Bătea un vânt rece şi puţinii trecători mergeau grăbiţi, fără să ia seama la nimic împrejur. O maşină a trecut în goană, împroşcându-mă cu noroi; l-am zărit pe omul ascuns în carapacea de metal şi sticlă hohotind, ca după o glumă bună. M-am lipit de un perete până ce pâraiele tulburi s-au scurs spre marginea trotuarului, apoi am păşit mai departe, oprindu-mă la răstimpuri înaintea vitrinelor aproape goale. Din văzduh se cerneau necontenit picuri, iar norii umpluseră cerul de la o zare la alta, acoperind întreaga lume cu prelatele lor plumburii.
Ploaia începuse odată cu zorii. Îmi ciocănise în geam şi, când am dat perdeaua la o parte, lumina mohorâtă a dimineţii m-a învăluit ca un abur. Afară totul era jilav: oamenii, casele, copacii. Rătăceam dintr-o cameră în alta, fără să-mi găsesc locul, fără nici un gând şi în zadar îmi şopteau apele încremenite ale oglinzilor că sunt încă tânără şi frumoasă. O oră, două, amiaza… Într-un târziu, nemaiputând îndura tăcerea încăperilor, am pornit la întâmplare prin oraşul moleşit de prima suflare a toamnei.
©John Dobro
Străbătusem parcul unde bătrânii castani se zgribuleau sub revărsarea copleşitoare a ploii, intrând în labirintul străduţelor de lângă gară. Zidurile coşcovite erau pline de afişe pe care se prelingeau şiroaie groase, ştergând contururile, amestecând culorile în pete informe. Lumea aceea de hârtie, gata să piară, mă deprima într-atât că, instinctiv, am iuţit pasul. Deodată am zărit o vitrină altfel decât celelalte: ferită sub o boltă joasă, adâncă, părea un acvariu adăpostind un spaţiu fără timp, îngheţat pentru eternitate. Orologii şi pendule miniaturale, statuete, modele de corăbii, bucăţi de pirită şi cuarţuri, pumnale, vase şi monede străvechi, încrustate într-un strat gros de praf.
Am coborât câteva trepte lunecoase, ştirbite, apoi am împins uşa şi scârţâitul balamalelor a răsunat ca un geamăt. Înăuntru nu era nimeni. O lampă-pagodă lumina prea puţin rafturile îndoite sub povara unei învălmăşeli de neînchipuit: vaze, flaute, cupe, jobene, păpuşi, sfeşnice, cărţi, gravuri şi, mai ales, statuete şi figurine de toate felurile. În penumbră, obiectele păreau de acelaşi cenuşiu fantomatic. Numai într-un colţ, un cal şi un călăreţ tăiaţi dintr-o piatră ciudată, verzuie, se nimeriseră în drumul unei raze. M-am apropiat fascinată: armăsarul atingea pământul doar cu două copite, capul, grumazul şi trupul îi erau o singură linie, omul se ghemuise în şa, lipit de greabăn, una cu el, şuviţele coamei fluturate de vânt îi ascundeau chipul pe jumătate, suliţa abia se desluşea, dar era acolo, în prelungirea braţului gata să ţâşnească; se năpusteau înainte ca o furtună, cu neputinţă de oprit, veşnic înainte, tot mai departe, tot mai repede… M-am dezmeticit cu greu. Gâtul, umerii, spatele mă dureau, tâmplele mi-erau strivite de o menghină fierbinte, inima îmi bătea vijelios. Era ca şi cum simţisem efortul, sforţarea cumplită a celor doi, le trăisem goana, auzisem urletul văzduhului spintecat. Ce căutau printre lucrurile din jur, moarte, adâncite într-o încremenire minerală? Am privit din nou chipul călăreţului cu ochi oblici – crispare, îndârjire neomenească, oboseală, măreţie, cruzime. Mongol? Poate. Cu secole în urmă puhoaiele lui Subotai trecuseră şi prin locurile acestea, prefăcând totul în sânge şi scrum. Ca un trăsnet – nimeni nu ştia de unde apăruseră, unde se duceau. Groaza dăinuise o vreme, apoi apele istoriei o spălaseră, o luaseră cu ele, ştergându-i amintirea.
Paşii, înceţi, ezitanţi, m-au făcut să mă întorc; un bătrân ivit parcă de nicăieri mă aţintea bănuitor pe deasupra ochelarilor aburiţi de ani. Când i-am arătat călăreţul verde a dat din umeri – statueta era de vânzare, ca tot ce vedeam pe rafturi. Nu cerea prea mult, doar că… Am început să-mi scotocesc înfrigurată buzunarele. Un minut, încă unul. Apoi mi-am amintit că schimbasem canadiana în ultima clipă: n-aveam nici un ban. Bătrânul a lăsat mâna în jos, zâmbind subţire. Dar zâmbetul i-a încremenit brusc – inelul pe care i-l întindeam era mic, însă rubinul făcea cu siguranţă mai mult decât piatra aceea prăfuită. Cu o plecăciune slugarnică mi-a pus statueta în braţe şi am ieşit aproape în fugă, de teamă să nu mă răzgândesc.
