„Nu vedeţi că înnebunim fără El?”
(pasaj din biletul de adio al unui sinucigaş)
Farurile maşinii luminară pentru o fracţiune de secundă ochelarii bătrânului care şedea sleit de putere pe scaunul de pe terasa motelului. Reclama, care anunţa ironic Motelul Din Nicăieri… la noi îţi găseşti locul, lumina parţial în roşu. Clădirea în sine, destul de recent construită, arăta precum o ruină trecută prin cel puţin cinci războaie mondiale. Tencuiala căzută scotea în evidenţă zidul de cărămidă asediat de mucegai. Geamurile erau stropite cu noroi, iar perdelele care ascundeau interiorul intim al camerelor erau pe alocuri găurite, lăsând lumina gălbuie să treacă.
Ana opri motorul maşinii şi privi în gol, tremurând. Îşi muşcă buza. Era încă în rochia neagră, cu pantofii roşii cu toc şi părul despletit. Îşi luă geanta, paltonul, scoase cheile din contact şi coborî, lăsându-se cuprinsă de răcoarea nopţii. Închise ochii.
(casa din pădure… mormanele de frunze putrede… friiig)
Se îndreptă spre recepţie. Bătrânul de pe terasă o privi suspicios, lingându-şi buzele crăpate. Preţ de câteva secunde, Ana putu jura că străinul îşi plimbă privirea de-a lungul coapselor ei goale, frecându-şi mâinile butucănoase pe blugii murdari, atingându-se şi mimând gesturi obscene.
(mâinile… limba… muşcătura)
După ce se cază şi primi cheia, porni spre cameră. Se simţea încă ameţită de la paharele interminabile de vin roşu pe care le băuse cu două zile în urmă. Mergea cu capul aplecat înainte, gemând din când în când. Pantofii roşii cu toc o jenau îngrozitor şi ochii o usturau cumplit. Îşi înăbuşea continuu lacrimile. După ce urcă scările, intră pe coridorul slab luminat de la primul etaj. De-a lungul lui erau patru uşi vişinii. Camera ei se afla în capăt. Din cauza ameţelii, i se păru că multiplele crăpături de pe pereţii murdari se mişcau haotic, formând trupuri monstruoase, titanice. Înaintă. Primele două uşi erau întredeschise. De curiozitate, întoarse capul spre prima încăpere. Un fotoliu vechi era aşezat în faţa unui televizor negru cu lămpi.
Copyright © 2013, Cristofor Arts
(bătrânul stă pe scaun… hainele de sugar îl strâng, iar căciula de noapte îl pune într-o ipostază penibilă… geme neîncetat precum un copil în pătuţ, acompaniat de ţipetele femeii blocate în televizor)
Cea de a doua uşă dezvălui un pat matrimonial aflat la capătul unei alei din petale roşii de trandafir. Ceea ce îi atrăsese atenţia femeii, de această dată, era diferenţa colosală între interiorul luxos al camerei şi holul mucegăit în care se afla. Mirosul pregnant al lumânărilor parfumate îi inundă simţurile, amintindu-i de ultima noapte pe care o petrecuse împreună cu el. Ultima noapte de linişte.
(tinerii… el o sărută apăsat, rece, în timp ce-i smulge hainele lasciv… ea geme precum o cântăreaţă de operetă, accentuând dramatismul injuriilor adresate de el… patul scârţie, posedat de frenezia celor doi)
Când trecu prin dreptul celei de-a treia uşi, Ana se opri mirată. Aceasta se deosebea de celalte două. Era mult mai veche, vopseaua era pe alocuri căzută, ivind o serie de forme stranii, străvechi, scrijelite pe lemnul întunecat. Era cu siguranţă încuiată de foarte mult timp. O linişte cumplită, tăioasă, îi trimitea impulsuri sâcâitoare de dincolo de ea.
