Teodora Matei – „Stăpânul castelului”
2016, editura Tritonic, 202 pag., ISBN 978-606-749-143-2
Despre Teodora Matei am aflat abia în toamna anului 2013, când am participat amândoi la un concurs de povestiri organizat de revista Ficţiuni.ro. Ulterior, pas cu pas, aveam să citesc povestirile scrise de ea şi să descopăr universul literar pe care-l lăsa să iasă spre lume. Mai mult, am ajuns să şi colaborăm – întâi în povestire, apoi în roman. Totuşi, textul ei de debut, serializat în 2012 în revista Nautilus, nu mi-a ajuns niciodată sub ochi. Fireşte, minusul este al meu, deoarece referinţa respectivă apărea în toate prezentările ei biografice.
Abia la începutul anului 2016, când Teodora mi-a împărtăşit dorinţa ei de a încerca să publice un volum personal, a fost adus în discuţie Stăpânul castelului. Cumva, deşi mai avea la sertar atât povestiri, cât şi texte mai lungi, ea considera că aceea merita să fie opera cu care să-şi înceapă drumul, după cum fusese cazul şi în mediul virtual – asta şi la sugestia altor persoane, care o apreciaseră în mod deosebit. Şi, fireşte, cum în ultima vreme colaborarea noastră s-a extins şi la ceea ce scriem separat – oferindu-ne unul altuia feedback, opinii critice, idei – m-a rugat să arunc o privire asupra manuscrisului.
Recunosc că eram curios şi temător în acelaşi timp. Curios, pentru că – aşa cum am spus – nu citisem textul nici la vremea lui, nici ulterior. Temător, pentru că nu ştiam dacă nu suferea de păcatele debutului, cu greşeli inerente corectate în textele ulterioare de autoare, prin prisma experienţei dobândite. Deşi am trecut de ceva vreme de faza încurajărilor prieteneşti şi am ajuns la stadiul în care considerăm că îi e mai utilă celuilalt o critică sinceră, înainte de publicare, decât complezenţa menită să nu supere, tot nu mi-aş fi dorit să fiu nevoit să dau un feedback negativ.
Nu ştiu cât de aproape de original este manuscrisul care a ajuns la mine. Adică dacă este aproape acelaşi text cu cel serializat în 2012, ori a fost rescris în mare parte de autoare, în conformitate cu experienţa ei scriitoricească actuală. Cert este că m-a prins încă de la primele pagini. Cartea spune povestea unui proaspăt angajat la un penitenciar care, printre deţinuţii mai mult sau mai puţin periculoşi, remarcă un infractor atipic. Fost baron, stăpân al unui castel din apropiere, acesta este acuzat de uciderea mai multor persoane care-l vizitau frecvent şi au dispărut fără urmă. Deşi nu s-a găsit nicio dovadă directă că el ar fi asasinul, bătrânul n-a făcut niciun efort pentru a se dezvinovăţi. Dimpotrivă, a primit cu seninătate sentinţa posibil nedreaptă, acceptând s-o ispăşească în schimbul unei cereri aparent inofensive – să fie lăsat să scrie povestiri pe care, periodic să le trimită spre publicare.
Contrariat de această poveste, tânărul paznic începe să cerceteze misterul ascuns în spatele vieţii baronului – atât prin discuţii directe cu el, cât şi citind povestirile scrise de acesta. Teodora Matei îmbină armonios relatarea la timpul prezent, avându-l ca protagonist pe paznic, cu cea la timpul trecut, din povestirile ce rememorează copilăria, adolescenţa şi tinereţea stăpânului castelului.
Unul dintre talentele de necontestat ale scriitoarei îl reprezintă modul în care evocă lumea încojurătoare. Descrierile ei sunt vii, ating simţurile – pipăi texturi, vezi, auzi, guşti, miroşi, readuci la viaţă stări prin care ai trecut, în propria copilărie şi adolescenţă. Iar acest mod senzitiv de a scrie acaparează cititorul, incapabil să se mai desprindă de curgerea tumultuoasă ce-l poartă inexorabil spre final. Mai mult, îl face să empatizeze cu fiecare personaj în parte, indiferent cât de mică sau mare este partitura încerdinţată lui. Pentru că Teodora obişnuieşte să creioneze în câteva cuvinte o istorie a fiecărui om apărut, chiar şi numai episodic, dându-ţi impresia că-l cunoşti. Pe lângă asta, obişnuieşte să schimbe preţ de două-trei propoziţii perspectiva, permiţându-le cât mai multor personaje să devină naratori de moment. Iar efectul este unul de imagine completă, de înţelegere profundă a fiecărei situaţii în parte.
O particularitate a romanul este dată de imposibilitatea încadrării clare într-un gen anume. Totul începe într-un mediu cât se poate de real. Ceea ce citim poate avea loc în oraşul învecinat, ori în alt judeţ. Totuşi, încetul cu încetul, textul alunecă spre genul acela de fantastic regăsit, de exemplu, la un Eliade, trecând mai apoi prin aparent absurdul specific lui Ambrose Bierce, pentru a se ancora, cu fermitate, pe tărâmul fantasy-ului, fără a-i permite cititorului să-şi dea seama de asta decât când e prea târziu şi nu mai vrea să scape. Mai mult decât atât, autoarea ţese cu naturaleţe o intrigă tipică genului poliţist, desenând în paralel modelul unui roman de dragoste. Şi toate astea fără discrepanţe, într-un tot armonios.
Dacă ar fi să-i reproşez ceva romanului, ar fi lipsa unor repere geografice – chiar dacă ar fi construit ceva fictiv pe reperele lumii, aşa cum făceau romanele sfârşitului de secol al XIX-lea. Pe de altă parte, tocmai lipsa acestei ancorări într-un loc anume permite trecerea neobservabilă de la realism la fantastic, lăsând povestea în magia unui „ar putea fi”.
Deşi în colaborarea noastră mi-a dovedit că se poate descurca bine şi pe tărâmul SF-ului, Teodora Matei dovedeşte prin acest roman unde se simte acasă: în fantasy. Dar nu în fantasy-ul curat, ci în acea împletire din realitate şi fantastic, un loc care-i permite să spună poveşti, iar cititorul să simtă că trebuie s-o creadă. Genul acesta este destul de prezent în ultima vreme în peisajul SFFH autohton, dar în cazul de faţă avem de-a face cu un text care nu încearcă să şocheze sau să impresioneze doar de dragul de a ieşi în evidenţă. Dimpotrivă, spune pe un ton echilibrat o poveste care îmbină viziunea matură a vârstei înaintate cu cea de poveste, aşa cum vedeam lumea în anii adolescenţei.
Stăpânul castelului este un roman scris cu suflet, pentru suflet.
