La un pahar cu fantoma

„Nu avem un beţiv notoriu în oraş, facem toţi cu rândul.”
―Stephen King

Fiecare casă veche are trecutul ei misterios, chiriaşii ei misterioşi şi tragediile proprii. În orice imobil vechi a murit cineva şi, probabil, orice locuinţă ce a dăinuit peste ani e bântuită de prezenţa vreunui fost locatar, fie că acest lucru este sau nu vizibil. Toate locurile au o fantomă, un strigoi, un demon care aşteaptă în umbră să  facă rău.

Un blestem rămâne asupra unui loc pentru totdeauna… Sau până când cineva se gândeşte să purifice locul. Dar, uneori, nici măcar purificarea nu e de ajuns pentru ca un blestem puternic să dispară. Fiecare vrajă aruncată asupra unui loc, cu sau fără voie, lasă amprente adânci în zidurile, podelele, scările şi atmosfera locului.

*

― V-aţi hotărât dacă această casă este potrivită pentru dumneavoastră, domnule? întrebă agentul de vânzări, o doamnă între două vârste cu un aspect plăcut de bunică mulţumită de viaţa ei. Aceasta îl privea pe noul cumpărător cu ochi blânzi, dar cu un amestec de compasiune şi nelinişte în ei. Părea că ştie ceva, dar politica firmei o obliga să nu divulge nimic despre trecutul imobilului sau despre locurile din împrejurimile acestuia.

Bărbatul se uită la rândul său la femeia din faţa sa. Nu se gândea la nimic rău decât că acea casă reprezenta un nou început pentru el. Renunţase la viaţa de dinainte, renunţase la tot şi se schimbase radical. Devenise un alt om, un om care avea nevoie de o casă frumoasă, ascunsă într-o pădure de conifere, într-o zonă liniştită. Voia să fie departe de agitaţia cotidiană, departe de oraşul plin de poluare şi de gălăgie infernală.

Era toamnă târzie când bărbatul hotărî că îşi poate cheltui toate economiile pe o nouă locuinţă. În vară, domnului Clayton îi murise soţia, la doar patruzeci de ani, după aproape douăzeci de ani de căsnicie. Fusese o moarte bruscă, la care nu se aşteptase. Femeia s-a stins din viaţă rapid, pe când soţul ei era la muncă, iar ea citea ziarul. Bolnavă cu nervii fiind din cauza viciului bărbatului ei, doctorii au ajuns la concluzia că biata de ea a făcut accident vascular.

---

---

Săracul om fusese distrus, cu greu reuşise să se repună pe picioare. Acela era motivul pentru care alese să plece din vechea sa casă. Lăsase acolo tot ce îi aducea aminte de soţia lui şi plecase, fugise de trecut ca şi când nu existase nicicând.

Se spune că e mai bine să-ţi înfrunţi demonii interiori, însă acest om alese să fugă. Ştia că gândurile îl vor urmări toată viaţa ca un blestem, dar nu putea privi adevărul în ochi. Nu putea recunoaşte ceea ce era în sufletul său, în mintea sa, adânc ascuns într-un sertar al gândurilor cele mai negre.

― Da, doamnă, sunt foarte sigur că aceasta e casa pe care o doresc, rosti cu o siguranţă ciudată în voce, după ceva timp de gândire. Cu greu se smulse din gândurile acelea îngropate adânc.

I-ar fi plăcut să fie acolo cu soţia sa; femeia mereu îşi dorise să aibă o astfel de casă. Era un lucru ce-l frământa pe acest om şi ştia în mintea sa că acea casă fusese cumpărată în memoria ei, dar nu dorea să recunoască acest lucru. Ei cu siguranţă i-ar fi plăcut peisajul.

Pentru un moment, dar doar atât, îi trecu prin minte că achiziţionarea acelei case l-ar fi putut face să regrete amarnic. Era ca o presimţire, ceva ce nu poţi explica şi se întâmplă atât de rar, încât nu realizezi că ai mai simţit acel lucru vreodată. Era un pas greu în viaţa bietului om, dar era o necesitate pentru el.

Nu era vorba de bani, niciodată nu fusese. Era vorba de amintirile soţiei, era vorba de el ca om. Oare ar fi putut face faţă noii schimbări? Era un om în vârstă deja… Oamenii în vârstă se pot adapta greu în anumite împrejurări, iar bărbatul ştia asta.

Scăpă un oftat în momentul când încheie contractul cu cel ce voia să îi cumpere vechea locuinţă, dar simţi o urmă de uşurare în momentul în care îşi dădu iscălitura pentru această nouă reşedinţă ascunsă cu dibăcie între copacii protectori ai pădurii. Locul părea nepângărit, dar omul simţea că acolo se petrecuse ceva rău. Senzaţia însă era aproape imperceptibilă, astfel că nu o băgă în seamă. Ce s-ar fi putut întâmpla?

Era o privelişte de vis şi o linişte de poveste prin acele părţi. Se spunea că uriaşa construcţie fusese conacul unui mare nobil din trecut şi funcţionase până în acele zile. Fiecare detaliu minuscul al casei era la locul său, nimic nu fusese schimbat sau restaurat. Bărbatul era conştient de valoarea pe care o avea noua sa locuinţă şi hotărî că nu era în măsură să îi modifice structura. Construcţia putea fi oricând inclusă în patrimoniul naţional.

