Ana-Maria Negrilă – Regatul sufletelor pierdute
2015, editura Crux Publishing, 464 pagini.
Am intrat târziu în contact cu scrierile Anei-Maria Negrilă. Este posibil ca asta să se datoreze retincenţei cu care am privit – în anii ’90 – curentul cyberpunk românesc şi Jurnalul SF. Am întâlnit-o abia ulterior, când mi-a căzut în mână volumul ei de debut, Oraşul ascuns. Povestirile cuprinse în el erau de o altă factură decât cele cyberpunk cu care devenise cunoscută şi, deşi prezentau o lume cam sumbră pe gustul meu, mi-au atras atenţia prin stilul echilibrat, dens, bine închegat din punct de vedere literar. Asta m-a determinat ulterior să cumpăr, fără ezitare, romanul Împăratul gheţurilor, care mi-a plăcut.
Am aşteptat, în continuare, un nou roman. Iată că, după un deceniu, Ana-Maria Negrilă ne oferă un volum aparte – prima parte a unei serii, Stelarium. Cunoscând înclinaţia ei pentru cyberpunk şi pentru textele mai sumbre, am fost intrigat de faptul că a abordat genul space opera. Nu mă aşteptam la o schimbare drastică de registru, în ciuda anilor scurşi. Dimpotrivă, bănuiam că autoarea – ajunsă acum la maturitatea artistică – va căuta să integreze elementele specifice scrierilor ei mai vechi. Şi nu m-am înşelat.
Dintr-o flotă de nave pornite de pe Pământ, trei ajung să colonizeze planeta Galene. Echipajul fiecărei nave se stabileşte într-o anumită regiune, ceea ce duce, în timp, la apariţia a trei state: Regatul Celest, Republica şi Marele Comintern. Deşi împărtăşesc o moştenire comună şi sunt străbătute de aceeaşi filozofie, ele vor ajunge să se dezvolte complet diferit.
Pe termen lung, cel mai afectat pare să fi fost Regatul Celest. Preceptele religioase au devenit destul de rigide, afectând dezvoltarea economică şi tehnologică, clima este aspră, iar turbulenţele date de succesiunea la tron şi intrigile de la curte afectează stabilitatea. Mult mai deschise, Republica şi Marele Comintern conlucrează în proiecte de inginerie genetică şi, mai mult, par a susţine un proiect secret legat de Liftport – staţia orbitală construită din resturile navelor aterizate pe Galene.
Aparent, Regatul Celest nu are nicio şansă, pierzând continuu teren. Totuşi, are ascuns în mânecă un atu, pe care e hotărât să şi-l joace până-n pânzele albe. Deoarece posedă tehnologia care permite transferul conştiinţei umane în mediul virtual, profită de asta pentru a antrena agenţi capabili să preia sub control corpurile altor persoane.
Este o idee extrem de interesantă, care comportă şi o serie de riscuri. Primul dintre ele este să nu-ţi mai dai seama cine este cine. Cum autoarea operează cu multe personaje, introduse încă din primele pagini ale cărţii, riscul creşte exponenţial – mai ales în situaţia în care, în unele corpuri, au loc lupte între conştiinţa gazdă şi invadator, în timp ce, în alte cazuri, trupul este împărţit de comun acord, persoana respectivă ajungând să acţioneze ca una cu personalitate multiplă. Fraza anterioară este alambicată tocmai pentru a servi drept exemplu. Cam aşa riscă să se simtă cititorul în faţa situaţiei aduse în discuţie în carte. Totuşi, Ana-Maria Negrilă este suficient de experimentată încât să separe conştiinţele, trupurile, perspectivele – demonstrând că efortul celor care au continuat lectura după bombardamentul primelor pagini a fost meritat.
Un al doilea risc îl reprezintă intriga. Atunci când conferi personajelor puteri inexistente în viaţa reală, se poate întâmpla foarte uşor să treci cu vederea anumite consecinţe, iar asta poate diminua credibilitatea intrigii. Sau, dimpotrivă, să scoţi din joben ceva care să compenseze puterea respectivă atunci când ai nevoie de asta pe parcursul poveştii. Spre cinstea ei, autoarea este atentă la aceste detalii. Ea construieşte un univers suficient de complex şi unitar încât orice acţiune să fie justificată. Mai mult, Republica şi Marele Comintern sunt prezentate ca antrenându-se pentru a compensa avantajul Regatului Celest, ceea ce ajută la păstrarea echilibrului.
După părerea mea există, totuşi, o scăpare – n-am înţeles de ce unul dintre prinţii moştenitori, Edrin, a făcut ceea ce a făcut abia spre finalul cărţii. De pe la jumătatea ei, odată cu dispariţia unui personaj influent, ar fi putut deja acţiona, deoarece niciun alt element esenţial nu s-a schimbat ulterior. Impresia pe care am avut-o a fost că Edrin a rămas în situaţia cu pricina doar pentru ca, astfel, să ne poată fi prezentate câteva episoade necesare celorlalte fire narative. Fireşte, aceasta este doar o găselniţă – nici în viaţa de zi cu zi nu profităm de o oportunitate imediat ce ne este oferită, ca atare „întârzierea” prinţului nu trebuie neapărat justificată.
Poate că acest aspect mi-a sărit în ochi tocmai pentru că restul intrigii este conturat cu foarte mare atenţie la detalii. Pentru că romanul urmăreşte multe aspecte, ţesând o imagine complexă, în plasa căreia unele personaje ajung să fie prinse fără voia lor. De un lirism aparte, impresionant, îl constituie episoadele care tratează o fiinţă obţinută prin inginerie genetică. Un adevărat monstru care, odată scăpat de sub control, poate produce dezastre, dar căruia autoarea nu-i răpeşte şansa de a-şi arăta latura sensibilă, dureroasă în simplitatea ei. Dar şi el, la fel ca restul personajelor, nu poate fi catalogat clar – în funcţie de context, de problema morală ridicată – ca pozitiv sau negativ, erou sau antierou.
O altă reuşită a acestui roman o constituie faptul că, pe tot parcursul său, are grijă să-şi construiască o istorie care să devină fundal pentru acţiunile şi preceptele filozofice actuale. Asta îi conferă un fundament, o aură de veridicitate, în contextul căruia avem ocazia să înţelegem ce înseamnă acel um şi anh, elementele filozofice (şi nu numai) în jurul cărora orbitează acţiunile.
Regatul sufletelor pierdute reprezintă un proiect temerar, complex, care mi-a reamintit de Helliconia lui Aldiss, Orion va răsări a lui Anderson şi Experimentul Dosadi a lui Herbert. El se alătură altor cărţi sau serii care, în ultimii ani, încep să dea tot mai multă greutate SF-ului românesc. Este un roman robust, solicitându-i cititorului întreaga atenţie – cei care încearcă să-l citească între două staţii de autobuz sau în scurte reprize de timp liber riscă să nu poată ţine pasul cu el. La final, rămân întrebări fireşti, despre care anumite indicii strecurate cu grijă de autoare ne arată că-şi vor găsi răspunsul în volumele următoare.
Seria Stelarium promite să ne ofere, în continuare, o aventură extrem de interesantă, fiind capabilă să devină o nouă bornă de calibrul trilogiei lui Dan Doboş, Abaţia.