Ploaia stătuse. Farurile maşinilor pipăiau seara ca nişte bastoane de orbi, ferestrele se luminaseră pretutindeni, răsfrângând luciri de stele în băltoacele străzii, câţiva trecători îşi scuturau umbrelele în mărunte vârtejuri de stropi. Piatra era grea, mai grea decât crezusem. Am săltat-o iarăşi, uimită că nu-mi părea rău după inel, singurul pe care-l purtasem vreodată. Dar formele acelea perfecte, fără o pată, fără o ştirbitură… Se înnoptase de-a binelea când am ajuns acasă. Am aşezat statueta deasupra căminului şi m-am lăsat într-un fotoliu, fără să-mi pot lua ochii de la ea.
…Flăcările se apropiau şi am cutezat să ridic privirea. Tremurând, mi-am ascuns sânii cu braţele, dar armăsarul negru a nechezat tunător şi călăreţul s-a aplecat, întinzându-mi inelul căscat în două jumătăţi-fălci. Le-am luat, mi le-am închis în jurul gâtului – erau atât de reci… – şi, când metalul s-a îmbinat perfect în dreptul marelui rubin, am ştiut că aşa trebuia să fie.
Trotuarul se muiase în vipia ce pârjolea văzduh, pietre, trupuri. El mi-a făcut semn şi am pornit, alături: călăreţul în blană de lup şi femeia cu ciorapi lungi, de mătase. Copite şi tălpi se afundau în asfaltul fierbinte, din urmă se auzeau tropote înăbuşite, ploua cu scântei şi cenuşă, dar noi păşeam mai departe, printre carcasele de tablă incandescentă, printre leşurile străpunse de suliţe, spre zarea nesfârşită…
M-am trezit ţipând, cu ochii larg deschişi, cu buzele arse. Adormisem în fotoliu şi, de sub tocurile pantofilor, două pete se lăţeau pe covor. M-am ridicat anevoie. Statueta era la locul ei, scăldată în razele lunii, cernute de crengile castanului de peste drum. O vreme am rămas nemişcată, ascultând zgomotele familiare ale nopţii: foşnetul copacilor din grădină, pocnetul unui oblon zgâlţâit de vânt, mieunatul pisicilor ce se fugăreau pe acoperişuri, sirena îndepărtată a unei fabrici… Treptat, spaima s-a tras în străfundurile minţii şi inima a încetat să-mi mai zvâcnească nebuneşte. Fusese un vis, doar atât, mi-am spus scoţându-mi bluza, pantalonii şi strecurându-mă în aşternutul rece. Dar somnul întârzia. În lumea de sub pleoape vedeam zidurile casei şi dincolo de ele alte ziduri, case şi străzi, strângându-se împrejurul meu, ocrotindu-mă; numai că deasupra, nori vineţi începeau să se îngrămădească în urletul vântului.
*
Mi-am rotit fotoliul, întorcând spatele furnicarului de oameni şi maşini. Pereţii de sticlă opreau sunetele, dar mişcarea aceea necurmată avea ceva obsesiv, hipnotic… Cartonul alb, creioanele aşteptau. Mi-am lăsat privirea şi gândurile să rătăcească în voie. Eram la ultimul etaj, departe de larma telefoanelor şi a maşinilor de scris; mobila, puţină, doar metal nichelat şi cristaluri, liniştea ochii cu neutralismul ei aseptic. Peste tot, afişe, reviste, teancuri de cărţi, reproduceri şi fotografii – amalgam de culori şi imagini aparent amorţite. Îmi plăcea să le dau viaţă, să mă uit cum prindeau contur în vreme ce mâna îmi alerga pe hârtie, parcă în joacă…
Nici nu-mi terminasem gândul, că marile coloane se născuseră deja. Înalte, zvelte, cu capiteluri-flori peste lujerele de porfir. Apoi, zidurile groase, menite să înfrunte veşnicia, rotunjimea fără cusur a cupolei, alte coloane, arcuri şi bolţi împletindu-se într-o dantelărie ce umplea foaia, înghiţind fiecare spaţiu încă gol. Nu mai era o construcţie – devenise însăşi Civilizaţia, un Babel întregit veac după veac. Prin faţa ochilor îmi treceau imagini fugare, năruindu-se într-o clipă pentru a se întrupa iarăşi, altele, altfel. Şi Construcţia creştea, plăsmuia singură detalii la care nu mă gândisem, un vitraliu, o nişă boltită, brâuri de frize; curând a devenit prea complicată ca s-o mai pot cuprinde cu mintea. Eram înăuntrul ei, o siluetă măruntă, pierzându-se în imensitatea unei podele de marmură, cupola continua să se înalţe, până când, într-un târziu, am înţeles că albastrul acela curat era cerul. Zidurile au prins să se topească şi oglinda de sub picioarele mele s-a crăpat, dezvelind colţi de cremene.
