Chester fusese odată un cățel bun. Bravo, cățel! Bravo, Chester! Așa zicea haita. Erau bucuroși. Apoi primea biscuiți – stătea așezat, se răsucea în cerc, știa să dea ambele labe, și pentru că le avea mari putea s-o facă grațios. Mai putea și acum să dea laba, însă răsucitul, dansul și săritul le uitase: astea erau niște acrobații pentru câinii mai tineri. Pe el îl dureau șalele.
Acum dormea sub locul de dormit al stăpânilor, cu genele lipite peste ochii lui mari și căprui. Ceața însemna că lumea începe să dispară, toate lucrurile importante trecuseră deja și duse erau zilele însemnate în care pășea țanțoș pe stradă. Își amintea că era atât de fericit încât se sugruma cu lesa stăpânilor. Apoi n-a mai primit biscuiți. Soarele strălucea întotdeauna atunci. Razele sale cădeau în curtea din spatele casei, pe locul în care îngropase un os sau o minge. Comori uitate cândva, acum găsite și iubite din nou. Ce zile plăcute…
Încântarea din zilele acelea dispăruse în noroiul minții sale îmbătrânite. El să fi fost acela care se zbenguise până nu demult? Scuturând din coadă, cu limba scoasă, în vreme ce masculul stăpân îl privea la câțiva centimetri, roșind de fericire. Era vorba de același câine? Nu credea. Câinele ăla tânăr voia să aibă toată lumea la picioare, iar ăsta bătrân, acum și aici, voia doar să mănânce, să doarmă și să-și facă treburile în iarba aspră și rece. Câinele ăsta bătrân voia gânduri bune, căci multe nu erau așa.
Copyright © 2013, Cristofor Arts
Într-o zi Chester se va trezi într-un loc nou, înțelegea, însă doar un singur lucru îi era teamă să lase în urmă. În afară de somn și ieșirile la masă, nu hoinărea prea mult prin casă, dar venea totuși să vadă ce face cățelușul cel nou al stăpânilor. Micuțul dormea într-o cușcă. Era un câine care arăta ciudat, blând. Dormea chiar mai mult decât Chester și mirosea a lapte deși femela stăpân nu mirosea deloc a lactație. Cu siguranță micuțul își făcea laptele lui. Ciudat, dar lui Chester tot îi plăcea să-l vadă dormind. Pentru Chester, micuțul era drăguț. Și când nu lătra, respirația lui dulce îi liniștea sufletul și îl făcea să uite de mușchii dureroși și oasele usturătoare.
Lui Chester îi plăcea să stea de pază la cușcă. Stăpânii nu știau cine pândea în întuneric, dar Chester da. Le mirosea sângele uscat de pe gheare și le auzea mârâitul… Lucrul ăsta se întâmpla tot mai des, așa că stătea de pază în fiecare zi.
Cu toate astea, într-o zi, când stăpânii intrară în camera cățelului, femela stăpân se repezi la el. N-a lătrat la el. Ei nu lătrau niciodată. Stăpânii erau la fel de ciudați ca noul cățeluș. În loc să latre la el, femela stăpân îl lovi și-l alungă pe Chester din cameră. Nu l-au durut loviturile, l-a durut ideea în sine. Stăpânii credeau că voise să mănânce cățelul. N-au înțeles. Ca și atunci când a scos din rădăcini un boboc de trandafir și masculul stăpân l-a bătut la fund cu el. Masculul stăpân nu-l mai lovise până atunci. Mai târziu, tulburat și trist, a stat pe verandă cu bobocul rupt în laba lui lungă și înfricoșătoare.
Niciodată nu i-a înțeles pe stăpâni: nu pricepeau că trandafirii îi mascau mirosul? Mirosul său trebuia să fie simțit de către femele, să știe unde stă, iar ceilalți șefi de haită să stea deoparte.
Și să nu-i lase pe câinii negri să se apropie.
