Umbra deasă a bătrânului nuc din partea de din vale a grădinii era o binecuvântare de la Dumnezeu. Cele aproape patruzeci de grade ale mijlocului lunii lui Cuptor păreau să topească totul în jur. Acolo, sub coroana stufoasă, ne simţeam protejaţi şi amintirile veneau de la sine. O tempora! Nu mai eram, se înţelege, învăţăcelul de altădată, din ultimii ani de şcoală primară, obraznic şi pus pe şotii, dar nici domnul Sasu nu mai arăta ca pe vremea aceea, un bărbat frumos, înalt şi puternic după care li se scurgeau ochii fetelor când îl întâlneau pe uliţele satului. Era, acum, un bătrânel gârbovit de ani cu părul complet alb şi lăsat să-i curgă, în plete, pe umeri ca unui ardelean autentic ce era. Vinul rece din căniţele de lut de pe măsuţa de lemn dintre noi ne îmbia la amintiri. Ca fost elev în clasa domnului Sasu, mă simţeam obligat cumva să-l flatez. Aţi fost un învăţător extraordinar, domnule Sasu. Eminent. Un adevărat… Lasă, bre, vrăjelile, m-a pus la punct octogenarul din faţa mea. Ştiu ce am fost şi cum am fost. După tipicul ăsta ar trebui ca şi eu să încep să mă întrec în laude la adresa ta. Cum că, vezi doamne, ai fi fost un elev model, cuminte cu notă maximă la purtare. Să lăsăm dulcegăriile în seama altora.
Le-am lăsat. Despre ce să vorbeşti, totuşi, cu fostul tău învăţător pe care îl revezi după aproape patru decenii? Câteva căni de zaibăr auriu au făcut ca şirul amintirilor să se înfiripeze de la sine. De la una la alta am ajuns şi la noaptea aceea, de pe şesul de după deal, când, la lumina unui foc de vreascuri uscate, domnul Sasu ne-a povestit câteva întâmplări trăite de dumnealui în războiul ce tocmai luase sfârşit. Mi-a rămas în minte, i-am spus, povestea aia cu borna de hotar de la graniţa de vest a ţării. Chiar ţi-a plăcut? m-a întrebat cu ceva neîncredere domnul Sasu. Bineînţeles, l-am asigurat. Ne-a emoţionat pe toţi cei din jurul focului. O adevărată lecţie de patriotism autentic. Un patriotism… Ei… mă domoli din nou fostul învăţător. Să nu exagerăm. Dar, dacă zici că ţi-a plăcut, să-ţi mai zic una. Nu te plictisesc? Nici vorbă, m-am grăbit să spun. Sunt numai ochi şi urechi.
După ce am ciocnit din nou câte o cană de vin, domnul Sasu s-a lăsat moale pe speteaza scaunului, a închis ochii ducându-se probabil cu gândul undeva în trecutul îndepărtat. Părea să viseze. Mai deunăzi, a început el tărăgănat, mă aflam la Arad. În vizită la nişte rude pe care nu le mai văzusem de multişor. Umblasem de acolo-colo prin oraş în ziua cu pricina şi mă simţeam obosit. În tramvai era o aglomeraţie infernală. Nici măcar în picioare nu puteai sta cât de cât comod. Aveam impresia, dacă se poate spune aşa, că mă găseam într-o cutie enormă de conserve cu sardele. L-am auzit pe unul bombănind: Mişună omenirea asta, dom’le, de parcă a apucat-o cine ştie ce. Cum să nu umble, fratele meu? îi replică cineva de lângă mine. Şi insul a continuat, de astădată cu adresă precisă. Nu-l vezi pe moşulică? Ce crezi că s-ar alege de dumnealui – moşulică eram eu – dacă, să zicem, la anii pe care îi poartă în cârcă, s-ar aciua pe undeva, printr-un cotlon ferit de clocotul ăsta continuu? L-ar găsi mintenaş hârca aia cu coasa. De aia umblă lumea, domnule. Pentru că, filozofă el hlizându-se fără ruşine, viaţa, cum bine spune poetul, e mişcare. Şi a adăugat imediat, ca un fel de avertisment: Şi viceversa. Îmi venea pe limbă să-i zic ceva de mamă. L-am lăsat în pace. Asta se pare că l-a încurajat pe filozof să-şi continue dizertaţia. Trebuie să te mişti, trăncăni el sfidător de ironic. Altfel, cum spuneam, dă peste tine cucoana cu coasa. Nu am mai putut răbda. Alo, tinere!… l-am apostrofat. Nu-i frumos să râzi de bătrâneţe. Ai putea ajunge şi dumneata… Păi tocmai de asta o fac, tataie, izbucni individul satisfăcut că îi ieşise pasienţa. De aia râd. Ţin neapărat să ajung şi eu la anii dumitale. Să se râdă şi de mine. Dar cu vremurile de acum, o dădu el oarecum pe politică, nu prea cred că-i posibil. Sardelele din tramvai – mă refer desigur la bieţii călători – au început să chicotească. Se vede că le plăcuse gluma. Mă rog.
