neîncredere şi îşi strânse buzele într-o strâmbătură hâdă. Şi crezi c-o să dai de făptaş? Încerc, mătuşico. Nu-ţi pierde timpul de pomană, îl sfătui ea. Nu-i mână de om. Ăsta-i blestemul Măriei. Nu-i de râs, maică, se întristă ea, apreciind greşit zâmbetul cu care poliţistul îi recepţionase sfatul. De-aici i-a venit sfârşitul mirelui, fie-i ţărână uşoară. Vezi-ţi de-ale dumitale, dadă Ileană, o luă la rost şeful de post. Ştim noi ce trebuie făcut. Nu zic că nu ştiţi, păcatele mele. Da’ blestemul e de vină. O s-o ajungă şi pe ea. Pe cine? tresări subcomisarul. Bătrâna îl privi lung cu ochii duşi adânc în fundul capului şi mai spuse în timp ce se îndepărta şontâc-şontâc: Să te uiţi mătăluţă la semnul acela de sânge de pe rochiţa miresei. Subcomisarul îl privi întrebător pe şeful de post. Pe rochia de mireasă a fetei, îl puse acesta în temă, la nivelul pieptului, pe locul în care în noaptea trecută purta un trandafir alb a apărut o pată mare de sânge.
Au convenit să-i facă o vizită şi miresei. Părinţii Măriuţei se aflau în faţa porţii. Aflaseră de intenţia celor doi şi îi aşteptau. Să n-o speriaţi mai rău, îi imploră mama fetei cu ochii plânşi. Şi aşa-i vai de capul ei. De azi-noapte, de când s-a întâmplat ce s-a întâmplat, nu a mai scos un cuvânt. Parcă i-a luat careva graiul.
Au găsit-o pe fosta mireasă într-o odaie ţărănească aranjată cu gust. Stătea ghemuită pe un pat, cu faţa înfundată într-o pernă mare acoperită de părul ei bogat. Când au intrat în încăpere, a tresărit puternic. I-a cercetat cu priviri furişe, şi-a aranjat părul dându-l peste cap cu o mişcare scurtă, intrată probabil în reflex, descoperindu-şi în felul acesta faţa albă şi blândă de bibelou chinezesc şi nişte ochi căprui de ciută hăituită. Coborî timid cu picioarele goale pe duşumea. Strâns într-o rochie de stambă ieftină, trupul fetei părea un lujer firav gata-gata să se frângă. Dumnealui, spuse şeful de post, prezentând-ul pe subcomisar, se interesează de ce s-a întâmplat astă-noapte. Să nu-ţi fie teamă, o încurajă. Îţi va pune doar câteva întrebări. Fata stătea încremenită, puţin plecată în faţă şi cu bărbia înfiptă în piept. Îţi aduci aminte, domnişoară, cam ce s-a întâmplat? întrebă subcomisarul. Astă-noapte, preciză el. Din câte am înţeles, ai rămas tot timpul în maşină. Aşa este?
Măriuţa îşi ridică puţin privirile şi confirmă cu o înclinare din cap abia perceptibilă. Cine a stins farurile autoturismului? N-am făcut-o eu, se auzi într-un târziu răspunsul şoptit al fetei. N-am făcut-o eu, repetă de câteva ori cu privirile pierdute în gol. Nu ştiu ce s-a întâmplat. Dar nu eu… În Mercedes ai rămas doar dumneata, i-a adus aminte subcomisarul. Da, recunoscu Măriuţa. Când au apărut cei cu Vulpea la Podul Dracului au coborât din maşină şi Avrămuţ, şi Costel. M-au lăsat singură şi mi-a fost frică. Am coborât şi eu. Deci… îşi scoase poliţistul carneţelul de notiţe şi consemnăm ceva. Aşadar, ai coborât şi dumneata din autoturism. Când s-a stins lumina, scânci fata, mă aflam lângă maşină. Afară. Nu ştiu cum s-a întâmplat. Nu-mi dau seama. Vă rog să mă credeţi. Bine, domnişoară, încercă poliţistul s-o liniştească. Era convins că fata minţea. Vom vedea… Dar cu pata aia de sânge de pe rochia de mireasă ce e? Cum a apărut? Nu ştiu, îşi zvâcni ea capul într-o parte. Habar n-am. M-am trezit cu ea. Asta nu se poate, clătină din cap a reproş poliţistul. Purtai un trandafir alb, continuă el pe acelaşi ton. Floarea a fost găsită pe asfalt, strivită, şi în locul ei, pe rochie, a apărut pata. Trebuie să-ţi aminteşti cum s-a întâmplat. Vrei să ne spui?