Câinii negri veneau noaptea să-i ia pe cei slabi, să se hrănească fără griji. Chester îi visa. Gheare roșii și cleioase ieșind din umbre. Ghearele îi sfâșiau blana, îi frângeau oasele din încheieturi și le îngropau în grădina din spate. Uneori, coșmarurile îl făceau pe Chester să umble în somn. Într-o noapte mai rea, udase holul. Căldura care i se prelinse prin blană, pe picioarele bătrâne, a fost cea care l-a trezit până la urmă.
După acest accident, stăpânii l-au închis în garaj toată ziua. L-au uitat acolo. S-a ținut prea mult, dar până la urmă s-a deșertat în garaj. Ar fi putut să îngroape rahatul, dar în garaj era ciment pe jos. Lui Chester nu-i plăcea să audă cuvântul ăsta. Garaj. Stăpânii pomeneau des cuvântul ăsta atunci când erau supărați pe el.
N-au venit la el în ziua aceea, deși îi auzea în casă cum se uitau la peretele-mișcător care vorbește. Pe Chester nu-l deranja lucrul ăsta. Oricum, s-ar fi plictisit sub locul lor de dormit, gândindu-se la lucruri ciudate și înfricoșătoare. Era rău și pe cimentul de aici, și era singur, însă îi auzea pe stăpâni în casă și îi era mai ușor.
Până la căderea nopții.
În noaptea aceea, în garaj au venit câinii negri. Fălci șiroind, căscate larg în întinderile întunecate de sub bancul de lucru. Saliva argintie făcea pete pe podea. Chester mârâia și își îngusta ochii lui bătrâni. Saliva se făcea vinișoare cu colți tăioși ce despicau carnea. O prezență nevăzută îl crestă pe Chester pe gât, iar acesta se roti brusc și clămpăni în gol. Nimic.
Câinii negri se dădeau tot mai aproape, trăgând aerul din garaj și gâfâind de plăcere la panica lui. L-au crezut mic și incapabil din cauza vârstei. Blana de pe gât i se zburli și se dădu înapoi, gata să sară dacă era nevoie. Va lupta cu toți și își va curăța rănile mai târziu. Era dornic de luptă. Las’ să vină câinii ăștia negri și să-l atace. Mai bine aici decât în casă lângă cățelul și stăpânii care dormeau.
Un câine negru mai mic ieși zbătându-se printr-o crăpătură din perete. Avea picioare subțiri și un semn roșu pe burtă. Poate că nu era un câine negru, însă Chester nu pierdu vremea și îl luă în fălci, mestecă micuțul monstru și îi savură gustul amar.
Apoi vomită. De mai multe ori. Fierea lui părea că nu se mai termină și la fiecare sforțare durerea era tot mai mare și câinii negri urlau. Lui Chester îi era cald și frig, apoi iar cald și iar frig. Până la urmă se făcu dimineață și lumea încețoșată a senzației de rău dispăru. Își recăpătă din puteri și fu în stare să se ridice iar. Câinii negri încercaseră să-l omoare din interior, dar el învinsese. Dar avea nevoie de apă. Multă. Stăpânii deschiseră ușa și amuțiră când văzură mizeria.
Apoi mai era și privirea aceea. Își amintea.
Privirea care îl făcea să se simtă mai neajutorat.
De ce priveau stăpânii în felul ăsta? Își amintea – pe când fusese cățel – de Jake, câinele bătrân. Stăpânii i-au aruncat lui Jake aceeași privire după ce acesta s-a răhățit prin toată casa. Apoi l-au dus pe Jake, probabil în locul rece și alb, și Chester nu l-a mai văzut de-atunci. Cândva, Jake văzuse și el câinii negri. Nu? Chester știa că așa trebuie să fi fost. Numai câinii bătrâni cu ochi încețoșați pot să vadă și să simtă câinii negri.