*

Nu trecură mai mult de două zile până ce se stabili în noua sa locuinţă. În ciuda singurătăţii, omul era fericit. Se plimba des prin pădurea ce încă părea să aibă un aer mistic, vechi, prin poieniţa din apropierea casei sale, asculta muzică clasică mai mereu la un patefon vechi, primit cadou de la bunicul său, citea cărţile Agathei Christie şi îşi lua notiţe pentru a scrie o carte poliţistă, însă nimic mai mult. Nu voia să se întoarcă în oraş, acolo unde ar fi putut vedea bărbaţi de mână cu soţiile. Nu credea că ar putea să reziste în faţa unei astfel de imagini.

Îi lipsea soţia lui mai mult decât orice pe lume, dar nu era în poziţia în care ar fi putut face ceva pentru a schimba acest lucru. Nu îi stătea în putere să readucă morţii la viaţă, deşi era în stare să-şi dea şi viaţa pentru ca femeia să trăiască.

Într-o noapte, la foarte puţin timp după ce bărbatul se mutase în noua locuinţă, îl cuprinse un dor teribil de a-şi ţine iarăşi soţia în braţe. Abia se putu înfrâna să nu meargă la mormântul ei, spre a-i vedea încă o dată locul proaspăt de veci şi poza cu chipul blând. Voia să fie cât mai aproape de ea. Ştia însă că nu i-ar fi făcut bine şi alese o cale mai uşoară – hotărî că o poate întâlni şi în alte moduri.

― Şi dacă beau un păhărel, poate că voi uita de dorul ei… Sau poate-mi face vreo vizită.

Bietul om, el chiar credea că ar putea-o reîntâlni astfel! Amar de iluziile avute de unii oameni căzuţi în patima băuturii!

Singurele lucruri pe care le păstra din fostul său mod de viaţă erau amintirile cu el, soţia şi principalul său viciu, băutura. Din nou, simţea nevoia să bea. Obişnuia să bea des în trecut, până ce soţia sa s-a îmbolnăvit de nervi şi, culmea, acest lucru a băgat-o în pământ.  Atunci, a hotărât că trebuie să se oprească.

Şi s-a oprit, dar doar pentru puţin timp. A luat-o de la capăt nu după multă vreme. Şi ştia că nu e bine, dar nu se putea abţine. Îi era bine când bea, era fericit. Sau, cel puţin, asta era starea pe care i-o inducea lichidul acela păcătos!

*

Un păhărel se transforma într-o sticlă la bietul domn Clayton, o sticlă se transforma într-un bax şi tot aşa, până ce bietul om se îmbăta criţă, ca un adolescent ce pune pentru prima oară băutura în gură. Şi aşa bea până cădea din picioare.

Stătea în sufragerie, pe un fotoliu. Când vru să se ridice, picioarele i se înmuiară în cel mai neplăcut mod şi se văzu nevoit să se aşeze iarăşi. Se simţea jalnic. Şi privit. Parcă soţia sa ar fi fost acolo. O prezenţă era acolo, ştia asta.

L-ar fi mustrat din nou, dacă l-ar fi văzut. Domnului Clayton îi crăpa obrazul de ruşine, era în cea mai neplăcută ipostază în care putea fi văzut. Din păcate, acesta era un obicei tot mai des întâlnit al său.

Pe cât bea mai mult, pe atât i se părea că, în jurul său, obiectele prind viaţă. Casa parcă avea o personalitate proprie. Se auzeau bătăi tot mai dese în uşi, în geamuri, în ziduri. Podeaua, scările scârţâiau, la etaj se auzeau urme de paşi tot mai accentuate, deşi el era singur în casă. Deşi conştientiza şi acest lucru, nu se lăsă speriat de această glumă proastă.

― Cu siguranţă sunt copiii vecinilor!

Dar care copiii? Ba mai mult, care vecini? El stătea într-o pădure, şi vecinii săi se aflau la minim doi kilometri de la ieşirea din crâng!

„Poate cineva a făcut o excursie în pădure şi a înnoptat peste noapte aici. Poate-şi doreşte să stea aici!”

Cât de amuzantă poate fi credulitatea unui om băut!

Renunţase să mai vorbească cu voce tare, fiindcă era prea beat. Nu se prea înţelegeau cuvintele din gura lui. În mintea sa înecată de alcool, el hotărî să se ridice şi să de o mână de ajutor celor ce se aflau la uşă. Cu greu ajunse acolo, dar nu era nimeni pe care să-l poată invita în casă şi căruia să-i poată arăta ospitalitatea sa.

Era beznă în pădure, felinarele din faţa casei lui, destul de multe la număr, nu făceau faţă întunericului copacilor. Colo şi colo, printre vegetaţie, se vedeau luminiţe minuscule.

― Licurici nenorociţi, vă bateţi joc de mine!

De parcă acei licurici, insecte nevinovate, ar fi putut să-i bată la uşă!

Se dezechilibră şi căzu pe spate când vru să se întoarcă pe călcâie şi să închidă uşa. Probabil că leşinase, fiindcă, preţ de câteva minute, nu ştiu nimic de el.  Tot ce simţea era căldură umedă în jurul său şi, pentru un moment, avu senzaţia că înoată.

Nu ştia dacă a leşinat sau poate a stat doar înecat în alcool, neputând lupta cu picioarele ce parcă gândeau singure în acele momente. Parcă nimic din jur nu ţinea cu el, fiindcă întinse mâna cuierului, sperând ca acesta să-l ajute. Probabil că el chiar aştepta o mână săritoare din partea obiectului de mobilier.

― Dracu’ m-a pus să beau în halul ăsta!

El însuşi se mira cât de rău se îmbătase. Conştientiza că ajunsese de ultimă speţă, dar mereu gândea aşa când era beat. Mai mereu zicea că se va lăsa într-o zi. Dar oare care zi?!

