Wrath James White – Population Zero
Deadite Press, SUA, 2010
Interesant personaj, acest Wrath James White. Teribil de potrivit pentru weird fiction. Sunt scriitori care îşi inventează genealogii. Origini nobile, înaintaşi celebri, ascendenţe ilustre. Eventual, Lovecraft în persoană le va fi apărut într-o viziune macabră şi le-a explicat nu doar cum să-i continue şi amplifice panteonul, dar i-a desemnat cei mai în drept urmaşi. Vreun strămoş de viţă extrem de preţioasă şi sânge fin, mult prea albastru, cu profil de prinţ gotic. Prea puţini dintre ei, cu memorabile excepţii, au şi ceva de spus în scrierile lor. Şi în „horror”, oricât de restrictiv, depreciativ şi plin de echivoc ar fi termenul pentru un gen ce ameninţă să devină uriaş, sunt destule voci care ar fi trebuit să rămână mute. Nu şi acest fost campion de MMA, kickboxing şi multe altele – nu cunosc, nu urmăresc, mă slujesc de prezentările autobiografice oficial – cu fizic mai curând de killer în concediu pe litoral decât de autor matur şi eficient de „splatterpunk”. Pentru că ştie să scrie. Apropiat de nume esenţiale în domeniu ca Edward Lee, J.F. Gonzalez (a şi scris împreună cu aceştia), Monica J O’Rourke sau Brian Keene (probabil liderul neoficial al „grupării”), acest White scrie la fel cum probabil luptă în ring: brutal, rapid, fără farafastâcuri şi floricele livreşti, lovindu-şi cititorul în plin. De fiecare dată. Iar acest Population Zero este, cred, cea mai cunoscută şi cea mai bună dintre cărţile sale. Un voiaj intens în mintea unui cruciat al lumii contemporan-expansioniste. Şi mult prea fertile.
Todd Hammerstein este în mintea sa un erou. Vegan şi iubitor de animale, obsedat de un misterios grup purtând numele de Population Zero şi militând fervent pentru reducerea natalităţii până la extrem, îşi petrece zilele în biroul său aglomerat ca, să-i spunem, asistent social. Responsabil cu aprobarea ajutoarelor de şomaj, a indemnizaţiilor de tot felul, cu completarea şi semnarea zecilor de tipuri de dosare pentru toţi dezmoşteniţii sorţii, ce îşi fac oră după oră defilarea prin faţa sa, îngreţoşându-l şi oripilându-l cu mizeria inconştientă în care vieţuiesc, aidoma viermilor fără identitate ce se zvârcolesc veseli şi fără conştiinţă în cărnurile putrede şi lichefiate ale unui hoit. În fiecare zi îi trec prin faţă mame din nou gravide şi dependente de crack, şomeri mizeri în sevraj, inutili care nu fac decât să profite şi să toarne plod după plod, cazuri sociale ce au nevoie de semnătura lui Todd pentru a mai beneficia pentru încă o lună, măcar, de acele sume infime plătite de un guvern ce preferă să îi întreţină decât, aşa cum şi-ar dori Todd, să îi elimine. Într-un fel sau altul. Eutanasierea, după cum bine ştie Todd încă din copilărie, este o soluţie viabilă, fie ea pentru oameni, fie pentru câini. Un copil, mai ales unul ivit accidental şi nechiuretat la timp, va distruge statistic atâtea specii de animale şi atâtea hectare de pădure în cursul unei vieţi fatalmente inutile şi mult prea lungi. Apostol al unei credinţe radicale, Todd Hammerstein ştie că aproapele îi este duşmanul, iar pruncul aproapelui, multiplicat cu veselă nepăsare, este cel ce va distruge totul. Eroarea numită specie umană trebuie ţinută sub control.