Și stăpânii se tot uitau, se tot uitau, clătinând din cap. Privirea aceea ciudată, stranie, rea. Lui Chester i se părea că e o privire de mort: știa unde voiau să-l ducă. Inima începu să-i bată de să-i sară din pieptul lat, cu bufnituri ba de dragoste, ba de ură. Voia doar să fie un cățel bun – dacă o să-i mai audă că-i zic așa, poate că n-ar mai fi regretat plecatul. Ba da, dar știa că nu greșise cu cățelușul.
Stăpânii începură să vorbească. Încercă să prindă cuvinte pe care le știa. Dar nu auzi decât prostii. În afară de „marele Danez”, nu recunoștea nimic. „Periculos” și „demență” și „instabil”, apoi tot mai des, cuvântul „bebeluș”. Nedumerirea îl înnebunea pe Chester întotdeauna. Știa că sunetele alea însemnau ceva. Puteau fi sau bune, sau rele, iar uneori, ambele.
Nu-i venea decât să se strecoare prin ușiță și să bea din bolul lui. Afară soarele răsărise, dar nu putea să-i vadă lumina peste case. Merse în curte și exersă cum să stea și să se rotească, în cazul în care încetineala lui fusese motivul din spatele privirilor groaznice aruncate de stăpâni.
În noaptea aceea avu și mai multe coșmaruri. Fugea undeva către capătul unui tunel rece și negru, iar când ajunse acolo ceva îl prinse din urmă și își înfipse colții în partea moale a piciorului din spate. Se roti brusc și căută atacatorul, dar văzu doar roșu și ameți, apoi i se făcu frig. Chester își simți capul lovind pământul și fălcile pocnind închizându-se. Se încovrigă și lăsă sângele să curgă încet din picior până muri, în tot acest timp auzind câinii negri lipăindu-i viața de pe jos cu limbi ascuțite.
Se trezi tresărind și văzu că era în hol, iar piciorul îi era plin de urină. Era dis-de-dimineață, prea întuneric să vadă, cu atât mai mult cu cât avea și vederea slabă. Căscă și se uită în dreapta și în stânga, așteptând o capcană. Și văzu un singur lucru. Un singur lucru, rău de tot.
Cușca mare din garaj fusese adusă și stătea lângă ușa de la intrare. Stăpânii o să-l pună înăuntru, apoi o să împingă cușca pe o rampă în casa lor mișcătoare. De acolo, o să-l ducă în locul rece și alb.
Doar că de data asta n-o să se mai întoarcă. Stăpânii îl urau, așa cum îl urâseră pe Jake. Știa. Câinii negri vor da năvală pe sub uși, vor ieși din covoare, vor intra prin ferestre – nu le păsa deloc? Era sigur că nu știau de câinii negri. Stăpânii își pierduseră rațiunea, îi ducea mintea mai rău decât pe el! Ăsta putea fi singurul motiv. Chester știa că nu mai este un cățel cuminte, dar asta nu-i schimbase sarcinile din haită.
Stăpânii erau adulți, așa că puteau să-și poarte singuri de grijă – dar cățelușul? Doar pentru că mama lui plecase, nu însemna să-l lase pur și simplu în cușca aia hrană pentru câinii negri. Cum să se apere cățelușul singur? Că nici măcar nu stătea treaz cât să-i vadă pe atacatori.
Chester nu putea să lase lucrurile astfel.
Se ridică pe ușă și își lăsă laba pe clanță. Uneori îi reușea. Așa se întâmplă și acum. Ușa se deschise și văzu lumină venind din hol. Chester păși prin spațiul gol și botul i se lovi de cușcă.
Cățelușul se răsuci și începu să mârâie și să adulmece.
Unul din stăpâni deschise o ușă și auzi sunet de pași pe podea. Chester ciuli urechile; inima îi bubuia. Privi către hol și se gândi să se strecoare afară, cât mai jos, cu coada între picioare. Dar stăpânii o să-l pună în cușca de câini dacă îl prind. Merse în pragul ușii și așteptă.