… O câmpie pietroasă, nemărginită şi o tabără: mii de vetre fumegânde, cai, oameni, arme. Cu o înfrigurare anevoie stăpânită, bărbaţii netezeau tăişul săbiilor, puneau şeile pe cai, încercau corzile arcurilor, răvăşeau tăciunii, stingându-i. Aveau chipurile arse de soare şi de vânturi, ochii negri, îngustându-se spre tâmple. Scunzi, cu veşminte şi cuşme din blană de lup, călcau cu stângăcie pe pământ; însă odată urcaţi în şa deveneau alţii, fiece mişcare părea mai firească, mai iute… Caii îşi scuturau capetele, măturând ţărâna cu coamele ca nişte pâraie sure şi negre. Când călăreţii au început să-i îndemne spre mijlocul taberei, tropotul copitelor a copleşit toate celelalte sunete. Greabăn lângă greabăn, animalele păşeau alături, se ordonau în şiruri ce se arcuiau, deveneau inele, înconjurând un ochi rămas ca prin minune alb. Iar acolo, neclintiţi, omul din vis şi armăsarul cu trup de beznă aşteptau…
Miniaturală suliţă argintie, creionul mi-a alunecat printre degete şi zgomotul căderii m-a făcut să tresar. Mi-am dus mâinile la tâmple şi le-am apăsat furioasă, ca să alung nălucile cuibărite sub ele. Treptat, imaginile mi s-au şters din minte; dar fuseseră atât de amănunţite, de aievea… M-am aplecat din nou asupra Construcţiei. Numai că împletirea fără de răgaz, creşterea nestăvilită încetaseră. Desenul se golise de viaţă, de înţeles, de măreţie – nu mai păstra decât ordinea seacă a nemişcării. M-am sculat şi am ieşit, fără o privire în urmă.
Am mers multă vreme pe străzi, sub un soare blând, care îndulcea contururile, înecând totul în nuanţe de aur şi aramă. Mă lăsam purtată de şuvoiul omenesc ce umplea trotuarul, cu o senzaţie de uşurare: nu eram decât o picătură într-un fluviu, paşii mei, ecou al altora, nu mai răsunau stingheri şi nimeni nu mă putea găsi în mulţimea anonimă…
Apoi mi-am amintit că nu mâncasem nimic toată ziua. Am intrat în primul restaurant. Nu era foarte luxos, dar liniştea salonului luminat discret mi-a mai risipit teama. Un pahar de coniac şi lumea s-a învăluit într-o ceaţă plăcută – lambriurile vechi, mozaicul pătat al podelei, chelnerul care mă privea pe furiş, făcându-şi de lucru la mesele din jur. Afară, vremea amiezii potolise forfota. Doar la răstimpuri mai zăream câte un trecător: o brunetă a cărei rochie părea o teacă prea strâmtă, un copil cu o minge roşie, un vânzător de îngheţată împingându-şi căruciorul alene, cu nostalgia verii.
… Dincolo de geam, văzduhul devenise mai dens, căpătând o strălucire vâscoasă, de lavă topită. Strada, casele dispăruseră şi, în locul lor, o mare de spice se întindea de la o zare la alta.
Spre apus, orizontul era doar o dungă neagră – şiruri după şiruri de călăreţi veneau, creşteau şi în urma lor câmpia părea arată pentru a doua oară. Înaintau ca unul singur, strunindu-şi caii, cu suliţele înălţate spre cer în rânduri drepte. Nu mi-i închipuisem astfel: o putere calmă, în stare să se înfrâneze, să nu-şi asculte pornirile. Apoi l-am văzut pe cel care le arăta drumul, tăind lanul asemeni unei săbii. Chipul încremenit, ochii oblici aţintiţi într-ai mei…
Chelnerul mă fixa stăruitor, fără să se mai ascundă. Coapsa dezgolită, căreia mătasea ciorapului îi împrumuta luciri metalice, părea să-l fascineze. S-a aplecat peste masă, rostind cuvinte care nu izbuteau să mă ajungă – însă când glasul lui a spart în sfârşit tăcerea, devenind insinuant, complice, am sărit ca arsă.