Copyright © 2014, Cristina Schek
În cele din urmă, tramvaiul s-a oprit într-o staţie şi în jur s-a făcut un pic de lumină. Am răsuflat uşurat. Amorţisem strivit din toate părţile. E un loc liber, domnule locotenent… Sasu, m-a făcut atent o voce de lângă mine. Am tresărit surprins. De la terminarea războiului, nimeni nu mi s-a mai adresat cu o asemenea formulă. Toţi mi-au spus simplu: domnule învăţător. Chiar şi după pensionare, cei de aici, din comună, mă consideră tot învăţătorul ţâncilor ce încep să înveţe buchea cărţii. M-am uitat lung la omul care mă invitase să iau loc. Din câte mi-am putut da seama, părea a fi ceva mai tânăr de cât subsemnatul. Avea însă capul complet albit şi el şi pe figură purta o pereche de ochelari cu lentile enorme. De unde mă cunoaşte? mă întrebam curios. O fi vreun leat de pe timpul războiului, mi-am spus. Să-l fi avut cumva în baterie? Nu reuşeam să-l identific. Luaţi loc, domnule locotenent, cât e liber, insistă omul. Mulţumesc, am spus şi m-am aşezat pe scaunul liber de lângă el.
Abia după un timp l-am întrebat: Aţi făcut frontul? Nu! a îngânat omul parcă cu o uşoară urmă de părere de rău în glas. Eram prea tânăr pentru război. Abia îmi dăduseră tuleiele. Dar de pe vremea aia vă cunosc, se grăbi el să adauge ca şi cum i-ar fi fost teamă să nu-l judec cumva greşit. Ăsta bate câmpii…
Am mers o staţie fără să ne mai spunem ceva. Şi totuşi m-aţi recunoscut… mi-am exprimat eu uimirea într-un târziu. Deşi, am zâmbit cu nostalgie, între locotenentul de-atunci, din patru-ş patru sau patru-ş cinci, şi moşulică de acum, căruia i-aţi făcut loc lângă dumneavoastră, e o mică mare diferenţă. Apoi am tăcut iar. Curiozitatea însă nu-mi dădea pace. L-am întrebat cu un interes ce nu-şi prea avea locul. Mai aduc cumva cu locotenentul Sasu de acum patruzeci şi ceva de ani? Omul şi-a întors capul spre mine şi am văzut cum buzele i se chircesc într-un zâmbet trist. N-am cum să ştiu, domnule locotenent. Nu v-am văzut chipul niciodată. Nu!? am întrebat ca prostul având senzaţia că insul îşi bătea joc de mine. Atunci cum ziceţi că m-aţi recunoscut?! Nu înţeleg. Tonul îmi devenise oarecum agresiv. După voce v-am recunoscut, domnule locotenent, spuse ca un fel de scuză omul. Din discuţia de adineauri cu tânărul impertinent.
L-am cercetat cu mai multă atenţie şi, după câteva clipe de incertitudine, am înţeles, în sfârşit, care era rostul ochelarilor cu lentile mari şi cenuşii ce îi acopereau aproape întreaga parte de sus a feţei. Omul era nevăzător. Vă rog să mă iertaţi, am încercat s-o dreg într-un fel. Nu mi-am dat seama… V-am recunoscut după voce, nu-mi luă el în seamă tentativa de scuză. De cum aţi deschis gura. În colţul buzelor îi flutură zâmbetul acela ciudat. Continuă cu şi mai multă însufleţire. E domnul locotenent, mi-am zis când v-am auzit vorbind. Artileristul antiaerian din timpul războiului. V-am recunoscut de îndată. Şi ţineţi cont că aţi rostit doar câteva cuvinte. Suficiente însă pentru a-mi reaminti… N-avem cum să vă confund. Dar nici vocea… am încercat să-mi justific într-un fel nedumerirea. N-are nici ea cum să mai fie aceeaşi după ce a trecut atâta amar de vreme. Îmi dau seama că s-a schimbat şi ea. O suna altfel. Pentru un individ normal, da, aveţi dreptate. Nu însă şi pentru urechea unui nevăzător. Nu ştiu dacă mă înţelegeţi. Adevărul e că nu îl prea înţelegeam. Ca şi cum mi-ar fi citit incertitudinile, omul se aplecă spre mine şi şopti sacadat, alarmat parcă de o primejdie iminentă: Din direcţia nord-vest, dinspre Curtici, grup numeros de avioane inamice!