Parcă auzul îi devenise mai ascuţit în acele momente, pentru că i se părea că aude ce se petrece în pod. Ceva râcâia, dar nu ştia ce anume. Începea să vadă şi avantajele faptului că bea – auzea mai bine!

― Şobolani nenorociţi, o să vă pun capcane şi vă ia dracu’!

Începuse să înjure foarte mult de la un timp. O bătaie în uşă îl făcu să se întoarcă spre aceasta foarte nervos, neştiind cum să îi pedepsească mai rapid pe cei ce îi jucau farse. Deşi era foarte puţin probabil să îi joace feste auzul, omul ignoră pentru un moment ceea ce se petrecea în jur.

Bătăile se înteţiră însă şi deveniră uşor iritante. La un moment dat, parcă ceva râcâia uşa pe exterior cu nişte gheare foarte ascuţite.

― Oameni netrebnici şi nesuferiţi, o să o luaţi pe coajă!

Dar ceva nu era în regulă. Văzu mişcare în spatele său şi prin minte îi trecu faptul că, atâta timp cât el zăcuse pe jos, ameţit sau leşinat, cineva se putuse strecura în casă. Era o idee foarte puţin probabilă, tocmai de aceea nici el nu prea înclina să creadă acest lucru.

„Duşmanii sunt în casă acum, sunt în pericol!”

Domnul Clayton nu părea foarte speriat de această posibilitate, ba chiar o excluse în scurt timp din mintea sa şi abordă noua idee din mintea sa – soţia.

― Marilyn? pronunţă cu speranţă în glas.

Marilyn era decedată, nu s-ar fi putut afla acolo. Zadarnic spera omul că ea este cea care produce acele zgomote, însă, în mintea tulbure a unui om beat orice posibilitate nebunească devine plauzibilă, ba chiar cele reale devin idei ce ţin de domeniul fantasticului.

Omul nu primi niciun răspuns la întrebarea sa. Nici nu ştia dacă, de fapt, aştepta vreunul, dar trebuia să recunoască faptul că se simţea mai în regulă în această pustietate dacă vorbea. Liniştea îl făcea să devină agitat, iar el devenea violent când era agitat. Exact ca un nebun! În fond, şi alcoolismul e tot o boală.

Ameţit de atâta băutură, bărbatul se îndreptă spre canapeaua din sufrageria spaţioasă şi se aşeză pe aceasta cu picioarele pe masa pe care se afla o sticlă de vin roşu pe jumătate plină. Îi desfăcu nerăbdător capacul şi continuă să bea de parcă n-ar fi fost de ajuns cât asimilase până atunci. Privirea înceţoşată era, probabil, primul indiciu de luat în calcul cum că ar fi trebuit să se oprească.

În tot timpul cât el se bucură de bunul său prieten, alcoolul, în cameră se făcu foarte răcoare, mult prea răcoare pentru aceste meleaguri.

Domnul Clayton se înfiorase tot, dar nu voia să se ridice şi să meargă în dormitor să se îmbrace. O strigă, în schimb, pe soţia sa să îi aducă o bluză:

― Iubito, adu-mi ceva de îmbrăcat!

Zadarnic. Nimeni nu veni. Ştia că nu e acolo, dar uneori avea impresia că e atât de aproape, că aşteaptă să-l primească şi să-l dezmierde în braţele sale reci, livide. Domnul Clayton ştia că soţia sa e moartă, la fel de bine cum ştia că o striga degeaba. Şi totuşi, în mintea lui, Marilyn avea să-l îmbrăţişeze de-ndată ce el se va duce în pat.

„Mi-e dor să mă cerţi. Mi-e dor să-mi spui că am întrecut măsura cu băutura, draga mea…”

Dar astea erau doar gândurile unui om ce-a făcut exces din băutură a nu se ştie câta oară.

Îi părea rău că nu mai are nimic de la ea, voia să strângă ceva în braţele-i mari. Lacrimi disperate i se prelingeau pe chipul transfigurat din cauza băuturii. Arăta schimonosit, cu ochii roşii pe jumătate închişi, cearcăne adânci şi gura schimonosită.

― Cât de jalnic eşti strigând-o în starea asta! Dacă te-ar vedea, s-ar răsuci în mormânt de ciudă!

Era o voce străină, pe care el n-o mai auzise niciodată. Nu ştia de unde provine, deşi se uită de nenumărate ori în jur, sperând să observe pe cineva cu un chip răutăcios râzând de el şi de halul în care era. Ideea că cineva intrase în casa lui se dovedea adevărată. Sau nu?

Privi cum receptorul telefonului se ridică de unul singur, apoi se trânti în furcă de unul singur. Nicio siluetă nu-l ţinea, ceea ce-l uimi pe bietul domn Clayton. Un tablou de pe perete căzu şi rama i se rupse, deteriorând pânza şi aşa foarte veche. Era un tablou preţios pentru el, ceea ce-l făcu să strige, cu vorbele împleticindu-i-se:

― La dracu’, omule, ai înnebunit? Imitaţia aia costă o avere!

Pufni nervos şi mai luă o gură din vinul din sticlă, apoi se uită pe perete prosteşte. Îi era aşa de somn. De-aceea i se păruse lui că telefonul s-a ridicat, iar tabloul… Ei bine, tabloul nu a fost bine pus în perete şi a căzut din cuiul său. Existau explicaţii logice, bineînţeles ! Rama s-a sfâşiat atunci când s-a lovit de podea, bineînţeles că aşa se întâmplase.