În stradă, răcoarea înserării n-a izbutit să-mi alunge gândurile. Visul, apoi ce văzusem dimineaţă, acum… Oamenii treceau grăbiţi, uitându-se prin mine ca printr-o statuie de sticlă; arareori cineva întorcea capul. Eram doar o femeie singură, printre atâtea altele, într-un oraş unde mai toţi erau, chiar fără s-o ştie, singuri. Case, copaci, vitrine revărsând cascade orbitoare de lumină, muzică, voci domoale sau ascuţite, paşii mulţimii, neliniştea dinăuntrul meu…
Un scrâşnet de frâne, apoi ţipătul de pasăre rănită al claxonului. Maşina a trecut fără să oprească, pe când cineva mă trăgea înapoi pe trotuar, amorţită de spaimă. Am rămas acolo, printre necunoscuţii care mă uitaseră deja. Clipiri roşii, galbene îmi răneau retina, motoarele răbufneau la răstimpuri în urlete, curmând fâşâitul monoton al roţilor pe asfalt. Duhoare de cauciuc ars, gaze albăstrii: răsuflarea bolizilor de metal, turmă fără de Stăpân.
… Talazuri nesfârşite, năvălind spre un ţărm încă nevăzut – caii, cu gâturile întinse, boturi înspumate şi albul ochilor împăienjenit de sânge, oamenii aplecaţi înainte, cu suliţele coborâte, cu trupurile încordate până la ultima fibră. Armăsarul din frunte gonea atât de repede încât părea o volbură vie; ghemuit în şa, una cu el, cu chipul pe jumătate ascuns de şuviţele coamei, călăreţul cu ochi de şarpe mă privea. M-am întors şi, undeva, în zare, am desluşit o uriaşă vatră de jar: luminile unui oraş…
O vreme am rătăcit în neştire. Clocotul de sub tâmple era de neîndurat – ce râvniseră călăreţii pustiei? Să năruie, să prăvălească, să spulbere orice îngrădea orizontul. Să-şi vadă iar câmpiile libere, ca-n prima zi a lumii. Dar tot ce prefăceau în ţărână, în cenuşă se ridica din nou şi teama înmulţea zidurile, mereu mai trainice, mai înalte. Până într-o zi, când fiii stepei s-au pomenit prinşi între ele ca-ntr-o capcană; s-au supus şi, curând, prea puţini îşi mai aminteau de ei… De ce-i adunase din colbul timpului omul de piatră verde, aducându-i acum şi aici? Care-i era prada, eu sau oraşul?!
Străzile se goliseră şi stelele ce vegheau cerul de catifea al nopţii mă împăcaseră iarăşi. Am dat colţul. Dincolo de a treia casă lucea gardul de cărămidă smălţuită al grădinii mele, se înălţa portalul cu coloane de porfir. Pe neaşteptate, pământul s-a cutremurat: o dată, scurt, apoi a izbucnit un vacarm asurzitor. Sirene, vuietul de avalanşă al clădirilor ce se năruiau, claxoanele răsunând obsedant, la unison – şi totuşi caldarâmul rămânea neclintit, fără vreo crăpătură. În faţa mea, bolta începea treptat să se lumineze, o lumină sângerie, înfricoşătoare, apropiindu-se dinspre marginea oraşului, înecată la răstimpuri de nori groşi, trâmbe de fum şi moloz explodând ca nişte gheizere.
Apoi am văzut flăcările: şerpuiau de la o casă la alta, prefăceau copacii în torţe şi acoperişurile în ruguri, grăbind sau domolindu-se după răbufnirile vântului, dar fără a se opri. Aerul dogorea, valurile de sunete se răsfrângeau între ziduri, amestecându-se în vârtejuri peste care se rostogolea, năvalnic, bubuitul unor tobe uriaşe. Priveam refuzând să înţeleg, când primii călăreţi s-au ivit la capătul străzii, cu suliţele în cumpănire. Cel din frunte a pornit spre mine. Era el; gândul m-a izbit ca un urlet şi am luat-o la fugă, poticnindu-mă la fiecare salt, gâfâind, lovind cu pumnii în porţile ferecate.
Deodată, cineva m-a înşfăcat de poala rochiei, retezându-mi avântul. Fără să şovăi, m-am smucit din răsputeri, încă şi încă, până ce am simţit ţesătură subţire destrămându-se. Am ţâşnit ca dintr-o piele moartă, tocurile mă-ncetineau şi pantofii au zburat într-o clipă, dar era prea târziu: el îmi tăiase drumul.
În urmă, ceilalţi azvârleau torţe în grădini, în case; în lături, alte flăcări se apropiau. Tremurând, mi-am ascuns sânii cu braţele, dar armăsarul negru a nechezat tunător şi călăreţul s-a aplecat, întinzându-mi inelul căscat în cele două jumătăţi-fălci. Le-am luat, mi le-am închis în jurul gâtului – erau atât de reci… – şi, când metalul s-a îmbinat perfect în dreptul marelui rubin, am ştiut că aşa trebuia să fie.