(El doarme în patul de lemn împreună cu liniştea… singurul Lui prieten)
Deschise uşa camerei şi păşi în beznă. Nu aprinse lumina. Îşi aruncă lucrurile peste patul dublu şi se îndreptă spre fereastră. Luna împrăştia o lumină albăstruie peste pădurea ce se întindea până la orizont. Stelele străluceau atât de puternic, încât Ana fu nevoită să îşi ducă mână la ochi, formând un paravan. Nu mai observase, până în acel moment de răscruce, luminozitatea atât de puternică a bijuteriilor expuse pe nesfârşita catifea cerească. Aproape că le simţea căldura. Aproape că le putea atinge, agăţându-se de razele lor şi călătorind spre ele prin spaţiul cosmic.
(friiig… copacii aduc friiig)
Se trânti apoi pe patul tare şi închise ochii. Vreme de câteva zeci de minute văzu în minte imaginea care o bântuia de fiecare dată înainte să adoarmă. O imagine pe care o percepea de fiecare dată incoloră. Trunchiurile negre şi drepte ale unor copacii mult prea înalţi. Senzaţia de frică profundă. Mâna ei de fetiţă neajutorată, zgâriată de crengile uscate ale pădurii, mângâind unul dintre trunchiuri. Luminişul înzăpezit. Fulgii orbitori, ca stelele. Corbul aterizând în mijlocul zăpezii imaculate din poiană. Ciocul uriaş scormonind albul în căutarea hranei. Apoi depărtarea păsării în zbor, dincolo de culmile aglomerării de lemn. Luna îndepărtată, strălucitoare. Frigul.
*
Crăpăturile pereţilor se accentuară. Pulberea de var se prăbuşi de pe pereţi şi începu a fi purtată de vânt prin toată camera. Din interiorul crevaselor abia despicate se auzi un mormăit îndelungat. O voce joasă, sinistră, cântând o melodie din copilăria femeii. O melodie cântată de tatăl ei pe patul de moarte. Tavanul începu să se mărească, pulsând sub influenţa necunoscutului. Străinul din pereţi cânta. Zidurile începură şi ele să danseze, mişcate hipnotic de muzica halucinantă a invizibilului. Pupilele Anei se mişcau spasmodic, urmărind neputincioase coşmarul. Încet, se formară denivelări, porţi spre beznă. Umflături bolnăvicioase ţâşneau grotesc din pereţii mucegăiţi. Câţiva picuri roşii căzură pe fruntea femeii imobilizate. Apoi sângele încins ţâşni din crevase, acoperind peretele cu şi mai multă murdărie, curgând lipicios în şuvoaie incandescente. Din găurile tot mai dese începură să iasă mâini schingiuite ce bâjbâiau oarbe după trupul Anei. Sunetul gutural al străinului se preschimbă într-un ţipăt îngrozitor ca urmare a unei torturi terifiante. Zecile de mâini se mişcau haotic, căutând-o. Lacrimile începură să-i inunde obrajii, traversând sudoarea care îi acoperise. Era paralizată. Nu putea ţipa după ajutor, nu se putea mişca. Tot ceea ce putea simţi cu adevărat era frigul.
(coridorul luminat în roşu… nesfârşit… becurile de deasupra uşilor pulsând… întunericul din capăt)
Un bâzâit asurzitor îi acapară auzul. Deschise ochii. Era în camera de hotel. Totul era la locul lui, neschimbat. Coşmarul dispăruse. O rază stingheră de soare îi mângâie faţa transpirată. Se ridică. Închise ochii şi constată cu stupoare că ameţeala era încă prezentă. O durea capul. Gemu şi se ridică din pat. Picioarele i se agăţară în plapuma greoaie şi se împiedică, sprijinindu-se de perete. Se auzi o bufnitură pe podeaua de lemn. O dâră de sânge mânji zidul mucegăit, acum cu tencuiala intactă. Femeia se trase cuprinsă de spaimă. Picioarele îi erau şi ele însângerate. Îşi întoarse capul spre pat. Dumnezeule… Cearşaful era îmbibat de sânge. O pată uriaşă trona în mijlocul lui. Văzu apoi briceagul căzut pe jos. Buzele începuseră să-i tremure. Îşi duse mâna în susul coapsei şi simţi o durere cumplită, înţepătoare.
(briceagul… briceagul de pe noptieră… nenorocitul de briceag legat la nenorocitele de chei de la pizda aia de maşină)
Deodată i se păru că întreaga încăpere începu să se strângă, gata să o înghită. Vârtejul amintirilor o năpădi. Durerea cumplită, rezultat al tăieturilor aplicate cu precizie în zona de impact, se intensifică.