M-am chircit în scaunul de tramvai, gândindu-mă că omul de lângă mine trece prin nişte momente nefericite. Nu vă speriaţi, mă linişti el ca şi cum mi-ar fi văzut reacţia feţei. Nu sunt nebun. Ascultaţi-mă cu atenţie, mă imploră. Nu se poate să nu vă amintiţi. I-am auzit din nou, la ureche, şoapta aia sacadată: Aici Cocostârcul! Răspunde dacă m-auzi! Aici Cocostârcul! Cât pe ce să sar de pe scaun. Ce se întâmplă aici?! Dar, ca prin minune, mi-am amintit perfect. De data asta omul de lângă mine nu mai intui ce se întâmpla cu fostul locotenent Sasu şi insistă îngrijorat: Aici Cocostârcul! Răspunde dacă m-auzi!… Aici Cocostârcul!… Fără să-mi dau seama ce fac, am intrat în joc: Aici Alunul! Te-aud. Recepţie.
Omul m-a prins uşor de braţ şi i-am simţit prin ţesătura tricoului tremurul precipitat al degetelor. În minte mi se limpezise totul. Va să zică el era tânărul care în toamna lui patruzeci şi patru m-a ajutat atât de mult şi atât de neaşteptat în executarea misiunii de luptă primite. Nu-mi venea să cred. Şi totuşi… pare cât se poate de adevărat, mi-am zis. Imaginile de atunci începură să-mi defileze, aievea, prin faţa ochilor. Îmi instalasem bateria de tunuri antiaeriene lângă Arad cu misiunea de a preveni sau cel puţin a reduce efectele pericolului din aer. Cum însă nu aveam asigurate mijloacele tehnice de recepţie rapidă a aviaţiei inamice, aceasta ne lua mai întotdeauna prin surprindere. Până în ziua în care a apărut în eter el, Cocostârcul. Eu i-am propus acest cod. Mi-l închipuiam, în imaginaţia mea, pe neaşteptatul colaborator înălţându-se pe nişte catalige uriaşe, cu capul în înaltul cerului de unde pândea apariţia la orizont a periculoaselor puncte argintii. Eram alarmaţi cu promptitudine. Un dar dumnezeiesc, ne ziceam.
La baterie, în adăpost, se făcea de serviciu cu schimbul. Zi şi noapte. Cocostârcul, însă, acolo unde se aciuase – asta o ştia doar el – veghea singur douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru. Fără întrerupere, creându-ne senzaţia ciudată că nimic nu l-ar fi putut clinti de la postul de observare pe care şi-l asumase voluntar. De când în văzduh apăruse vocea lui de radioamator nu am mai fost surprinşi nepregătiţi. Nici noi şi nici populaţia oraşului. Ostaşii mei îi mai spuneau şi Ochi de vultur. Ăsta zăreşte avioanele nemţeşti înainte de a le auzi zgomotul, spuneau ei mai în glumă, mai în serios.
M-am trezit cercetându-i jenant de insistent ochelarii cu lentile mari şi cenuşii. Atunci s-a întâmplat? l-am întrebat parcă vinovat de situaţia în care a ajuns. Ce? nu înţelese el. Povestea cu ochii, am spus. Probabil atunci v-aţi pierdut vederea. Omul mi-a zâmbit înţelegător. Nu, zise. Handicapul e din naştere. Văzându-mi parcă nedumerirea ce mi se întipărise pe figură, continuă pe un ton neutru. Şi pe vremea aceea tot de urechi am avut noroc. Auzeam bâzâitul avioanelor hăt de departe şi nu aveam altceva de făcut decât să vă avertizez. O bagatelă, desigur, la îndemâna oricui.
Nu ştiam ce să mai spun. Nu găseam pur şi simplu nişte cuvinte cât de cât potrivite. Tramvaiul îşi încetini mersul şi omul de lângă mine se ridică de pe scaun pentru a coborî. I-am făcut loc şi abia atunci mi-am dat seama că mergea cu ajutorul cârjelor. Înseamnă că tot n-aţi scăpat teafăr… am mormăit oarecum jenat. Aveţi dreptate, mi-a zâmbit galeş. N-am scăpat întreg. Chiar a doua zi după ce aţi fost înlocuit de altă baterie, în zona biserici în clopotniţa căreia îmi găsisem punctul de observare a căzut o ploaie de bombe. Pesemne mă dibuiseră. Mi-a strâns mâna şi a coborât bâjbâind cu bastonul de nevăzător. A luat-o în susul unei străzi, anonim, ca atunci, la începutul toamnei lui 1944, când îşi spunea Cocostârcul.