Nici un cuvânt. Măriuţa îşi îngropase din nou bărbia în piept, acoperindu-şi chipul cu părul ei lung şi castaniu. Ce se mai poate face? se întrebă subcomisarul. O privea curios pe fată întrebându-se: Oare ce i-o fi trecând prin capul ăla de copilă încă nematurizată? În dreapta lui, şeful de post îşi freca vinovat mâinile. În calitatea sa de oficial al comunei se simţea oarecum răspunzător de muţenia în care se ferecase fata. În spate se auzi un geamăt înfundat. Subcomisarul se întoarse, cum se spune, fără să vrea. Mama fetei făcea eforturi să-şi înăbuşe durerea, ştergându-şi întruna ochii umezi. Tatăl Măriuţei, tăcut, privea undeva pe deasupra celor din jur. Atmosferă tragică. Oricum… îl auzi subcomisarul pe şeful de post. Noi ştim deja. Ce?! îşi aruncă fata capul în sus cercetându-i pe poliţişti cu ochii dilataţi la maximum. Cum s-au petrecut lucrurile şi cine a comis crima, spuse şeful de post.
Subcomisarul se aştepta ca fata să-şi dea drumul la vorbă. Ca şi cum s-ar fi trezit dintr-un vis urât, ea îşi scutură capul, îi trecu în revistă cu priviri curioase pe toţi cei aflaţi în încăpere, inclusiv pe părinţi, de parcă îi vedea pentru prima dată, şi deschise gura să spună ceva. Dar se răzgândi. Hai, mamă, vorbeşte, o îndemnă maică-sa. Dumnealor îţi vor binele. Nu! se încordă fata ca un arc sub presiune. Nu ştiu nimic. lăsaţi-mă în pace. Se aruncă pe pat înfundându-şi faţa în perna mare şi albă. Subcomisarul îşi zise că chiar nu mai era nimic de făcut. În curtea casei, înainte de a-şi lua rămas bun de la părinţii Măriuţei să simţi dator să le atragă atenţia. Aveţi grijă de ea. N-o lăsaţi nesupravegheată. Până va depăşi starea asta de depresie.
Ce e cu blestemul ăla? întrebă subcomisarul în drum spre postul de poliţie. Ei, de-ale dadei Ileana, zâmbi distrat şeful de post. Nu poţi să te aştepţi la altceva de la o minte rătăcită ca a ei.
Înainte de a-şi mai formula nişte concluzii, subcomisarul Trandafir ţinu să stea de vorbă şi cu Costel, vărul miresei. Nu ştiu ce să vă spun, bătu în retragere acesta. Am participat pentru prima dată la o astfel de poveste. Mă refer la Vulpe. Sunt verişorul Măriuţei. Dar m-am născut şi trăiesc la oraş. Vin pe aici doar aşa, prin vacanţe sau cu ocazia unor evenimente mai deosebite. Cum a fost ăsta. Nunta Măriuţei. Ce s-a întâmplat astă-noapte? insistă poliţistul. În afară de ce ştie tot satul… ridică din umeri puştiul. Ce-aş putea să vă spun… A fost o învălmăşeală generală care s-a transformat într-o bătălie a orbilor după ce totul s-a scufundat în întuneric. Exact! interveni subcomisarul. Aici e cheia. Cine ar fi putut stinge farurile maşinii? Măriuţa, răspunse Costel fără a sta pe gânduri. Dar adăugă imediat. Cel puţin aşa cred. Da. Deşi… Deşi? Cum să vă spun, păru nesigur băiatul. Toţi eram pe şosea, în faţa coloanei de maşini, spre pod şi asistam distrându-ne la negocierea Vulpii. În maşina din faţă rămăsese doar Măriuţa.
