Concert cu țapi în orchestră (fragment de roman)

V

La ora opt seara a acelei zile despre care vorbeam mai devreme, ziua întâlnirii cu notarul, mă aflam la cârciuma lui Serge, era belgian, toată lumea știa, dar el se străduia să ascundă asta. Localul era frumos aș zice, aflat în zona mai plană a orașului, aproape de port, se auzeau pescărușii seara, uneori chiar fluierele vapoarelor. Cârciuma era făcută dintr-o cherhana veche, pereții încă miroseau a pește, dar se fuma mult așa că mirosul de tutun acoperea izul piscicol, nu era cine știe ce. Tejgheaua barului era scurtă, nu puteai să șezi la ea să stai de vorbă cu barmanul, era făcută special. Belgianul nu era prea vorbăreț, interiorul era deci, destul de brut, însă terasa cu mese și scaune de metal era o splendoare, mă rog, cât de splendoare se poate pentru o bodegă din port. Majoritatea clienților nu erau nici pescari, nici marinari, ci mai mulți meseriași și pierde vară, câteva personaje cu impresii artistice, unii talentați, alții artiști. Ce mai, era ieftin și frumos. La astfel de momeală, astfel de pradă.

Obișnuiam să vin pe-acolo uneori, nu prea des, în câteva dăți îl adusesem și pe Edmond, nu-i prea plăcea localul, dar nu îmi refuza niciodată invitațiile la „Floarea Mării”, așa se numea respectiva cârciumă. În general veneam aici împreună cu Francois, un băiat mândru și modest în aceeași măsură, nu vă pot explica, dar dacă l-ați cunoaște exact asta ar fi prima impresie. Francois era avocat deși se trăgea dintr-un neam de țărani simpli, mintea lui sclipitoare fusese remarcată de bătrânul Meltzer care îi plătise studiile și îl învățase o mulțime de lucruri, așa că Francois cel voinic și bronzat, împletea seninătatea și modestia omului simplu cu ținuta omului instruit și educat. Francois vorbea puțin și bine, nu prea îl lua gura pe dinainte niciodată, nu dădea verdicte, nu trăgea concluzii, nu sfătuia, nu soluționa, efectiv înțelegea și asculta și înțelegea mai departe. Amintindu-mi de el m-am speriat,  m-ar fi durut teribil să fiu un necunoscut pentru el, poate mai tare decât nerecunoașterea de către Isabelle, dar tot atunci m-am hotărât ca, indiferent de situație să îmi fac din el un prieten.

— Salutare, salutare! domnule Jean-Claude, punctual ca întotdeauna.

Se aude din spate o voce relativ cunoscută, mă întorc: nimeni, revin la poziția inițială, cum stăteam eu acolo pe scaun, în fața mea luase deja loc acel personaj pe care îl întâlnisem mai devreme și care mă invitase.

— Punctual? Nu-mi amintesc să fi stabilit vreo oră anume.

— În atâția ani am învățat deja, ora ta e ora opt, nu știu dacă ești mereu punctual, dar când vine vorba de ora opt seara, ești ceas.

Iară m-a luat amețeala, omul chiar mă cunoștea și încă bine, numai că eu habar nu aveam cine mama dracului e, un individ agitat și totuși simpatic, se scărpina des în barba neagră și părea a fi mereu cu ochii în patru, îl priveam cum stă răstignit pe scaun, cu un picior întins drept, ciocănind cu degetele în masa de metal. Îl priveam atent și încercam să îmi storc amintirea lui de undeva din străfundurile minții.

— Unde te duci, băiete? Vino aici, vino aici! strigă el după ospătarul tinerel și rotunjor, cu doi trei zulufi de barbă.

Ospătarul se apropie, companionul meu îl prinde de braț și îi spune.

— O bere la mine, o bere el – indică spre mine – și hai repede că ne e sete.

