Bun, o să încerc acum să povestesc despre Buster Keaton, despre marea arhivă aşezată pe scări, despre femeia care dansa când veneau bombardierele, despre moscheea plimbată pe străzi, despre violonistul care a furat un parc, despre mânăstirea uitată în care a cântat Madonna şi despre rubrica mortuară care devenise singura legătură între cei vii, cu câteva decenii în urmă. Am înţeles greu cum se legau între ele toate întâmplările care urmează şi o să mă străduiesc ca voi să vă chinuiţi cât mai puţin când le citiţi. Simplu nu e, pentru că n-am avut de a face cu un puzzle obişnuit, de genul celor pe care le rezolvi când eşti copil, pe masa din bucătărie şi ai lângă tine o mamă şi o cană cu lapte. Aici nu aveam nicio idee despre poza care trebuia recompusă în final iar unele dintre piese îşi schimbau repede forma, ori de câte ori mă întorceam cu spatele. De asta a trebuit să stăm de pază mereu în doi, eu şi Iura, ca unul să rămână treaz, de fiecare dată când celălalt se prăbuşea.
Nu, nu e simplu deloc.
În ziua aia am pus pentru prima dată mâna pe un cadavru şi am sunat pentru prima oară la 112. Am acţionat mecanic, nu mă închipuisem niciodată făcând asta, telefonul era cu siguranţă al meu dar mâna care îl ţinea îmi părea străină. Simţeam cum parcă ies din propria mea piele şi încep să fac parte dintr-o ştire de la televizor, genul ăla de poveste care îi dezmorţeşte pe bătrâni la ora când trebuie să-şi ia medicamentele şi să se aşeze după aia liniştiţi într-un fotoliu, cu sentimentul datoriei împlinite.
În dimineaţa despre care vorbesc îmi era frică, îmi era frig şi încercam să-mi închipui că port la gât o cravată. Sunt profesor de română la o şcoală de cartier înconjurată vigilent de blocuri mici şi triste, care arată la fel ca ea: verzi, murdărite atent, impersonale şi sunt locuite de oameni al căror vis e să scape pentru două ore de ceilalţi locatari din apartament ca să fumeze în voie, să vorbească fără sfârşit la telefon, să vadă meciul fără scandal sau să-şi pipăie ultima iubită departe de părinţi. Sâmbăta şi duminica mă ocup de Orăşeală. Sunt ghid. Le arăt oamenilor propriul lor oraş. Bag într-un microbuz o duzină de bucureşteni de toate vârstele şi îi conduc către străzi înguste pe care n-ar intra niciodată din proprie iniţiativă, către cimitire unde numele ilustre zac decolorate printre sculpturi acoperite cu licheni, cişmele joase şi băncuţe din fier forjat, spre case aproape prăbuşite, care ascund poveşti vechi sub faţadele pline cu graffity-uri proaspete şi standardizate, ca un fel de ruj ieftin de pe buzele unei secretare care ţine morţiş să iasă din casă vineri seara. Din când în când găsesc în microbuz câţiva provinciali cu priviri pioase şi umede, în alte dăţi dau de chinezi sau de nemţi care speră să-şi umple cu ceva memorabil pauza dintre două acte notariale sau sexuale sau două mese tradiţionale mâncate în infernul făcut pentru ei în centrul vechi, regândit de cei noi.
Orăşeala e organizată de o fundaţie mică, finanţată de nişte norvegieni doar atât cât să poată plăti benzina pentru un microbuz şi chiria pentru două camere mici, tapetate cu afişe care arată clădiri în pericol sau invită la festivaluri de jazz de acum doi-trei ani. Şi salariul unei secretare fără vârstă, rotundă şi împachetată mereu în ceva tricotat. Dacă vrem mai mult, trebuie să căutăm sponsori. Asta făceam în dimineaţa despre care încerc să vorbesc, mergeam la un domn cu bani, ales cu grijă de colegii mei, un avocat care apărase gratuit, cu ceva vreme în urmă, câteva case vechi pe care primăria le sortise demolării. Părea o ţintă posibilă. Aceiaşi colegi mă aleseseră pe mine să prezint cazul, cu siguranţă aici fuseseră mai puţin grijulii. Ori de câte ori vine vorba despre bani mă blochez şi încep să privesc în toate direcţiile, pe deasupra lucrurilor, ca şi acum aş fi descoperit că am în faţă o femeie goală, surprinsă şi indignată. Dar avusesem un succes nesperat cândva, când obţinusem finanţare pentru nişte bilete de avion de la o firmă de cosmetice. Nu mai ştiu ce le-am spus, probabil că nu am conştientizat niciodată. Îmi aduc aminte ce mi-au zis cei de acolo: „Vin tot soiul de oameni să ceară bani, cu tupeu şi cu aceleaşi vorbe. Tu eşti atât de nesigur pe tine încât ni se pare imposibil să nu fii cinstit.”
Acum trebuia să o iau de la capăt. Îmi uitasem cravata acasă, pe marginea noptierei, încălţasem pantofii ăia buni care se purtau foarte urât cu gleznele mele şi mergeam să fac rost de fonduri pentru un nou site, plin cu filmuleţe, pentru o broşură bilingvă, plină de poze şi pentru leafa şoferului, neplătită de vreo trei luni.