Prin biroul şefului de post se perindară din nou câţiva dintre participanţii la tocmeala Vulpii. Grigoriţă Cârciu, un tânăr nu prea răsărit, dar iute ca o zvârlugă, nu stătea o clipă locului. Dumneata l-ai ameninţat pe Avrămuţ stă-noapte, îi aduse aminte subcomisarul Trandafir în timp ce îşi răsfoia, pentru impresie, carneţelul de notiţe. Aveai un cuţit în mână şi te lăudai că îi retezi beregata. Aşa e, recunoscu flăcăul oprindu-se locului. L-am ameninţat. Şi dacă îmi cădea în mână în momentul ăla… Ne înjura de pomană. Dacă aş fi ajuns faţă în faţă cu el i-aş fi tras una la moacă de să mă ţină minte toată viaţa. Poate l-aşi fi şi înţepat oleacă cu brişca. Să-l sperii. Dar nu i-aşi fi tăiat beregata, doamne fereşte. Sunt cuvintele dumitale, îi reaminti subcomisarul. Da. Dar sunt doar nişte vorbe. Câte nu spune omul la furie. Te omor, băi! Te tai! Te fac bucăţi-bucăţele! Dar de aici şi până la a-i lua viaţa unuia… Cum spuneam, doamne fereşte. Bine, îşi închise carneţelul de notiţe subcomisarul. Aveai ceva de împărţit cu mirele? Nu, spuse hotărât tânărul. Nici nu-l cunosc prea bine, Şi nici ceilalţi din sat nu ştiu prea multe despre el. Un nimeni, cred. N-a fost în stare să-şi găsească mireasă în comuna lui. A fost ucis cu cuţitul dumitale. Aşa se spune, oftă adânc Grigoriţă Cârciu. Dar n-am putut-o face eu. Avrămuţ îmi rupsese deja trei degete de la mână cu măciuca lui. Uitaţi-vă, îi arătă el pumnul drept înfăşurat într-un bandaj gros de ghips. Cum aş fi putut? Nu. În nici un caz. Pot să jur. Pe biblie. Sunt crescut cu frica în Dumnezeu. Un moment, îi stopă tirada poliţistul. Avrămuţ e de aici din comună. Ar fi trebuit să fie în tabăra voastră. Ce căuta de partea cealaltă? Tânărul zâmbi cu un anume subînţeles. Aşa se întâmplă întotdeauna, domnule. Fata care pleacă are şi ea băieţii ei. Avrămuţ face parte din cei ai Măriuţei. Am priceput, păru dezamăgit subcomisarul. Ar mai fi ceva. Dintre toţi câţi aţi fost în altercaţie doar pe hainele dumitale a fost găsit sânge de-al victimei.
Da, e adevărat, nu negă tânărul. Am mai spus, continuă el arătându-se totuşi contrariat de faptul că poliţistul nu aflase încă. În momentul în care Avrămuţ a aruncat cu măciuca în mine de mi-a sărit cuţitul din mână, s-au stins şi farurile maşinii. Nu ştiu dacă vă imaginaţi , dar trecerea bruscă de la lumina aia puternică la întuneric… Dădeam unii în alţii ca chiorii. Apoi s-a auzit strigătul ăla groaznic. Orbecăind prin beznă , m-am împiedicat de mire. Abia mai sufla. Am încercat să-l ridic. Să-l ajut cumva. În fine. Când s-au reaprins farurile eram cu el în braţe şi plin de sânge de sus până jos de parcă aş fi tăiat un porc în ajun de crăciun. A murit în braţele mele. Dar să fiţi convins că nu eu l-am ucis. Te cred, îi făcu pe plac poliţistul. Totuşi cineva dintre voi a făcut-o. Cine? De unde să ştiu eu, se eschivă Grigoriţă Cârciu. să dea un răspuns tranşant. În hărmălaia aia, pe întuneric, putea să-i facă de petrecanie oricine. Nu. N-am idee.
Avrămuţ a fost lăsat ultimul. Ia loc, îl invită subcomisarul indicându-i un scaun. Începutul dialogului a fost întrerupt de semnalul telefonului fix. Da! răspunse şeful de post. Poliţia locală. Poftim? Cum? Da… Da… Bine. Mulţumesc. Puse microreceptorul la locul lui şi notă ceva pe o hârtie şi i-o întinse subcomisarului. „De la laboratorul criminalistic al poliţiei judeţene. Rochia miresei a fost pătată cu sânge aparţinând victimei. Dar şi cu vin.” Mda, îşi zise subcomisarul. Deci, şi cu vin. Se potriveşte. Şeful de post îi spusese că decupase porţiunea din rochia miresei pătată cu sânge şi o trimisese urgent la laborator. Îl privi cu milă pe Avrămuţ. Părea dărâmat. De ce l-ai ucis pe mire? îl întrebă direct. Nu sunt vinovat! mugi acesta cu figura congestionată. Nu l-am omorât eu. Prinde-o! îi strigă subcomisarul aruncând spre el o scrumieră grea de metal aflată pe biroul şefului de post.