Eram din ce în ce mai timorat până când mi-a venit ideea posibil salvatoare, așa că îmi fac curaj, zâmbesc și întreb.

— Și ce-ai mai făcut, prietene, în ultima vreme? Sunt de-a dreptul curios.

— Ooo „prietene”, zice, auzi „prietene”, de când te-ai pricopsit cu expresiile astea? Poți să îmi spui Marc sau Antoine sau Marc Antoine, dar nu îmi spune „prietene” decât dacă vrei să ne batem… vrei să ne batem? Ha, glumesc, dar nu îmi mai spune „prietene”, nu îmi place absolut deloc.

— Am reținut prietene Marc Antoine.

— Hai, hai! Uite a sosit berea, una la tine, una la bine, iar tu, băiete, fii cu ochii pe masa noastră, da? Valea la treabă.

Antoine bău prima gură de bere până la jumătatea halbei, îi era sete, își drese voce apoi căzu ca pe gânduri, așteptând să zic ceva.

— Și cu ce te mai ocupi? am întrebat.

— Ei cu ce? Cu de toate, doar mă știi, am prins o mică afacere cu lemn, de moment așa, dar cred că o să se dezvolte pe viitor, împreună cu un prieten de-al meu, nu-l cunoști, îl cheamă Victor, e corsican de-al meu, vrem să punem de-o altă mică afacere de curierat, aici pe coastă, încă n-am spus nimănui despre asta, dar ție îți spun, am încredere în tine, doar ești prietenul meu.

— O! Dar apreciez, apreciez…

— Hai nu mă enerva, știi foarte bine că noi suntem prieteni, ce mama dracului, vorbim de ani aici. Ani! Spune ridicând un deget în sus, apoi ciocnește halba de a mea și mai trage o gură zdravănă de bere, mai avea puțin și o termina, eu nu mă aflam nici măcar la jumătatea berii mele, nu eram oricum vreun consumator de așa ceva, cel puțin din câte îmi aminteam.

— Tu cu ce te mai ocupi, am auzit că ai avut probleme cu un transport de cognac vechi?

— Am avut dar am rezolvat, s-a spart numai o sticlă, în rest cu ce să mă mai ocup, ei uite vreau să îmi îndeplinesc un vis.

— Un vis? Tu? Ce vis, hai zi.

— Uite vreau să-mi fac din magazin cârciumă.

— Și de când visezi tu să te faci cârciumar, că eu nu știu.

— Ei de când, iaca de aseară.

— Hahaha! râde Antoine, ești deștept, de-aia suntem noi amici, fiindcă ești deștept, orice ai nevoie îmi spui și dacă pot te ajut, bravo! Auzi, băiete, încă două beri la niște doi domni ce suntem, fuga!

— Eu n-am terminat încă de băut…

— Las’ că o să termini tu. Zicând astfel, își termină halba dintr-o sorbire.

Am încercat și eu să fac asemenea, deși, după cum spuneam, mai aveam jumătate de halbă, am băut-o chiar și așa, iar până să pun halba goală jos, ospătarul ne-a mai servit câte una.

De vorbă am stat până târziu despre tot soiul de lucruri și idei. Când ne-am despărțit aveam senzația că îl cunosc de când lumea și pământul, ca un prieten dintr-acela pe care nu l-ai mai întâlnit de ani de zile, apoi îl întâlnești dintr-odată și e ca și cum acei ani de nevedere n-ar fi existat. A insistat să plătească el berile și mi-a promis că va veni să mă ajute cu transformarea magazinului în local.