O altă ușă se închise și ceva pocni. Apoi sunetul apei de la robinet în pereți. Era bine. Unul din stăpâni își făcea treburile. Din încăperea pentru treburi se auzea un zgomot pe care-l știa, ca să nu mai zică de miros. Se întoarse în întunericul roz din vizuina cățelușului.
Chester așteptă până ce auzi locul de dormit al stăpânilor suspinând sub greutatea unui trup. Se întoarse atent la marginea cuștii, se ridică pe un capăt și își lăsă botul înăuntru. Cățelușul se zvârcoli când îl prinse în fălci de jur împrejurul gâtului. Dacă ar fi vrut să latre, gura lui gâtuise deja orice sunet al micuțului, deși Chester nu-l mai putea ține mult așa fără să-l rănească.
Trecu prin ușiță, atent să nu se izbească de părțile laterale, și odată ce fu afară, traversă curtea și găsi un loc departe de tufele de trandafiri, să nu-l supere pe masculul stăpân.
Cățelușul se zvârcoli în țărână, amețit după plimbare. Micuțul câine era urât, fără îndoială, dar Chester tot îl iubea. Îi plăcea să-l păzească. I se rupea inima să-l lase fără pază.
Chester săpă repede o groapă de două ori cât cățelușul și apoi îl împinse înauntru cu botul. Cățelușul căzu în groapă și începu să azvârle din labe și să urle, cu fața lui moale înflorind în roșu. Chester împinse pământul în groapă cu picioarele, scâncetele cățelușului tot mai slabe cu fiecare lovitură.
Câinii negri n-o să-l găsească niciodată aici, nici prin cap n-o să le treacă să-l caute atât de aproape. După ce câinii negri or să fie uciși, stăpânii lui o să-i ia urma după miros și o să salveze cățelușul. Apoi toți o să fie în siguranță.
Chester verifică groapa cu câteva adulmecări și se asigură că era acoperită complet. De dedesubt, nu se auzea niciun sunet. Așa, micuțul știe că nu trebuie să mai strige. Strigatul o să-i aducă pe câinii negri, cu siguranță. Cățelușul va dormi cum face el întotdeauna și va aștepta o zi mai sigură în care să trăiască, să crească și să zburde. Își face propriul lapte, n-are nevoie de o cățea, așa că nu-i va fi sete și foame în noua lui vizuină.
Vântul ce sufla copacii îi aminteau de răsuflarea lăptoasă a cățelușului și-l întristă pe Chester. Nu era altă cale. Trebuia să plece acum. Acum chiar că era băiat bun.
Păși pe lângă casă și privi prin ușa invizibilă de la locul de dormit al stăpânilor. Se trezeau pentru o nouă zi și el nu va fi dus în locul rece și alb, acolo unde dispăruseră și alți câini. I-o fi iubind el pe stăpâni, dar nu voia să moară într-un loc ca ăla.
Femela stăpân se întinse și căscă, apoi masculul stăpân își aplecă umerii peste ea. Erau stăpâni puternici care se vor bate cu câinii negri mai bine decât el. Viața lui Chester împreună cu ei luase sfârșit. Părăsea haita.
Chester merse în cealaltă parte a casei și își ridică piciorul pe zid. Apoi trecu prin spatele unei tufe și se strecură printr-o veche gaură de care stăpânii nu știuseră niciodată. Labele loveau trotuarul în pas alert și observă că mușchii nu-l dureau în dimineața asta. Nu văzuse niciodată cum răsare soarele de aici, din locul ăsta. Totul fugea din calea zilei. În fața lui pe drum, tușe îndrăznețe de lumină despicau fiecare umbră lăsată peste cartier.
Era frumos.
Copyright © 2013, Benjamin Kane Ethridge
Copyright traducere © 2013, Dan Butuza