*

Îşi închise ochii, sperând să poată adormi, dar sunetul a ceva de sticlă spărgându-se îi alungă pentru câteva momente somnul. Simţea cum cioburile îi pătrund urechile, enervându-l. Privi peste tot în jur şi observă că sticla sa de vin roşu zăcea în cealaltă parte a camerei, spartă în bucăţi, iar lichidul ce rămăsese, nu foarte mult, se prelingea de pe zidul albicios pe podea într-un fel neplăcut. Aducea puţin cu… sângele.

― Drace, mă războiesc în somn singur?

Domnul Clayton părea nebun astfel, vorbind de unul singur. Dar trebuia să recunoască, se simţea binişor auzindu-şi vocea. Parcă nu era atât de singur.

Se auzi un râset scurt. Era un râset tineresc, cristalin, părea că o persoană se distrează de minune pe seama lui. Domnul Clayton ura să râdă cineva de el, dat fiind faptul că, în trecut, fusese bătaia de joc a multora, ceea ce-l făcu să spună lucruri mai mult sau mai puţin ortodoxe.

― Arată-te, laşule! Ieşi la iveală şi râzi aici, în faţa mea! Să vezi ce-ţi voi stâlci mutra când…

În spatele domnului Clayton îşi făcu apariţia un tânăr undeva la vreo douăzeci de ani, cu un zâmbet cuceritor pe chip. Se auzi un „Pss!” scurt, dar când bărbatul vru să se întoarcă, dispăru imediat ca şi când nu fusese niciodată acolo.

Aceleaşi rugi disperate de a se arăta, o ploaie de înjurături la adresa intrusului, apoi alte rugi de a ieşi la iveală se auziră în mod repetat. Domnului Clayton i se părea o glumă foarte proastă ceea ce se întâmpla, dar puse totul pe seama băuturii. Cu siguranţă că intrusul ştia că el era un alcoolic, de aceea îşi bătea joc de el!

Lucrurile s-au liniştit preţ de mai bine de cinci minute. Bărbatul crezu că toată tărăşenia se încheiase şi se hotărî să fugă în pat. Era beat şi avea nevoie de un somn bun, altfel simţea că va adormi pe podeaua rece de sub picioarele sale.

Trecu pe lângă o siluetă întunecată fără a o băga în seamă şi se puse în patul său. Uşa o lăsă deschisă, dar ea se trânti după câteva momente cu un zgomot puternic. Cum se întâmplase asta, domnul Clayton credea că poate pune întâmplarea pe seama curentului creat de la geam deschis.

Şirul gândurilor i-a fost întrerupt de vorbele:

― Cum ai ajuns… Dacă te-ar fi văzut nevastă-ta, te-ar fi dat afară din casă! Nu te-ar fi lăsat să dormi în patul ei! Puţi a băutură, eşti ca un porc! Ai ajuns o epavă şi marea pe care pluteşti e de alcool!

Vocea era răutăcioasă, dar bărbatul o ignoră, deşi cuvintele sale îl răniră. Adevărul îl rănea. Nu o singură dată se întâmplase să doarmă în altă cameră, pentru că soţia sa nu dorea să-l primească lângă ea în pat, fiindu-i silă.

Ciudat cum de lui nu îi era frică. Probabil că băutura îi crea o oarecare siguranţă, iar el nu realiza că ceea ce se întâmplă în casa lui e ceva… ieşit din comun.

― Hei, pe-aici vine rar lumea! De ce nu îmi vorbeşti?

Un crucifix zbură de pe perete în partea opusă a camerei şi ceva sări pe patul domnului Clayton, trăgându-i pătura de pe el. Acesta se enervă şi înjură prezenţa ciudată:

― Arată-te, dacă vrei să discutăm!

Şi i se arătă un tânăr înalt, cu o constituţie atletică, palid şi cu o privire tristă, dar răutăcioasă. Puteai să îţi treci mâinile prin el, deci nu era acolo. Era o prezenţă imaterială, era doar o imagine a unui băiat. Un singur lucru ar putea defini ceea ce vedea bărbatul: domnul Clayton cumpărase o casă bântuită de o fantomă poznaşă! Ori asta, ori băuse atât de mult, încât avea vedenii.

― Ei bine? Nu mi te prezinţi? întrebă arţăgos şi fără pic de frică.

Tânărul îl privi amuzat.

― Nu te temi de mine?

Domnul Clayton pufni.

― Nu. Cine eşti, ce cauţi în casa mea?

Râsetul scurt şi nesuferit al fantomei îi provocă o oarecare neplăcere domnului Clayton. Scoase un pufnet, după care ascultă răspunsul dat de băiatul ce acum stătea lângă el în pat.

― Mă numesc Deniss Rufford, domnule Clayton.

― Aha. Şi ce cauţi aici?  întrebă aproape nepăsător, în timp ce se gândea la ce bun ar fi un pui de somn în aceste momente. Acest tânăr Rufford îi fura din timpul preţios destinat somnului.

― Ce ţi se pare că fac? Sunt mort şi bântui o nenorocită de casă veche, casa pe care tu ai cumpărat-o. Deşi domnul Clayton nu ceru niciun fel de detaliu în plus de la aşa-zisul Deniss Rufford, acesta continuă: Vedeţi dumneavoastră, noi, tinerii…

― Tânăr pe dracu’, tu eşti mort, veni adăugarea ironică a bărbatului. Deci eşti bătrân, poate mai bătrân decât tataie ! Şi tataie e mort de ceva timp, şi poate că, dacă-ţi dau un şut zdravăn în fund, o să v întâlniţi, ajungi până la el!