Mergeam agale, tot pe străduțe către casă, fără grabă, mă contemplam în mine însumi furat de toată această nebunească tărășenie. Numai gândindu-mă îmi și zvâcneau tâmplele, era mai greu decât mă așteptam, o greutate bizară îmi atârna pe cap și în suflet, dar cui să îi spun toate astea, lui Edmond? lui Antoine? Lui Francois pe care nu îl întâlnisem încă? Și cum ar fi putut oare să mă scape de povară, m-ar fi crezut, nu mă îndoiesc de faptul că m-ar fi crezut. Eu rămâneam ceea ce eram în clipa de față. Viața mea cea amintită era imposibil de recuperat și chiar de-aș fi recuperat-o, eu tot același aș fi fost. Ultimele aproape două zile se implantaseră atât de adânc în sufletul și în ființa mea încât n-aveam cum să mai fiu altfel niciodată. Simțeam asta. Chiar de-aș fi uitat aceste ultime zeci de ore, chiar de-ar fi fost numai un vis, eu eram deja devenit în urma lor.

Odată ajuns acasă mi s-a făcut chef să beau un vin și să fumez. Fotoliul meu de fumător-gânditor era ocupat de drăguța Anabelle, dormea, nu m-a lăsat inima să o trezesc așa că m-am dus să fumez în bucătărie așezat pe un scaun fără spătar, proptindu-mă de peretele cel rece. Priveam  în jur fără să judec la ceva anume, cel puțin până în clipa în care am zărit bucata de parmezan rămasă pe bufet și un vas de porțelan pe care scria „ceai”, era cel mai probabil gol, atunci mi-am dat seama că o aștept pe Lilly cea drăgălașă cu buze dulci și coapse fierbinți. Din când în când aveam impresia că o aud ciocănind la ușa de la intrare, am și deschis-o de vreo două ori, m-am enervat puțin și pe ea și pe mine. A dracului Lilly cu Marsilia ei cu tot, o cunoscusem doar o noapte și deja îmi lipsea. M-am întrebat de ce oare nu-mi lipsește Isabelle, pe ea o cunoscusem mult mai bine și mai îndeaproape înainte să ne despărțim atât de abrupt. Ce mă făcea oare să o privesc drept un capitol încheiat, nu știam nici atunci și nici acum nu știu. O dorisem cândva, o și iubisem, presupunerea mea e că o uitasem, sau mă rog, mă detașasem de ceea ce reprezenta, fiindcă Isabelle pe care o cunoscusem, dispăruse cu mult înaintea lui Isabelle de care mă despărțisem. O lungă perioadă de timp n-am făcut altceva decât să scot la iveală în trupul femeii pe care o îmbrățișam, sufletul femeii pe care o iubisem. Degeaba, acea femeie pe care o iubisem fusese numai în mintea mea, niciodată în carnea lui Isabelle. Se poate să fi fost asta, se poate să fi fost altceva, însă mie atunci îmi era dor de Lilly și chiar nu știam de ce, ca să zic așa.

Nu aveam somn, eram cu totul și cu totul agitat, o stare incertă nu-mi dădea pace. M-am apucat să ronțăi o felie de parmezan, era uscat, mă plimbam cu pași mari prin casă de nebun, era aproape miezul nopții după părerea marelui ceas de pe perete, într-un final se poate spune că am cedat nervos, am ieșit pe ușă direct în stradă și am luat-o spre catedrală. Locuiam aproape, nu eram un om religios, credincios în ceva da, dar religios nu, nu mă spovedisem în viața mea, dar atunci simțeam nevoia să vorbesc cu cineva, o voce care să mă audă fără să mă asculte, dar ca să îmi aud eu în ea ecoul propriilor gânduri.

