Iain Rob Wright – The Final Winter
SalGad Publishing Group, SUA, 2014
Nu-mi place iarna. Nu mi-a plăcut niciodată. Zăpada, neaua şi omătul în exces îmi dau senzaţii de teroare şi sufocare, troienele devin creaturi abominabile, frigul îmi roade ce a mai rămas din carcasă şi sunt la fel de prietenos ca un şobolan bătrân adus în vizită la o prezentare a pisicilor de rasă. Anotimpul cumplit şi cu siguranţă cel în care îmi voi găsi, într-un final, ceea ce se numeşte „obştescul sfârşit”. Nu ştiu cât de obştesc, dar presupun că relativ radical. Aşa că mă aşteptam ca Wright să fie un final al umanităţii cotropite de gheaţă. Bonus un Yeti. Din fericire, s-a dovedit cu totul altceva. Altceva cu subtitlul „un roman apocaliptic de groază”. Şi dacă naraţiunile mai lungi sau mai scurte cu această succintă descriere citite în ultima vreme erau în majoritate covârşitoare poveşti relativ similare, cu hoarde de zombie flămânzi ce distrug în câteva zile fragila noastră civilizaţie, mai eficient decât prăbuşirea burselor, ameninţarea nucleară şi televiziunea contemporană, această iarnă finală este oarecum un parabolă. Mai mult sau mai puţin biblică, după catehismul fiecăruia. Un Zece negri mititei cu supravieţuitori ai unei ierni definitive. Doar că aici numai de Agatha Christie nu mai e vorba.
Undeva într-un pub londonez, The Trumpet, cu obişnuiţii săi lejer alcoolici şi frumoasa Steph, barmaniţa care le cunoaşte cât de cât preferinţele şi mai puţin trecutul, câţiva băutori de cursă lungă aşteaptă ca viscolul de afară să se mai potolească. Este cea mai grea iarnă din ultimii ani, chiar şi pentru Anglia, dar mai straniu este că, dacă ai vreme să crezi buletinele de ştiri, ninge abundent în întreaga lume, inclusiv în locuri unde nu a nins vreodată. Dar cu siguranţă toate acestea sunt doar zvonuri panicarde, televiziunile fac orice pentru a-şi creşte audienţa, iar Trumpet este un fel de Cheers, unde fiecare te ştie pe nume şi unde îţi găseşti un loc în fiecare seară. Dacă vrei. Aşa cum o face Harry, care speră că fiecare seară va fi şi ultima, o sinucidere lentă şi destul de plăcută cu bere şi alte licori; Damien, fiul unui traficant de droguri şi temut în cartier pentru violenţa sa; bătrânul Graham, cu poveştile sale despre război; Nigel, aparent doar un şofer; şi nou-venitul Lucas, un irlandez carismatic şi prietenos, care se simte la Tempest mai bine ca oriunde. Personaje pe care le poţi întâlni şi în altă parte, presupun, dar acum s-a nimerit, printr-un amestec de coincidenţă şi şansă, să se reunească aici. Şi ce poate fi în neregulă? Doar orice viscol se opreşte mai devreme sau mai târziu. Altfel problema suprapopulării s-ar remedia rapid – eliminare prin expunere.
Numai că atunci când alţi supravieţuitori reuşesc să treacă prin infernul alb şi să se refugieze în Tempest, cei dinăuntru află că dincolo de puţina căldură pe care o mai păstrează bătrânele ziduri, unde berea a început deja să îngheţe, este mai mult decât zăpadă şi ger. Acolo sunt fiinţe uriaşe, purtând mantii şi, ajutate de câini masivi, semănând cu cerberii, nu fac decât să ucidă pe oricine întâlnesc. Fără cruzime, dar şi fără milă. Creaţiile unei surse nenumite iniţial, pe care doar Lucas pare să le poată controla într-o oarecare măsură – sau le ştie o parte din taine. Iar când aceste făpturi coşmareşti se strâng în faţa ultimului refugiu şi cer să fie adus afară „păcătosul”, fără a-l numi, puţinii rămaşi în frigul ce ucide totul treptat nu ştiu cine este acela şi, mai ales, dacă l-ar sacrifica. Cine a păcătuit şi cu ce? Oare asta ar opri totul? Oare în acest fel ninsoarea se va potoli? Dacă nu poate să plouă tot timpul, este asta valabil şi pentru viscol? Iar cei care caută un păcătos, de fapt, „păcătosul”, se vor opri atunci când îl vor avea? Şi sunt îngeri, demoni, altceva? Chiar şi acum, în Rai sunt îngeri care poartă arme de război, spunea un verset fals dintr-un text apocrif cel puţin dubios, imaginat de scenariştii unui horror biblic mai vechi, dar remarcabil. Iar problema nu este doar că trebuie să aleagă, nu doar că nu mai au mâncare, este nefiresc de frig înăuntru, iar puţinele lemne deja s-au terminat, ci că dincolo de „păcătos” s-ar putea ca unul dintre ei să ascundă şi un alt secret, s-ar putea ca în mintea sa putredă să sălăşluiască acei demoni ce s-au culcuşit în anumite ţeste de la începuturile umanităţii. Ce este un păcat? Şi când se poate spune că ai păcătuit mult prea mult?