― … facem foarte multe greşeli. Deniss, care avea un chip iritat în acele momente, preferă să continue fără a-i băga în seamă comentariile şi ameninţările prosteşti. Totuşi, omul ăla nu se temea de fantome!? De ani de zile de când era acolo, nu întâlnise pe nimeni care să nu se teamă de el, era o adevărată premieră. Dar bărbatul acela părea că nu stă de vorbă cu o fantomă, ci cu un prieten vechi. Aşa am ajuns să fiu ucis în urma unei afaceri necurate. Eu şi prietenii mei cunoşteam pe cineva care vindea droguri chiar în casa în care stai, şi am început să ne certăm. Aşa am fost ucis şi ascuns pe-aici pe undeva, de-aceea nu am linişte.

Deniss părea trist, dar pe domnul Clayton nu îl interesa.

― Nu mai spune. Ce poveste demnă de Stephen King! Şi-ai vrea să mă transform în Hercule Poirot sau în Sherlock Holmes şi să-ţi investighez teribila şi crunta moarte? Aş fi celebru, ştii?! Păcat că nu dau nici doi bani pe moartea ta sau a oricărui altcuiva.

― Exceptând moartea soţiei tale de care eşti profund vinovat, veni răspunsul arţăgos al băiatului.

Deniss se simţi jignit a nu ştiu câta oară în acea seară, motiv pentru care începu cu atacurile răutăcioase. Veni imediat şi rândul domnului Clayton să se simtă prost, deznădăjduit, vulnerabil în faţa unei fantome care ştia adevărul despre moartea soţiei sale. Cu atât mai rău cu cât bărbatul nu îşi putea ascunde temerile şi gândurile de fantoma iscoditoare!

― N-aţi vrea să îmi faceţi şi mie dreptate, domnule? Să găsim împreună cadavrul şi să…

― Ţi se pare că am eu faţă de detectiv? întrebă bărbatul ironic. Chiar aşa, ţi se pare că am vorbit serios când am zis de Poirot sau Holmes? Nu, tată, mie nu mi-a făcut nimeni niciodată dreptate, eu de ce dracului ţi-aş face ţie ? Nu te cunosc, nu mă cunoşti, nu…

― Vai, domnule, dar ştiu ce fel de poamă sunteţi şi că sunteţi cel care şi-a ucis sistematic soţia cu bună ştiinţă!

Bărbatul, un bancher tipic al zilelor noastre, cu un început de chelie şi o burtă ce în timp va creşte, simţi un gol uriaş în piept ce se părea că începe să crească. Deniss îi spunea nişte vorbe dure, pe care nu le mai auzise vreodată în toată viaţa sa. Şi totuşi, amândoi ştiau la fel de bine că sunt adevărate!

Deniss îl privi descumpănit, cu ochii aproape în lacrimi. Fantoma era ciudată, trecea de la o stare la alta – acum răutăcios, puţin mai târziu rugător şi tot aşa.

― Parcă voi nu făceaţi decât să speriaţi oamenii şi să le provocaţi pagube, nu cereaţi ajutorul, spuse răutăcios domnul Clayton. Voia să plătească şi el cu aceeaşi monedă. Spera că, dacă se comportă aşa, Deniss va pleca şi-l va lăsa să doarmă.

― Nu am linişte şi nu voi avea până ce omul care m-a ucis nu plăteşte pentru fapta sa, strigă fantoma şi o vază de ornament de pe dulapul domnului Clayton plesni şi cioburile ei se împrăştiară prin cameră. Deniss începea să se înfurie, şi un spirit furios nu însemna decât probleme mari.

― Bine, hai să vedem unde eşti ascuns, tăiat cubuleţe sau mai ştiu eu cum. Văzându-l calm pe tânăr din nou, bărbatul continuă cu obişnuitele comentarii răutăcioase: Dar sper că, dacă tu eşti fantomă, nu se va ridica din morţi corpul tău ca un zombi şi-mi va mânca ochii sau, mai ştiu eu, creierul, ca să devin ca el, nu?

Deniss râse, dar răutăcios, şi nu răspunse.

Fără să pară că merge, fiindcă plutea puţin deasupra pământului, Deniss Rufford porni, şi bărbatul mahmur o luă agale în urma sa, sperând că nu se va împiedica cumva prin casă şi se va răsturna. Asta cu siguranţă ar fi însemnat pentru el să doarmă acolo. Dacă s-ar fi întâmplat asta, era sigur că Deniss n-avea nicio şansă să-l ajute, nefiind material.

Cei doi ajunseră în camera de zi, şi Deniss îi explică ce paşi trebuie să urmeze:

― Priveşte aceste forme sculptate pe lambriuri. Una dintre ele e falsă, trebuie să se rotească.

Domnul Clayton nu vedea prea bine ce îi indică tânărul. Luă toate formele la rând, sperând că nu îi va cădea ceva în cap sau că Deniss îşi bate joc de el. Un cerc, din câte simţi la mână, un oval, o stea şi tot aşa, încercă toate formele din lemn, abia zărindu-le prin aburii vinului.

Oare Deniss era într-adevăr real? Situaţia era într-un fel sau altul amuzantă şi nebunească, fiindcă el se lăsa condus de o fantomă în căutarea unui cadavru despre care nu se ştia dacă există sau nu. Părerea lui era că cei doi se jucau de-a şoarecele şi pisica.

Când o trapă se deschise în perete, îşi dădu şi el seama că nu se joacă cu o festă a minţii sale aburite. Într-adevăr, casa aceea ascundea un secret poate neplăcut.

―  Pe aici cobori, îi indică Deniss printr-un singur gest cu mâna, iar bărbatul îl ascultă şi coborî. Deşi nu ştia dacă e un drum sigur, hotărâse să joace jocul fantomei şi să-i facă pe plac.