Uşa de la intrare se cutremurase sub bătăi ferme. Cineva o căuta. El. Numai el putea fi. Cu toate că închiriase o maşină şi conduse mai bine de o jumătate de zi, el o găsise.
(zâmbetul… muşcăturile… friiig)
Se aruncă asupra briceagului. Întreg corpul o pişca îngrozitor. Bătăile mecanice continuau neîntrerupte de strigătele ei disperate.
― Pleacă dracului de aici! Chem po… chem poliţia… Nu…
Într-un final, interlocutorul mormăi ceva. Apoi, se auzi o cheie umplând golul încuietorii şi uşa se deschise. Ana se sprijini de peretele opus, cu briceagul îndreptat asemeni unei arbalete, pregătită de confruntare. Bărbatul păşi în cameră, uimit. Se îndreptă spre femeie, clătinându-se.
― D-D-Dumnezeule mare… D-D-Doamne Dumnezeule… Ce… ce s-a întâmplat aici? Doamnă… Să chem ambulanţa! Să… se bâlbâi bărbatul.
Ana începu să tremure. Omul din faţa ei era un străin, cel mai probabil unul dintre angajaţii locului.
(mă priveşte… nenorocitul dracului… el l-a trimis… vrea să mă omoare… mă studiază de parcă ar vrea… se aproprie)
― Un telefon… doamnă mai rezistaţi puţin… vă puteţi mişca?
Bărbatul păşi în continuare spre Ana. Încercă să o ajute să se aşeze. Femeia păşi cu suspiciune şi se lăsă pe marginea patului.
― Tu… Ana… În sfârşit… Ce ai încercat să faci aici, curvă nenorocită? Nu îţi ajunge că l-ai omorât ca o bestie nebună pe bietul David? Vrei să simţi în sfârşit cum un bărbat adevărat o să te trezească la realitate?
(sânge… prea mult sânge… friiig)
*
Ramurile copacilor fluturau în bătaia vântului. Norii întunecaţi acopereau negreala cerului. Zăpada scotea un sunet înfundat cu fiecare pas pe care îl făcea înspre libertate. Picăturile de sânge marcau urmele tălpilor imprimate pe frunzele îngheţate, acoperite de fulgi albi. Alerga. Buzele îi tremurau. Lacrimile îi şiroiau pe obraji. Respira tot mai greu, formând torente de aburi în aerul rece al dimineţii. Era încă întuneric, iar ea alerga prin pădure, posedată de lună, în căutarea luminişului.
Când zări golul de lumină format înaintea ei, după ultimele trunchiuri negre, tresări. Se sprijini de unul dintre copacii mult prea bătrâni şi privi în gol. Pentru câteva momente se văzu pe ea, pierdută în imensitatea pădurii. Se văzu o fetiţă neajutorată în căutarea părinţilor. Visul ce revenea în fiecare noapte, înainte să adoarmă, îi înţesă mintea. Îşi întinse mâna vineţie, controlată de frig, şi înlătură câteva crengi. Apoi privi curioasă altarul ce îi bântuia somnul. O porţiune fără copaci, blocată de gerul nemilos. Un loc pustiu. Câţiva buşteni, căzuţi probabil în urma unei furtuni, se odihneau la margine. Făcu câţiva paşi şi trecu în strălucirea ultimelor raze ale lunii, care năvăleau peste zăpada ce îmbrăca luminişul.
*
Deschise ochii. Era întinsă pe spate în mijlocul poienii. Hainele îi erau sfâşiate de crengi, despicăturile lăsând zăpada să-i mângâie pielea. Picioarele îi erau deja degerate. Nu mai simţea nici o durere. Dârele de sânge întărit îi mascau albăstreala coapselor. Întinse mâinile ca şi cum s-ar fi pregătit să sculpteze un înger în zăpadă, asemeni copiilor marcaţi de sosirea iernii. Gemu. De undeva din înaltul cerului, încadrat în discul soarelui ce acum se afla la apogeu, apăru o siluetă fantomatică. Ana scrută întindere cu privirea. Pentru câteva clipe i se păru că silueta era umanoidă, foarte înaltă şi că avea aripi. Dar când străinul se apropie şi mai mult de pământ, îl văzu din nou pe el şi întreaga întâmplare din noaptea ce tocmai se topise la orizont i se derulă în faţa ochilor din ce în ce mai înceţoşaţi.