Inspirat de liniile directoare marca Population Zero, organizaţie discretă ce se va dovedi că nu îşi uită simpatizanţii, cu atât mai puţin pe cei eficienţi, Todd va face primul pas. Propune unei mame din nou gravide un avort în schimbul prelungirii indemnizaţiei, oferă altui solicitant, un fertil tată a patru copii (fiecare cu altă femeie), posibilitatea magică a unei vasectomii. Când este refuzat, intră în rolul educatorului unor copii cu serioase probleme de comportament şi Todd se transformă în chirurg simpatetic şi improvizat, documentat migălos şi cu instrumente în parte autentice. Un Sweeney Todd al procreării, oferă gratuit avorturi empirice – fătul să moară, mama sigur nu scapă – şi retează canale spermatice şi tot ce mai găseşte în jur, într-o simfonie frenetică a sterilizării cu orice preţ, cu orice chip. Şi Todd a ştiut dintotdeauna că acesta este destinul său, că asta trebuie să facă, tot ceea ce a trăit a dus în această direcţie şi chiar dacă, prin absurd, în faţă i-ar ieşi copilul său, acesta ar avea aceeaşi soartă. Pentru că salvarea viitorului este mai importantă decât egoista fericire a prezentului. Cu fiecare avort reuşit, acea utopie atât de distantă a unei lumi fericite şi cu mai puţini oameni este, în mintea lui Todd, un pas mai aproape. Descriptiv şi macabru, nu fără o anumită doză de umor maladiv, White îl conduce pe profetul improvizat şi dezlănţuit printr-o serie de vignete de o rară violenţă chiar şi pentru splatterpunk, subgen prin definiţie şi convenţii dincolo de limite, ce ar stârni cu siguranţă senzaţii de greaţă unor lectori nepregătiţi. Coşmarescă este tocmai contrapunerea între miracolul maternităţii, chiar ivit în uterul unor fiinţe ce nu îl merită, şi frenezia celui care face orice pentru a împiedica fetusul-ameninţare să devină o nouă unitate în nesfârşita listă contabilă a copiilor născuţi vii.
Wrath Jame White se prezintă cu această carte ca un surprinzător de matur autor, foarte sigur pe sine şi regăsindu-se în limitele subgenului cu o uimitoare şi mai ales convingătoare naturaleţe. Nu e de mirare că numele grele pomenite mai sus l-au văzut de la bun început ca pe un „splatterpunk hero”, o nouă voce cu timbrul şi caracteristicile sale. În afara scenelor extrem de grafice şi cu siguranţă şocante – să ne bucurăm din nou că morala şi gusturile autohtone sunt salvate în absenţa unei potenţiale traduceri – oroarea din Population Zero nu este cruciada disperată şi lipsită de şanse la scală macro dusă de Todd, incapabil să accepte că, fatalmente, suntem prea mulţi şi că vom ajunge să ne sufocăm reciproc sau să ne împrăştiem voioşi particulele într-un probabil holocaust nuclear, pornit poate pentru o sticlă de apă potabilă. Izolat în imaginariu ca un maniac obsedat de o idee dementă, cum sunt atâţia alţii, şi cu acel curaj obscen de a-ţi transpune utopia în practică, indiferent de numărul cadavrelor, Todd este un anti-erou, o eroare, rezultatul unei îndelungi depresii şi al traumelor infantil-recurente, ce nu încetează să îi sădească în minte noi şi noi coşmaruri. Eventual, îl poţi expedia în galeria la fel de veche ca specia noastră a psihopaţilor ce şi-au construit spre justificare un întreg univers paralel, de o logică aparent funcţională, ascuns cu grijă între pereţii albi ai craniului.
Oribil este că la final nu poţi să nu te întrebi dacă Todd nu are dreptate. Nici nu este nevoie să mai ieşi pe stradă şi să dai o raită prin Curtea Miracolelor ce poartă numele de Bulevardul X, baleind cu privirea faciesurile şi contorsionatele, oribilele posturi ale contemporanilor, nici măcar nu mai trebuie să vezi ştirile zilei. Este suficient să te bazezi pe memoria recentă. Şi ea îţi va confirma ceea ce Todd a transformat în dogmă – suntem prea mulţi şi, ca miliarde de şobolani aruncaţi într-o cutie gigantescă, vom ajunge mai devreme sau mai târziu să ne sfârtecăm feroce beregatele. Şi atunci s-ar putea ca Wrath James White să fi anticipat cu această scurtă, dar memorabilă călătorie în ţeasta lui Todd Hamerstein o viitoare şi posibilă soluţie pentru suprapopulare. Câţi vor alege soluţia Population Zero?