― Şi, ia zi, pe lângă ceea ce vrei, pedepsirea făptaşului, spune-mi, vrei cumva şi-o slujbă de purificare? întrebă puţin arţăgos domnul Clayton.

Deniss a pufnit. Simţind apropierea de trupul ascuns, fantoma devenise agitată.

― Nu neapărat. Făptaşul să fie pedepsit, rosti fantoma cu nonşalanţă, plutind mai departe deasupra podelei. Domnul Clayton privea îngrijorat în urma sa. Temperatura scăzută de când apăruse Deniss îl făcu să înceapă să se trezească şi, încetul cu încetul, îl cuprindea o teribilă migrenă.

Era doar obosit acum, şi începea să devină îngrijorat. Oare visa, sau ceea ce vedea era real şi se afla într-un mare pericol?

„Doamne, dacă visez, te rog, fă-mă să mă trezesc!”

Dar nu se întâmplă nimic. Fantoma continua să plutească înaintea lui, prea nepăsătoare pentru a-l privi. Deniss era aproape de a-şi împlini scopul. Începu să se întrebe în sinea sa dacă avea să-şi găsească vreodată liniştea. Îi surâdea ideea de a-şi dormi somnul de veci, fiindcă să bântui un loc nu era cea mai plăcută îndeletnicire pe care o putea avea un suflet condamnat la veşnicie.

Aerul rece din jur îi aducea domnului Clayton la viaţă simţurile trupeşti. Încetul cu încetul, un sentiment de îngrijorare începu să îi cuprindă sufletul. Ar fi vrut să nu se afle în acel loc. Dacă nu ar fi cumpărat casa, nu s-ar fi aflat în situaţia respectivă. Asta fusese strania senzaţie de la început…

Dar Deniss nu părea să vrea să-l atace. Nu era nici de departe ameninţătoare acea apariţie, însă nu se poate şti niciodată.

― Deniss ? întrebă bărbatul încet, neştiind cum să abordeze, de fapt, subiectul. Dacă Deniss era un spirit rău, oare i-ar fi împărtăşit acest lucru?

― Da, domnule Clayton ?

Vocea lui Deniss nu avea nimic răutăcios în ea, era doar mieroasă şi puţin arogantă. Mai mult, el părea concentrat pe ceva anume. Bărbatul continua să îl urmeze, întrebându-se în sinea sa încotro se îndreaptă cei doi. Oare se îndreptau spre pierzania bărbatului ?

― Nimic, nimic, răspunse într-un final. Deşi îl rodea curiozitatea, domnul Clayton alese să tacă. Ştia, oricine ştia că un spirit poate fi uşor de enervat, şi acesta ar fi ultimul lucru care l-ar salva din situaţia în care ajunsese.

„Oare dacă aş fugi acum, ce s-ar întâmpla? Deniss s-ar lua după mine şi m-ar bântui toată viaţa?” Ideea aceasta fusese doar o scânteie în capul domnului Clayton, dar alese să o alunge ca pe un gând rău. Simţul mândriei puse stăpânire pe el mult prea repede şi renunţă. Cum ar fi putut fugi? În fond, îi era milă de sufletul condamnat al bietului Deniss. Alungă rapid prostiile din minte, continuându-şi drumul către a-i descoperi secretul.

― Mai avem mult?

― Nu, veni răspunsul rapid al fantomei ce plutea diafan în faţa sa.

Ori domnului Clayton începea să i se facă rău de la atâta băutură, ori Deniss avea o comportare cu adevărat ciudată. Pe măsură ce se apropia de locul înspre care mergeau, începea să devină tot mai vizibil, aproape că puteai spune că ai în faţa ta un om normal. Doar pe alocuri, pielea sa permitea să privească prin el.

Bărbatul se înfioră când constată acest lucru.

― Deniss, spune-mi, ai mai fost odată aici de când s-a întâmplat… ce s-a întâmplat?

Nu ştia de ce, dar se ferea să spună lucrurilor pe nume. Se temea să nu îl rănească pe Deniss cu ideile sale sau cu modul său de a aborda un subiect, ori se temea să nu îl înfurie. Nici măcar el însuşi nu putea spune cu exactitate acel lucru. Domnul Clayton ştia despre sine că nu e cel mai accesibil om şi cea mai bună persoană cu care să porţi o conversaţie, aşadar încerca pe cât posibil să evite o situaţie neplăcută.

― Nu, nu am fost, răspunse fantoma cu tristeţe, întorcându-se pentru un moment spre bărbatul între două vârste. Ei bine, domnule Clayton, am ajuns la destinaţia noastră!     

Omul rămase cu gura căscată. Ajunseseră undeva, într-o magazie, şi nu părea nimic în neregulă. Mai exact, nu era lucrul la care se aşteptase el. Probabil că prea multe seriale şi filme poliţiste îţi afectează imaginaţia, pentru că domnul Clayton îşi imaginase că va găsi o crimă ca pe marile ecrane.

― Ei bine, unde e cadavrul, Deniss ? Sau totul a fost cacealma?

*

Domnul Clayton era nervos şi se simţea batjocorit. Nu găsise ceea ce îşi dorea să găsească.

În puterea nopţii, frigul îi îngheţase oasele bietului bărbat. El nu era făcut pentru aşa ceva, era un om în vârstă, obişnuit să stea toată viaţa într-un birou infect. Se simţea precum Sherlock Holmes în acele momente, investigând o crimă prestigioasă. O crimă în care nenorocitul de cadavru lipsea cu desăvârşire!

― Cadavrul este… jos.

Fantoma îi făcu semn către o crăpătură în zid. Era foarte, foarte mică şi părea imposibil să te poţi strecura pe-acolo. Domnul Clayton analiză prin ochii unui om beat, analiză printre aburii băuturii ce-i înecase creierul.

