Unele reacții la lucrurile pe care le facem, indiferent că acestea se referă la literatură, gătit, creșterea copiilor sau mersul pe jos, vin întocmai ca palmele peste ceafă: pe neașteptate, brutale, parcă date cu intenția de a ne umili. Ce facem cu ele? Cum le primim? Cum le răspundem? Dacă le răspundem…
Sunt oameni care reacționează dur la orice observație, oricât de inofensivă ar fi aceasta, făcând din dreptul la replică un spectacol zgomotos, uneori obositor, alteori demn de bâlciurile televizate. Alții, în schimb, preferă să bage capul între umeri, sperând probabil că astfel a doua „palmă” critică îi va ocoli.
Recunosc că eu, la cea mai recentă „palmă” de acest fel (era să zic ultima, dar riscam să îmi provoc karma), am râs din toată inima. O cunoștință mi-a spus că unul dintre textele mele care, culmea, fusese bine primit în diferite cercuri de profil, este oribil. Reacția ei m-a surprins în asemenea măsură încât nici măcar n-am fost în stare să rămân locului, împietrită, fără cuvinte și cu orgoliul pleoștit, ci am izbucnit în râs de parcă tocmai auzisem o glumă bună. Nu era. Fără nici un alt cuvânt, respectiva cunoștință s-a întors la activitățile ei, pesemne jignită de lipsa de seriozitate cu care i-am întâmpinat opinia. Mult timp după aceea, m-am întrebat cum ar fi fost mai înțelept să reacționez în acea situație. Am derulat înainte și înapoi acea scenă, analizând reacții, discursuri, gesturi, alteori schimbând mental mici elemente doar pentru a vedea cum se schimbă reacțiile. Desigur, din tot acest „experiment”, nu m-am ales cu vreo rețetă a răspunsului potrivit la situațiile de tip „palma peste ceafă”. Însă mi-am amintit că reacțiile pe care le avem chiar și la același stimul nu sunt standardizate, repetitive, ci se adaptează contextului.
Totuși, pentru ca acestea să fie corect interpretate de ceilalți, este important să ținem cont de niște reguli de bun simț.
În primul rând, ar trebui să clarificăm dacă persoana care își expune părerea despre munca noastră înțelege ce înseamnă aceasta. Altfel, să ne justificăm în fața acestora sau să ne supărăm ar fi o pierdere de timp. Apoi, al doilea pas ar fi să înțelegem argumentele din spatele verdictelor laconice care ne sună atât de răutăcios. Asta, desigur, dacă ne pasă de ce am primit „palma peste ceafă”. Poate că, pe moment, nu ne interesează motivele celuilalt, rana din orgoliul nostru este mult prea adâncă, sângele care se scurge din ea, prea gros; suntem preocupați să atacăm la rândul nostru, să smulgem și noi un dinte, o ureche, să vadă și „agresorul” prin ce trecem, dar mai ales să știe că noi suntem făcuți dintr-un alt material, unul mult mai rezistent. Nevoia de a înțelege motivația celuilalt ne „lovește” abia mai târziu, când lupta este deja încheiată și punțile sunt rupte.
Și, cel mai important, este să avem o atitudine prietenoasă în timp ce analizăm dacă și cum merită să răspundem „palmei” primite. Politețea nu ne costă nimic. La o adică, n-am auzit de nimeni să fi fost acuzat de rele intenții doar pentru că a întrebat: „de ce dai, nu știi să înjuri?”