Nu era o inspiraţie de moment. Subcomisarul şi-a premeditat gestul Ei, ce spui? îl întrebă poliţistul arătându-i din priviri mâna stângă, cu care prinsese scrumiera grea de metal. Eşti singurul stângaci, băiete, din cei care au luat parte într-un fel sau altul la evenimentul de astă-noapte. Şi, probabil ştii, mirele a fost înjunghiat în partea stângă a abdomenului. Nu o putea face decât un stângaci. Avrămuţ îşi privi lung mâna stângă, năuc, de parcă s-ar fi îndoit că este vorba despre propria mână. Înţelese că orice încercare de a se disculpa era zadarnică şi se lăsă moale pe speteaza scaunului. De ce ai făcut-o? A urmat o tăcere grea, firească, pe care, ca de fiecare dată în astfel de situaţii, subcomisarul o respectă precaut. Nu ţinea să forţeze lucrurile.
Cine a stins farurile? se auzi subcomisarul întrebând într-un târziu. Măriuţa, veni prompt răspunsul. Dar n-a ştiut ce urma să se întâmple. N-a ştiut nimeni. Nici chiar eu. S-a întâmplat, pur şi simplu. Ţineţi mult unul la altul? Avrămuţ fu zguduit de un tremur nervos, neputându-şi stăpâni scrâşnetul de dinţi ce îi scăpă printre maxilarele încleştate. Părinţii ei n-au vrut s-o dea după mine, mormăi el, silabesând greu cuvintele. I-au găsit alt bărbat. În altă parte. Cu avere. Au, cică, vreo două mii de oi, nu ştiu ce fabrică de caşcaval… Măriuţa mi-a spus că, dacă nu fac ceva, îşi pune capăt zilelor. De-o lună încoace, de când s-a stabilit ziua nunţii, n-am mai ştiut ce-i cu mine. Dar n-am vrut să-l omor, credeţi-mă. I-am spus Măriuţei doar atât. Dacă pe timpul tocmelii Vulpii se întâmplă ceva râcă, să stingă farurile maşinii. Nu m-am gândit nici o clipă să-i iau zilele. Nu. Îmi făcusem socoteala că l-aş fi putut scoate din circuit două, trei luni de zile cu o lovitură de măciucă în cap. Să se amâne nunta. Şi în acest răstimp… Când am văzut însă cuţitul lui Cârciu alunecând pe asfalt spre mine… Nu ştiu unde mi-a fost capul. Cine-i Maria? întrebă aparent fără rost subcomisarul. Poftim?! Prin sat se vorbeşte de un blestem, explică subcomisarul. A, da. Dar nu vă luaţi după gura lumii. E vorba de bunică-mea. Dumneaei m-a crescut. Părinţii mei au murit într-un accident de circulaţie pe când aveam doi ani. M-a luat sub aripa ei. Ştia despre mine şi Măriuţa şi îi părea rău că părinţii ei nu mă voiau. Poate de aia a zis ce a zis. Ce s-a întâmplat după… ceea ce s-a întâmplat cu mirele? mai întrebă poliţistul. M-am dus la Măriuţa. I-am smuls trandafirul ăla de la piept şi l-am strivit pe asfalt cu piciorul. Şi-a dat seama că eu… Şi mi-a spus că dacă se află… Şi dacă voi fi închis…
Subcomisarul Trandafir intră în panică. Ce ţi-a spus? Vă rog să nu-i spuneţi încă, gemu Avrămuţ. După cum o cunosc, chiar ar fi în stare… Poliţistului îi trecu prin faţa ochilor, aievea, chipul fetei aşa cum arăta în momentul în care şeful de post a afirmat că se ştie deja cine este criminalul. Sări de pe scaun, îi spuse şefului de post să aibă grijă de Avrămuţ şi părăsi încăperea, trântind cu ciudă uşa după el.
Din păcate, a fost prea târziu. Fata se spânzurase cu un cordon de mânerul ferestrei chiar în camera în care stătuse de vorbă cu ea doar cu o oră şi ceva mai devreme. În mijlocul curţii, părinţii Măriuţei păreau şi ei duşi pe lumea cealaltă. Blestemul ăleia, o auzi pe mamă plângându-şi durerea.
Subcomisarul se întoarse şi o luă înapoi spre postul de poliţie. Ce chestie!… îşi zise. Este la mintea oricui, monologă în sinea sa poliţistul, că blestemul invocat nu are nici o legătură cu ceea ce s-a întâmplat. Doar o vorbă spusă la necaz. Pe făptaş poliţia îl are în mână. Dar vinovaţii? Adevăraţii vinovaţi. Şi când te gândeşti cât de puţin ar fi trebuit să facă părinţii bietei fiinţe pentru a preveni nenorocirea! Să fi judecat un pic. Şi s-o fi lăsat pe Măriuţa să-şi aleagă calea. Doar atât.