― Cum naiba te-au băgat aici? E imposibil să ajungi acolo jos, asta dacă nu eşti un şoricar sau un şobolan sau ceva de genul!

Era nervos şi agitat. Atmosfera din acea încăpere nu era deloc plăcută, domnului Clayton i se făcea rău. Abia dacă putea respira în acel loc, simţea că trebuie să iasă cât mai repede. În acelaşi timp, simţea că trebuie să îl ajute pe Deniss să îşi găsească drumul către liniştea şi pacea veşnică.

Deniss mută fără prea mare greutate un dulap, relevând astfel domnului Clayton că acea găurică pe care el o considerase doar scorbură de animal era, de fapt, o intrare spre o altă cameră, ascunsă de acel element de mobilier vechi, ce mirosea a putred şi avea un aspect total degradat. Lemnul era mâncat de mucegai, pe domnul Clayton nu l-ar fi surprins dacă s-ar fi dezintegrat acolo, în faţa sa.

Înţelese mesajul de îndată ce văzut cum Deniss dă la o parte piesa de mobilier. Ştiu că trebuie să meargă în acel loc şi să îi descopere cadavrul.  După aceea, avea să fie uşor să îl liniştească pe damnat cu o slujbă făcută de un preot. Poate, dacă ar fi găsit făptaşul…

Bărbatul păşi pe un culoar îngust, întunecat şi mucegăit. Proastă alegere pentru ucigaşi, fiindcă el era claustrofob! Şi totuşi, continuă să meargă, dorind a-i face pe plac sufletului rătăcit ce-l călăuzea către sinistrul loc al crimei. Nu dură foarte mult până ce simţi că atmosfera se schimbă, împrejurul său devenea mai frig, iar Deniss era tot mai vizibil acum, de parcă revenea la viaţă.

― Uite! mormăi fantoma, arătând un dulap. Domnul Clayton privi prosteşte acel dulap, neştiind dacă să se apropie.

Într-un final, trase aer în piept şi se îndreptă într-acolo, deschizând uşile. În sfârşit, găsi… Nimicul. Doar întuneric. Niciun fund fals al dulapului, niciun cadavru, nici măcar o bucăţică de ureche sau ceva de genul.

Deniss, în spatele său, începu să râdă, foarte amuzat de situaţie, în timp ce domnului Clayton i se urca sângele la cap cu repeziciune.

― Ce dracului, îţi baţi joc de mine?

Pentru un moment, chipul lui Deniss deveni ameninţător, şi bărbatul între două vârste se văzu nevoit să înceteze cu injuriile. Se dădu şi câţiva paşi în spate de teamă. Trebuia să recunoască faptul că se temea de fantoma aceea, i-ar fi putut face orice oricând. Renunţă să-l mai atace şi, suspinând, se lăsă păgubaş. Era neputincios.

― Dă dulapul la o parte, îi sugeră Deniss cu un zâmbet trist pe chip. Şi ei la fel au făcut, acolo e o cameră ascunsă. Trebuie doar să dai nenorocitul de dulap la o parte.

„Încă o astfel de cameră?”

Domnului Claytoni se schimbă starea de spirit. Se simţea trist, dezamăgit. Nu ştia dacă să îl asculte pe noul său prieten, dar îşi luă inima în dinţi şi împinse cu o oarecare dificultate acel dulap, strecurându-se cu grijă printre obiectul de mobilier şi zid. Într-adevăr, fantoma părea să aibă dreptate, acolo era un culoar şi se intra într-o cameră mică.

Aerul era închis, înţepător. Mirosea a ceva mort, însă domnul Clayton nu-şi imagina altceva decât un raton prins ce-şi găsise sfârşitul în mod tragic sau vreun şobolan ce sfârşise încleştat în ghearele bătrâneţii.

Mare i-a fost mirarea bărbatului când, în loc de un raton sau un oarecare animal putrezit, descoperi un adevărat cadavru într-o stare avansată de descompunere. Rămase stană de piatră în faţa morbidei viziuni. Niciodată nu întâlnise aşa ceva, nu stătuse în apropierea unui om ucis. Începu să tremure; avea un atac de panică.

Răvăşit era cuvântul ce-i descria cel mai bine starea de spirit domnului Clayton.  Retrăia tristeţea trecutului, adânc impregnată în aceste locuri.

― Domnule Clayton, aici am murit, rosti Deniss pe o voce răutăcioasă, ca şi cum pe el îl bucurau toate trăirile domnului Clayton din acele momente.

Vocea se auzea din ce în ce mai stinsă. Dacă până atunci, Deniss fusese extrem de vizibil, deveni treptat doar o prezenţă pală, iar vocea îi era din ce în ce mai ştearsă. Era ca şi cum energia i se consuma. Nu se ştie pentru care motiv, dar Deniss dispărea cu repeziciune. Domnul Clayton nu avu ce să facă în acel moment, doar ţipă răguşit şi se dădu doi paşi în spate. Noaptea aceea fusese una foarte bogată în fenomene pentru el : întâlnise o fantomă, descoperise un cadavru şi făcuse o promisiune unui om ce nu mai era, se pare, de mult prea mult în lumea celor vii.

Bărbatul simţi un junghi în piept şi hotărî că a venit momentul să se întoarcă în pat.

„La dracu’ cu fantomele, cadavrele şi băutura! Jur că, dacă scap cu viaţă şi nu mă bântuie, mă las de băutură! I-am dezamăgit pe toţi. M-am dezamăgit pe mine, sunt o epavă!” gândi cu părere de rău, în timp ce, prin răcoarea nopţii, se întorcea cu repeziciune în patul său. Voia doar odihnă multă, să uite de ceea ce se întâmplase. Dacă ăsta nu era cel mai urât vis pe care-l poate avea o persoană, atunci el era nebun.