Revăzu apoi visul sacru. Mâna ei de fetiţă mângâind trunchiul unui copac. Luminişul. Corbul căutându-şi hrana. Întreaga întâmplare. Şi totuşi, de această dată un lucru se schimbase complet. Visul nu mai era incolor. Nuanţele amintirilor prinseseră viaţă. Închise ochii. Zâmbi.
*
Din raportul poliţie locale cu privire la “Cazul din Nicăieri”:
„Ana Dumitrescu, suspectă în cazul morţii soţului ei David Dumitrescu, a ucis unul dintre angajaţii localului «Motelul de Nicăieri». Identitatea victimei, un bărbat în vârstă de treizeci de ani, rămâne încă necunoscută.
Pe unul dintre pereţii camerei în care a fost descoperit cadavrul, Ana Dumitrescu a scris cu sânge: «Unde Eşti?». Sângele a fost identificat ca aparţinând victimei.
Femeia este încă în libertate. Căutările continuă.”
*
Din biletul găsit în maşina Anei Dumitrescu:
Nu am înţeles niciodată de ce lumea este atât de speriată de moarte. Pentru mine, aceasta a rămas singura alternativă. Nu am înţeles niciodată de ce Dumnezeu l-a lăsat să mă atragă în mrejele lui destructive. Să mă seducă, iar mai apoi sa ajung un simplu obstacol între el şi împlinirea destinului său. Nu am înţeles de ce m-a lăsat însărcinată şi de ce nu a luat în calcul, după incident, posibilitatea de a-şi împărţi restul vieţii cu mine. Am fost batjocorită de David Dumitrescu şi ca urmare am scutit Pământul de un rău în plus şi l-am otrăvit. Cu toate acestea, nenorocitul încă trăieşte. Sunt sigură de asta. Ştiu că plănuieşte, împreună cu prietenii lui ticăloşi, cum să mă taie din registrul conştiinţei sale. Recunosc că nu doresc să păstrez copilul unui monstru, dar nu voi recurge niciodată la un gest atât de dezgustător ca uciderea unui suflet inocent. Dacă am intrat în horă, trebuie să joc. Fie ca această înştiinţare să vă aducă la cunoştinţă motivele actului meu aşa-zis criminal. În anumite închisori, monştrii sunt eliminaţi, iar eu am recurs la această metodă dizgraţioasă din necesitate.
*
Unde Eşti?
Nietzsche declara satifăcut că Dumnezeu a murit. Dumnezeu nu a murit. Nu. El ne-a părăsit. Aşa se explică totul. Obsesiile noastre. Am rămas singuri, fără nici un ghid, pierduţi pentru totdeauna.
Dumnezeu nu ne-a parasit!…noi suntem cei care nu il mai primim in suflerul nostru! .obsesiile noaste, sunt din cauza noastra, le cream singuri!…nu suntem singuri, suntem cu Dumnezeu ….prin iubire si iertare , primim pacea interioara si implicit,iubirea Divina care este permanenta daca stim sa o pastram!
Da,Nitzsche nu stiu cat de satisfacut a declarat”dumnezeu a murit”dar stiu sigur ca a inebunit…,apoi grija lui Freud!Sincer,expresia lui Osho;d-zeu este oceanul iar noi,pestii.Alegerea ne apartine dar manipulatorii Terrei doar sunt „draci” cu Egouri umflate si ne doresc asemene pt a le usura munca. In iubirea lui”d-zeu nu vrea moartea pacatosului,ci intoarcerea lui”:iubire si pace!
Foarte interesanta si nuvela asta…Imi place cum atmosfera apasatoare si foarte intunecata planeaza asupra noastra, a cititorilor, pana la finalul savuros!Felicitari Paul pentru inca o reusita demna de laudat si apreciat!
Apropo, cred ca David Lynch ar face un film memorabil bazat pe povestirea ta!