M-am dat jos din metrou la Piaţa Romană, mi-am ridicat gulerul şi m-am agăţat cât mai solid de mapa albastră pe care o duceam în mână. Era la începutul lui martie şi, după vreo două săptămâni cu soare, se făcuse iarăşi umed şi frig. Avocatul avea birourile undeva pe lângă Piaţa Spaniei, tot ce aş fi avut de făcut era s-o ţin drept pe bulevardul Dacia, vreo şapte sute de metri, trecând în revistă zgribulit o sumedenie de vile simandicoase, cu faţadele proaspăt trezite din somn. Eu am ieşit de pe bulevard instinctual şi am intrat în Parcul Ioanid. Întotdeauna fac aşa când sunt în zonă, nu se mai întâmplă asta prea des în ultimii ani. Dar am copilărit chiar pe străzile alea, în două camere mici, aşezate la parterul unui bloc vechi şi gălbui, cu bucăţele de mică băgate în tencuiala exterioară, care strălucea vara ca şi cum ar fi transpirat. După al treilea etaj, sub acoperiş, mai puteau fi văzute urme de la schijele bombelor cu care aliaţii aruncaseră prin centrul Bucureştilor, atunci când avioanele nu se duceau direct spre rafinăriile de petrol de pe Valea Prahovei. În blocul ăla stăteau, amestecaţi ca nişte cărţi de joc, oameni pe care istoria îi aşezase, de fapt, pe nişte rafturi foarte diferite. Securişti din prima generaţie care ieşiseră deja la pensie şi mergeau să joace tenis cu racheta sub braţ şi foşti proprietari ajunşi chiriaşi în una dintre camerele vechiului lor apartament, care trăiau dând meditaţii la franceză şi ştiau totul despre oraşe îndepărtate, în care nu apucaseră să ajungă niciodată. Evident că eu, pe atunci, nu înţelegeam diferenţele astea. Noi locuiam atât de jos încât puteam să fac schimburi de timbre sau de maşinuţe din plastic cu prietenii mei stând în picioare, la fereastră, în vreme ce ei erau nevoiţi să se aplece puţin ca să mă vadă sau ca să audă bine ce spun. Când ploua rău scurgerile din baie începeau să funcţioneze în sens invers şi toată casa se umplea cu apă urât mirositoare, pe care ai mei se chinuiau s-o invite afară, alergând de colo-colo cu nişte ligheane mari, smălţuite cu roşu. Era o lume foarte înghesuită şi care devenea tot mai mică pe măsură ce creşteam şi aruncam priviri tot mai disperate peste hotarele ei.
Dar aveam parcul. Era mereu la datorie, indiferent de anotimp, la nici două minute de mers pe jos. Ioanidul a fost curtea mea de joacă şi cu siguranţă tot asta cred acum despre el, în acelaşi colţ de minte în care ştiu pe dinafară care anume cowboy sau indian mi-a lipsit mereu din colecţia de figurine .
Peste pomii dimprejur plutea un aer sever şi preocupat, ca şi cum făceau, deocamdată doar în sinea lor, nişte exerciţii de înfrunzire şi nu voiau să fie deranjaţi de nimic. În dreapta, dincolo de un gard de metal, era curtea asfaltată a fostei ambasade chineze unde, odinioară, nişte oameni mici şi îmbrăcaţi cu maieuri albe jucau baschet de două-trei ori pe săptămână şi scoteau ţipete scurte ori de câte ori partida se încingea. Parcul începea cu o alee scurtă, mărginită de arbuşti, care ducea în spaţiul central. Am trecut repede peste dalele ei, pe urmă am luat-o la stânga, pregătit să trec prin locul de joacă pentru copii şi să mă îndrept spre ieşirea care avea să mă lase cel mai aproape de destinaţie. Mirosea a nuiele ude şi nu se auzea niciun sunet. Atunci l-am văzut pe bătrân.
Stătea lăţit împărăteşte pe o bancă şi părea căzut în admiraţia aerului care defila prin faţa lui.
Am mai făcut cinci paşi şi mi-am dat seama că doarme dus, cu bărbia împinsă înainte şi că umezeala şi vârsta care părea să o aibă or să-i dea de ales în orele următoare: fie o sciatică, fie o răceală, fie o criză de reumatism.
După încă cinci paşi am realizat că în locul ochiului stâng avea o gaură mică şi proaspătă. Totul curat, fără sânge, fără altă cicatrice decât însăşi absenţa globului ocular, abia undeva înăuntru părea să se coaguleze ceva roşu închis şi cu nişte pete albicioase. Era foarte bătrân, înalt, osos şi semăna fantastic cu Buster Keaton[1]. Avea un costum gri închis care atârna pe el, o cămaşă crem şi o cravată subţire, cu liniuţe argintii. Şi o pălărie veche, una de fetru, care îi stătea caraghios pe vârful capului, fie că o cumpărase greşit, fie că intrase la apă, era puţin probabil să-i fi crescut craniul atât de mult la bătrâneţe. În poală ţinea un ziar vechi, cu litere multe şi mici. Parcă îl abandonase aşa pentru câteva clipe, ca să se gândească mai bine la ceva ce tocmai citise. Şi faţa şi corpul lui relaxat transmiteau amestecat mirare, timiditate şi puţină indignare politicoasă. M-am aplecat deasupra lui şi l-am atins din reflex, nu-mi puteam desprinde privirea de orbita lui goală. Parcă am pus mâna pe un lemn înţepenit cu încăpăţânare printre nişte stânci.