Fascinant felul în care Wright îşi manevrează şi utilizează personajele, cu un simţ de regizor şi pasiunea unui şaman de felul acelora numiţi şi psihologi, jocurile subtile ale tensiunilor dintre cei refugiaţi în sânul Furtunii şi confruntările, în special cele declarate, deschise, pentru rolul de mascul alpha, teroarea în faţa ameninţării din afară şi mai ales a celei dinăuntru, jocul de acuzare/apărare în căutarea acelui „păcătos” care ar putea să încheie mai repede ultimul capitol. Este un bun exemplu că într-un subgen fatalmente limitat prin tematică, subiecte, tehnici şi mai ales arhetipuri (sau mituri fondatoare) se poate jongla şi construi practic la infinit cu vechile subiecte, atâta vreme cât o faci onest, interesant şi mai ales cu acea foame a debutantului ce vrea să demonstreze că poate câştiga la jocul „poţi tu oare să-ţi imaginezi?”. Unii decupează nume şi scurte biografii, el a dat greutate. Alţii construiesc un conflict-clişeu, în care una dintre părţi învinge, Wright introduce suficiente gradaţii, umbre şi lumini cât să nu-ţi dai seama multă vreme cine este cu adevărat bunul şi cine este răul. Sau urâtul. Unii rescriu Return of the Living Dead, aici suntem în plină fantezie macabră.
Ce a reuşit Iain Rob Wright cu acest roman, poate cel mai bun din „bibliografia” sa, este să preia elemente ale mitologiei escatologice creştine şi să modifice imagini ale angelologiei într-un chip prea puţin dogmatic, dar destul de credibil în economia fantastică a sfârşitului vremilor, combinându-le într-o poveste ce pare, poate, nu probabilă, dar posibilă. Mai ales dacă accepţi din start că finalul acestei lumi va veni, mai devreme sau mai târziu, iar o catastrofă climatică precum aceasta ar putea fi cadrul şi ajutorul de care anumite forţe au nevoie pentru a desăvârşi distrugerea. Sigur, poate că teologic avem prea puţine surse de referinţă în textele canonice şi nu numai, dar nu acesta este rolul fanteziei? Cine ştie dacă că nu aceasta va fi ieşirea din scenă a creaturii numite om! Vor fi cu siguranţă unii care vor strâmba din nas în anumite momente, când ecuaţia păcat-pedeapsa pare transpusă în lumea cărţii pur contabiliceşte, de ajungi să-ţi imaginezi vreun înger îmbătrânit de eternităţi printre teancuri de hârţoage şi catastife, numărând şi calculând şi evaluând păcatele omenirii, până la un punct-limită de la care vine şi sancţiune. Vor fi (mă număr printre aceştia) destui nu tocmai încântaţi de finalul mult prea optimist, de peliculă hollywood-iană pentru seara de sâmbătă, oarecum în contrapondere cu restul cărţii.
Cam şi singura ei slăbiciune, şi aceasta depinzând mai mult de gusturi. Imaginea pur cinematografic-picturală a unui pub acoperit de zăpadă şi păzit de un semicerc al făpturilor urieşeşti depăşeşte ca impact fie şi ecranizarea lui Darabont pentru The Mist, în ultimii ani cea mai bună peliculă având în centru un astfel de asediu supranatural, să-i spunem. Remarcabil curajul şi nu în ultimul rând ingeniozitatea lui Wright de a aborda, nu fără inspiraţie, subiecte destul de dificile şi, cel puţin la prima vedere, deja epuizate de predecesori. Iar în locul creaturilor abominabile venite din spaţiu sau a spiritelor malefice invocate de guvern/ iluminaţi/ un puşti complexat a introdus o explicaţie veridică sau nu, după gustul fiecăruia. Un horror foarte bun, ce şi-ar merita ecranizarea cât de curând. Se pare că acest Iain Rob Wright a fost inspirat când a ales să nu mai aştepte o norocoasă şansă, devenind „self-published author”. Nu cred că la noi ar fi posibil, dar la ei funcţionează.