Mergeam repede, mai aveam un pic și alergam. Era o noapte dintr-aceea cu cerul senin și înstelat, luna era numai pe jumătate, dar lumina tare de tot, ca un reflector de război. Odată ajuns în fața catedralei m-am oprit, o priveam cum se ascute în burta cerului cu vârful. M-am împins în ușa cea mare din dreapta dar era încuiată, am dibuit totuși clanța unei uși mai mici în interiorul celei mari, am deschis-o și am pășit înăuntru. Imensa încăpere era complet goală, luminau numai câteva lumânări mari plasate pe lângă coloanele de piatră și pe aleea lungă dintre bănci, era un miros ciudat de fân, lucru foarte, foarte curios. Voiam să găsesc mai repede cutia confesionarului, nu știam unde se află, am pășit printre bănci, îmi auzeam ecoul călcăturii, se pare că pantofii mei erau foarte zgomotoși, cu toate astea nimeni nu se arăta de nicăieri. Când m-am găsit în fața altarului am privit spre dreapta și am zărit cutia vișinie și mare a confesionarului, mi-am apropiat și am întrebat în șoaptă: „Părinte?”, „Da fiule” a răsunat o șoaptă dinăuntru, am trecut dincolo de perdea, timid ca un copil, îmi transpirau palmele, anxietatea mă cuprinsese de tot.

— Bună seara părinte, nu știu cum să încep…

— Cât timp a trecut de la ultima spovedanie? aud vocea guturală a preotului.

— O viață! Ha, mă rog, asta e prima.

— Niciodată nu-i prea târziu să începi să îți mărturisești păcatele, fiule, nici măcar în ultima clipă.

— Păcatele? Nu mă consider un păcătos, n-am omorât pe nimeni, deși am avut de gând să omor pe cineva, s-a întâmplat de curând.

— Pe cine?

— Pe mine, pe cine altcineva?

— Ai vrut să te sinucizi? E un mare păcat, fiule.

Printre zăbrelele dese ale grilajului puteam zări silueta robustă și probabil molcomă a părintelui, vorbea rar și gutural, era întuneric nu-l puteam desluși.

— Am vrut și n-am vrut în același timp, am venit aici mai mult pentru a spune o poveste incredibilă, o poveste care a început cu încercarea, mă rog, e mult spus încercarea, mea de a-mi curma viața.

— Dar de ce ai vrut să faci o asemenea faptă?

— E complicat de spus părinte, între timp mi-am dat seama că numai am crezut că vreau să o fac, motivația inițială o păstrez pentru mie, ce pot să spune e că moartea m-a chemat la viață, prin urmare m-am dus, ce era să fac, dar ca să nu mai lungesc vorba, acum două zile am lăsat totul în ordine…

— Cum te numești, fiule? mă întrerupe el.

— Jean-Claude Partout, revin, am lăsat totul în ordine, eram notar, mi-am pus toate actele…

— Erai?

— Da, părinte, eram, ai răbdare nu mă mai întrerupe, am lăsat totul în seiful întredeschis, am luat o bucată de sfoară și am plecat de dimineață pe jos, am ieșit din oraș și am tot mers, am tot mers până spre seară, pe la apus am intrat într-o pădure pe un deal, mi-am aprins torța și am înaintat printre copaci, am tot mers în noapte de nebun, tot amânam momentul, căutam copacul potrivit, când, ce să vezi, la un moment dat, chiar în fața mea, de-o creangă atârna o frumusețe de ștreang, ca să zic așa, iar sub el un butuc, un eșafod gata pregătit, nimeni prin preajmă, așteptam și aud o voce care mă întreabă….

— Și ai găsit ce căutai?

— Poftim?

— Și ai găsit ce căutai, asta te-a întrebat vocea, nu-i așa?

— De unde mama dracului știi… Aaaa nu pot să cred, Pappos! Nenorocitule! izbucnesc eu.

Satirul fals preot a început să râdă măgărește, vorba aia, apoi spune:

— Mai ușor, domnule Partout, te afli totuși în biserică, încearcă să îți controlezi cuvintele.

— Deci de-asta puțea a fân aici, a dracului carnea aia pe tine, de unde știai că voi veni?

— Era foarte probabil, nu prea aveai cum altfel, mă așteptam să vii aici din prima noapte, deci mi-ai depășit așteptările. Pappos râde.

