Bănuiesc că există o teorie sprijinită de numeroase experimente și studii de caz (coordonate sau nu de cercetători britanici) care explică de ce, atunci când suntem pasionați de ceva, întâlnim frecvent persoane care au cam aceleași interese ca și noi. Poate ține de karmă, energii, chakre sau pur și simplu de faptul că, în subconștient, tindem să frecventăm locuri și să ne implicăm în activități care ne înlesnesc pasiunile. Oricare ar fi acestea, cauzele contează mai puțin. Importante sunt, zic eu, efectele, ceea ce rămâne în urma acestor întâlniri și cunoștințe aparent întâmplătoare.
De la o vreme, aproape că nu trece lună fără să întâlnesc, în cercuri sociale diverse și în aparență puțin ofertante, „noi speranțe ale literaturii românești”. Cum vine vorba, chiar și tangențial, despre scriitori, evenimente și cercuri literare, cum se găsește câte cineva să mărturisească, pe un ton căruia nu-i lipsește entuziasmul că a mai găsit doi-trei inși care să-l înțeleagă, „și eu scriu”.
Ca redactor la început de drum, care visa în secret (acum știți și voi) să descopere și să lanseze noi scriitori, astfel de confesiuni nu pot decât să mă bucure și să îmi alimenteze imaginația care mă și proiectează în viitor, peste vreo șase ani, când debutanții de azi sunt deja autori maturi, citiți, premiați, traduși în peste zece limbi.
Din postura de cititor, mă încântă să întâlnesc oameni interesați de literatură, căci ce altceva ar putea însemna acest „și eu scriu”? Desigur, să scrii nu este de ajuns pentru a produce lucrări literare de valoare sau pentru a fi publicat, nici măcar pentru a fi capabil să distingi între o capodoperă și un text de duzină, însă, într-o mare de consumatori și de producători de divertisment îndoielnic, un scriitor, chiar și aspirant, este o raritate care trebuie protejată și încurajată pe cât posibil.
Așa că, atunci când cineva îmi spune „și eu scriu”, nu pot trece mai departe fără să îl întreb despre ce. Răspunsurile sunt adeseori vagi, fie că persoana respectivă nu vrea să povestească la ce lucrează, fie pentru că nu știe cum să o facă. În linii mari, este vorba despre un roman psihologic sau despre unul de stare și mi se promit mostre pe mail.
Sigur, de cele mai multe ori nu primesc nimic, dar sunt și persoane care se țin de cuvânt și îmi trimit tot soiul de texte „în lucru”, însoțite de rugăminți, cereri, doleanțe. Nu mă plâng. Aceasta îmi este sarcina – să citesc ce au scris alții, să-i ajut să scrie mai bine și, apoi, să ajungă la cititori. O îndeplinesc de drag și cu plăcere. Deși, trebuie să recunosc, sunt ușor de dezamăgit, mai ales când cei care „și ei scriu” nu reușesc să facă distincția dintre literatură și orice altă formă de scriere și trimit rezumate pe trei rânduri în loc de povestiri, postări de blog drept eseuri, gânduri răzlețe sub pompoasa denumire de jurnal,
Știu că scrisul este într-atât de relativ și de personal încât, în prezent, a ajuns să cuprindă și lista de cumpărături, și referatele din liceu, și emailurile de la muncă, și epopeile în versuri, și, în general, orice înșiruire de caractere cu sens. Încercări de toate felurile sunt luate ca valma drept literatură. Iar dacă mai luăm în calcul și anumite volume de mare succes însăilate din niște postări pe bloguri, atunci nu ar trebui să mă mire că s-a ajuns aici, unde toți ne credem scriitori de literatură.
Totuși, cine ar trebui să „educe” , să explice, să lămurească ce înseamnă literatură? Școala, părinții, redactorii, presa, editurile, Ministerul Învățământului? Cui îi revine responsabilitatea morală de a-l scăpa pe om de ridicolul pretinsului-literar? Pentru că de scris, și eu scriu, și el scrie, și voi scrieți…
Oamenii cu același interese se învârt în același tip de cercuri, iar cei din același cercuri tind să aibă/preia aceleași interese: nu e nevoie de karma, sociologia explică foarte simplu fenomenul, care duce la un fel de con de distorsionare a realității (și înțelepciunea populară – ”Cine se aseamănă se adună”, de aceea ne uităm în jur și vedem, de de exemplu, că toată lumea are același simpatii politice, dar la alegeri ies… ceilalți.). Off topic, simt nevoia să-mi exprim bucuria și, sincer să fiu, plăcerea produsă de reapariția acestei reviste și de forma ei actuală: este foarte bună, felicitări! Trebuie neapărat să-mi pun mintea să coc și eu o povestire de suspans ne-SF :)
Partea cu chakrele și krma se voia a fi o ironie, dar nu prea mi-a ieșit. Trebuia să substituie absența cercetării care ar fi putut să-mi furnizeze niște nume de teoreticieni numai buni de adăugat în text ca referință :)
Îți mulțumesc, în numele echipei RS, pentru lectură și pentru aprecieri. Te așteptăm oricând cu texte, fie ele și cu elemente SF. De altfel, „Spune-mi Robert”, povestirea lui Lucian Dragoș Bogdan apărută în numărul curent, are influențe SF :)