Nu târziu după ce se puse în pat, adormi. Băutura îl trase la somn atât de rapid, că nici nu ştiu când a trecut timpul.

*

Dimineaţa era una plăcută, răcoroasă. În aer plutea un iz ciudat de băutură şi, în acelaşi timp, putreziciune. Domnul Clayton se ridică încet din pat şi îşi îndreptă paşii către fereastră, sperând să o deschidă pentru a alunga mirosurile din camera lui. Trase cu putere în piept aerul rece al dimineţii, apoi îşi aduse brusc aminte de păţaniile sale.

„Doamne, Dumnezeule, se pare că băutura începe să-mi cauzeze!” gândi fără să vrea şi oftă. Era conştient că trebuie să renunţe la acest viciu, altfel se îngropa de viu. Exact aşa se lăsase şi Marilyn îngropată de viciul partenerului ei de viaţă.

Cu paşi repezi, bărbatul merse în bucătărie şi îşi pregăti o cafea. Se gândi mult, privind în gol, la ceea ce se întâmplase aseară. Avea un zâmbet tâmp pe faţă, fiindcă nici măcar el nu credea că se întâmplase ceea ce îşi aducea aminte.

„Am o imaginaţie aşa bogată!” constată fără să dea prea mare atenţie la tot ceea ce se întâmplase. Desigur că fantomele nu existau, iar cadavrul acela era doar o închipuire a minţii înecate în aburi de alcool ai unei persoane în vârstă! Şi totuşi… Ceva părea să nu se potrivească.

Domnul Clayton îşi termină lichidul fierbinte din ceaşcă, apoi se ridică şi, grăbit, merse pe acelaşi drum pe care şi-l aducea atât de bine aminte. Ciudat, el rar realiza ce făcuse în timpul cât fusese beat. Asta era o premieră, nu îi scăpase nici măcar un detaliu.

Văzând aceste lucruri, încercă în zadar să găsească, în mintea sa, explicaţii plauzibile, însă niciuna nu era destul de credibilă. Dacă tot ceea ce îşi aducea el aminte nu se întâmplase de fapt, atunci cum de ştia cu exactitate drumul? Şi cum de ştia detalii despre moartea respectivului Deniss? Oare acest Deniss era doar o invenţie a minţii lui bolnave?

„Înnebunesc. Asta este, înnebunesc, sunt sigur!”

Şi totuşi, deşi îşi repeta prosteşte aceste cuvinte în minte, continuă să meargă şi, surpriză! Dulapul pe care el şi-l aducea aminte acoperind o deschidere în zid era dat la o parte. Într-adevăr, acolo era o scobitură sau, mai bine spus, o arcadă. Intră şi merse în ritm alert, dând peste cadavrul din mintea sa.

Suspiciunile cum că ar fi nebun începeau să dispară acum cu paşi repezi.

― Deniss …

Probabil că, în sinea sa, spera să audă vocea fantomei aprobându-l şi felicitându-l pentru faptul că îl găsise. Dar era într-o cameră cu un cadavru intrat în putrefacţie, era imposibil să îi răspundă cineva. Ultimul lucru la care se gândi era puţin ciudat – i-ar fi putut răspunde însuşi cadavrul?

― Deniss, ţi-am promis că îţi voi face o slujbă şi voi încerca să-ţi fac dreptate. Trebuie să te odihneşti în pace!

*

Câteva momente mai târziu, domnul Clayton deja aştepta poliţia în faţa casei. La început, povestea nu fu crezută de nimeni, ba omul chiar a fost catalogat nebun, însă glorios a fost momentul în care domnul Clayton le-a arătat cadavrul ce se vedea de la o poştă că e mort de o groază de timp.

Dar dosarul a fost muşamalizat şi nu se dădu niciun detaliu cu privire la fantoma lui Deniss şi găsirea cadavrului a fost pusă pe seama unei pure întâmplări, spre nemulţumirea domnului Clayton. În ciuda tuturor protestelor poliţiştilor şi întărirea faptului că fantomele nu există, acesta a adus un preot care să sfinţească atât casa, cât şi locul unde cadavrul fusese găsit şi ridicat de către poliţişti.

Apele s-au liniştit curând şi bărbatul a găsit mulţumiri pe o foaie, cu un scris tremurat, în ciuda faptului că toate uşile fuseseră încuiate şi ferestrele zăvorâte. Nimeni nu ar fi putut intra, doar dacă nu s-ar fi putut strecura printre gratiile de la ferestre sau nu ar fi putut trece pe sub uşi.

― Cu plăcere, Deniss ! spuse domnul Clayton cu zâmbetul pe buze. Era fericit că-l putuse ajuta.

*

Domnul Clayton s-a reabilitat după acel episod straniu din viaţa sa. Nu a mai băut, iar statutul său în ochii oamenilor a crescut enorm. Din nefericire, ucigaşii lui Deniss sau povestea reală a morţii sale nu s-a descoperit niciodată.

Chiar şi acum, luminile din acea casă pâlpâie uneori, treptele trosnesc fără motiv şi locatarii imobilului, acum transformat în pensiune, simt o prezenţă care le dă fiori pe şira spinării în cameră cu ei. Mulţi vorbesc despre fantoma lui Deniss, dar acesta a încetat să se mai arate.

*

Domnul Clayton susţine că l-a mai văzut de câteva ori, însă nu i-a mai vorbit niciodată.