— Ei, atunci ascultă aici, m-am întors în oraș și totul era dat peste cap, nu mai sunt notar, sunt negustor și vreau să fiu cârciumar, Isabelle nu mă mai recunoaște, dar de nicăieri apare Lilly, îmi place Lilly, mi-e dor de Lilly. Locuiesc în altă casă, am un nou prieten, dar mă tem că s-ar putea să fi pierdut unul vechi, în notariatul meu s-a instalat o morsă scârboasă și halucinant de creștină, numai Anabelle a rămas Anabelle, pisica mea simpatică, atât, dracu mai știe ce voi mai afla mâine despre mine, nu știu dacă dorm sau visez sau trăiesc, ce sunt? Cine sunt? Of, nu știu ce mama dracului ai făcut satir bătrân.

— Eu n-am făcut nimic, de mi-ar fi stat în putere aș fi făcut ceva de genul ăsta cu siguranță, mi se pare foarte distractiv, dar așa ceva nu e în puterea mea, sincer, îmi pare această întâmplare deosebit de uimitoare.

— Și mie Pappos, și mie, dar e greu ce să zic, oricum ar fi, mă simt mai bine acum, nu știu de ce, dar mă simt mai bine, of, de ce nu m-ai lăsat să cred că ești popă, de ce a trebuit să te dai în vileag, aș fi plecat mai liniștit…

— Mă umfla râsul ascultându-te, așa aveam de gând, să mă dau drept preot, să îți ascult spovedania și să îți dau un canon ceva, să mă distrez pe seama ta, dar m-a umflat râsul, cât despre situația în care te găsești mi se pare și tragică și comică și dramatică și simpatică, te-aș întreba iar…

— Nu mă mai întreba nimic… te voi mai găsi pe aici dacă vreau să mai vorbim?

— Nu, n-ai să mă mai găsești aici, poate în altă parte, dar nici asta nu e sigur, îți urez o viață frumoasă în continuare.

Atât a mai spus și a dispărut ca un fum. Am rămas acolo singur în confesionar, înjurând printre dinți. Poate că nu eram mai liniștit, dar mă simțeam mai bine. Al dracului Pappos, în fond, el era un spectator al acestei tragedii în care eu eram actor, destul de principal încă.

Am stat pe loc în catedrală încă vreo oră, apoi am plecat spre casă, mă întrebam dacă în perioada în care am lipsit o fi trecut Lilly pe acolo, asta m-a enervat, dacă trecuse și o pierdusem? Oricum începuse să mi se facă somn. Am ajuns acasă iar Anabelle dormea pe fotoliu așa cum o lăsasem, eu am urcat în dormitor și am adormit îmbrăcat, m-a cuprins o toropeală, începusem să visez din prima tot soiul de imagini neclare, o visam pe Lilly alintându-se goală pe canapeaua din salon, mă trezeam, apoi adormeam la loc, visam iar, visam cum aș vrea să arate cârciuma ce aveam să o construiesc, am visat copacul acela din pădure cu ștreang cu tot, în ștreang atârna o sperietoare de ciori cu ochii de nasturi și cap de sac, apoi iar m-am trezit. Am coborât jos în salon, Anabelle plecase, un pahar plin de vin mă aștepta, îl umplusem probabil și-l uitasem, am scos un trabuc și l-am aprins, fumam nervos. insomnia îmi făcea nervi sau poate nervii mă făceau insomniac. Am auzit o bătaie în ușă, m-am ridicat iute și am dat-o de perete, în fața mea se afla Lilly, drăgălașă și zâmbitoare, am sărutat-o pe buzele ei duci și am strâns-o în brațe afundându-mi nasul în grumazul ei parfumat, de nu era parfumat de data asta, nu mirosea în nici un fel. M-am trezit brusc: visasem. Am sărit din pat înjurând și am coborât în salon unde am adormit pe fotoliu cu pisica în brațe. N-am mai visat nimic sau cel puțin nu îmi amintesc.